Odessa între glorie și tragedii - octombrie 1941
Bătălia pentru Odessa a fost evaluată de istoricii militari români „ca una din cele mai mari operaţii de asediu din secolul al XX-leaˮ[1]. În ciuda pierderilor, a erorilor de comandament şi de execuţie, cucerirea Odessei a însemnat pentru armata română prima operaţie de anvergură executată împotriva unui inamic puternic (armata sovietică fiind cotată ca a doua din Europa la acea vreme). Efectivele armatei române angajate în această luptă au constat în 400.000 de militari, 650 de avioane, două vedete rapide, un submarin („Delfinul”) şi câteva sute de piese de artilerie sprijinite de două escadrile de bombardament în picaj germane, iar forţele sovietice nu au depăşit 150.000 de militari din trupele de uscat, 1.000 de avioane şi întreaga Flotă sovietică a Mării Negre. Victoria, apreciată ca fiind „cea mai glorioasă pagină a istoriei militare româneşti în războiul mondialˮ[2], a fost obţinută, totuşi, cu mari pierderi şi sacrificii. Astfel, în cursul operaţiilor desfăşurate între 8 august şi 16 octombrie la Odessa, Armata a 4-a română - „armată de ţăraniˮ, cum a denumit-o chiar mareşalul Antonescu - a suferit pierderi grele: 17.729 de morţi, 63.345 de răniţi şi 11.471 de dispăruţi. În schimb, unităţile Armatei Roşii, angajate între 2 iulie şi 6 octombrie în acţiuni de apărare a Odessei, au avut pierderi şi mai grele: circa 160-180.000 de morţi şi răniţi, şi 66.000 de prizonieri luaţi de armata română.
Să urmărim, în continuare, ce s-a întâmplat însă pe frontul secret şi cum s-a ajuns ca victoria militară propriu-zisă, să fie pusă practic în penumbră de tragicele evenimente sângeroase, total inutile de data aceasta, care s-au petrecut imediat după ocuparea oraşului Odessa de către armata română.
La începutul lunii octombrie 1941, colonelul Ion Lissievici - care a preluat comanda Eşalonului Mobil al SSI după întoarcerea la Bucureşti a lui Eugen Cristescu -, împreună cu directorul Cerkovski, secretarul general al Guvernământului Transnistriei, colonelul Ionescu Mangu, şeful de stat-major al Comandamentului Diviziei 10 infanterie, cu locotenent-colonelul Mănescu, şeful Biroului 2 informaţii şi contrainformaţii din statul-major al Diviziei 10 infanterie, au perfectat măsurile ce vizau siguranţa oraşului Odessa, în urma intrării trupelor române. S-a stabilit ca centrele informative Galaţi şi Iaşi să se instaleze în Odessa şi să formeze, împreună, un singur centru informativ sub ordinele maiorului Gheorghe Balotescu. Misiunea centrului era continuarea activităţii locale de căutare şi procurare a informaţiilor ce prezentau interes pentru armată, pe care să le comunice apoi, cu operativitate, Marelui Cartier General. De asemenea, trebuia să colaboreze pe cale informativă cu trupele Diviziei 10 infanterie la măsurile de siguranţă ale oraşului.
La 16 octombrie 1941, Odessa a fost ocupată de trupele române, iar o zi mai târziu, Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei a dat o decizie în numele conducătorului statului român - mareşalul Ion Antonescu - prin care 1-a numit ca primar al oraşului pe Gherman Pântea. Acesta din urmă a intrat în exerciţiul atribuţiilor de primar prin Decizia nr. 1, avându-i drept colaboratori imediaţi pe ajutorii de primar: V. Chiorescu, E. Sinicliu, Constantin Vidraşcu şi secretar general pe A. Costinescu[3]. Prin Decizia nr. 2 din 19 octombrie 1941, Primăria Municipiului Odessa începea să funcţioneze cu următoarele direcţii: aprovizionare, tehnică, financiară, electrică, apă şi canalizare, medico-sanitară şi veterinară, bunuri comunale şi inventariere, administrativă, contencios, stare civilă şi notariat.
Problema cunoaşterii limbii localnicilor a obligat conducerea Primăriei să angajeze imediat personal de origine română care să ştie bine limba rusă. Acest personal a fost recrutat din rândurile foştilor funcţionari administrativi din Basarabia care s-au arătat dispuşi să colaboreze cu noile autorităţi.
Prima operaţiune importantă a fost curăţarea oraşului. „Cum străzile oraşului erau pline de mii de cadavreˮ, ne spune Gherman Pântea, „iar normalizarea vieţii Odessei trebuia să înceapă de la asigurarea unei bune stări sanitare - element principal al oricărei activităţi - prima grijă a fost curăţarea arterelor de circulaţie şi a curţilor ca să prezinte garanţia unui început de asanareˮ[4]. Concomitent cu aceasta, evacuarea numeroşilor locuitori ai Odessei care au însoţit armata sovietică în retragere a pus problema reglementării ocupării locuinţelor lăsate în părăsire şi păstrării bunurilor rămase fără proprietari. Aceeaşi grijă s-a manifestat şi pentru păstrarea bunurilor rămase, luându-se măsurile necesare ca inventarierea întreprinderilor industriale şi a depozitelor de alimente, materiale, materii prime şi semifabricate să se desfăşoare cu cea mai mare urgenţă. Prin urmare, noile autorităţi româneşti instalate în Odessa (Primăria, Armata, Jandarmeria şi SSI) erau dispuse să facă în aşa fel încât, după luptele sângeroase care costaseră viaţa a zeci de mii de oameni, atât români cât şi sovietici - militari şi civili -, viaţa oraşului Odessa să reintre în normalitate.
Din nefericire, acest lucru nu s-a putut întâmpla prea curând, întrucât, în ziua de 22 octombrie 1941, Odessa a cunoscut un tragic eveniment cu consecinţe a căror evaluare este greu de exprimat în cuvinte. La ora 17:35 clădirea care adăpostea Comandamentul Militar Român a sărit în aer. Cercetările efectuate de specialişti, mai târziu, au stabilit că numărul morţilor a fost de 103, dintre care 2 civili din oraş, 15 militari germani şi 86 de militari români. Dintre militarii români, 22 erau ofiţeri în frunte cu generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al oraşului.
Pentru a vedea cum se instalase acolo Comandamentul Militar Român, un real interes prezintă cele câteva menţiuni făcute de Eugen Cristescu, directorul general al SSI de atunci, într-o declaraţie din 26 mai 1949: „După ocuparea Odessei de către trupele române, «Eşalonul» şi-a ales ca sediu clădirea NKVD-ului din Odessa, care rămăsese intactă şi avea tot mobilierul necesar. Comandamentul Militar însă a pretins că el e în drept să ocupe această clădire, iar Eşalonul SSI să-şi aleagă o altă casă din oraş, ceea ce s-a efectuatˮ[5].
De altfel, SSI alcătuise un plan de cooperare cu Jandarmeria şi Poliţia, intitulat „Primele măsuri de ordine la Odessaˮ, în care se menţiona: „Întrucât Odessa a constituit în permanenţă un centru comunist de prim ordin şi era reşedinţa organelor diriguitoare a acţiunilor subversive îndreptate împotriva statului român, se impune în actualele împrejurări luarea în primul moment al ocupării sale, a unor măsuri speciale.
Imediat după ocuparea oraşului, Inspectoratul General al Jandarmeriei va deplasa un batalion de jandarmi, efectiv 600 oameni şi două companii de poliţie, iar SSI-ul va deplasa un grup compus din 40 elemente pregătite (ofiţeri şi agenţi speciali, cunoscători ai limbii ruse) şi un număr suficient de călăuze sub comanda unui ofiţer superior. În vederea acestei situaţii, SSI-ul a studiat din timp modalitatea cercetării amănunţite a oraşului Odessa, împărţindu-l în sectoare, întocmindu-se şi un plan de detaliu pe baza informaţiilor deja stabilite asupra diferitelor instituţii, întreprinderi de stat şi particulare, precum şi tabele ale persoanelor suspecte ce trebuie verificate.
Prima operaţie a constat în curăţirea teritoriului. Aceasta s-a făcut prin echipe mixte compuse din agenţi SSI şi jandarmi, cu concursul armatei. O Iar peraţiunea de căutare şi ridicare a elementelor suspecte s-a realizat de către echipe mixte, în funcție de necesități și solicitări. S-a mai stabilit și colaborarea cu organele de poliţie germană, precizându-se de comun acord misiunile fiecăruia. S-au înfiinţat centre de verificare la circile poliţieneşti, pentru cercetarea şi trierea suspecţilor conform importanţei administrative existente pe raioane. De asemenea, s-au înfiinţat, în afara oraşului, lagăre în situația în care puteau fi găsite închisori. În astfel de locații puteau fi trimise elementele suspecte, cât şi acelea a căror libertate ar fi periculoasă siguranţei publice. Lagărele urmau a fi înfiinţate şi conduse de Inspectoratul Jandarmeriei.
Serviciul de pază permanentă a oraşului Odessa a realizat în primul moment de către Batalionul de Jandarmi şi cele două companii de poliţie cu concursul Armatei. Prefectura Poliţiei, Inspectoratul de Jandarmi al Transnistriei şi Comandamentul Militar urmau să colaboraeze la menţinerea ordinii. Nu în cele din urmă, trebuia stabilit un regim definitiv prin instalarea unei Prefecturi de Poliţie, aducându-se ofiţeri dc poliţie, un corp de gardieni publici şi mijloace tehnice necesare, care urmau să fie întărite cu companiile de poliţie şi de jandarmi ale oraşului.
Paralel cu acţiunea de curăţire a terenului, organelor SSI le revenea misiunea specială de a identifica toate sediile NKVD, ridicând în vederea studiului şi cercetării tot materialul documentar şi arhivele. Totodată, organele SSI aveau c a principală misiune identifica, urmăriea şi arestarea spioniloe, teroriştilor şi agenţilor NKVD rămaşi în teritoriu[6].
În cele şase zile care s-au scurs din momentul intrării trupelor române în Odessa şi până la aruncarea în aer a Comandamentului militar, membrii Eşalonului Operativ al SSI au reuşit să-şi creeze, folosind poate şi agenţi implantaţi dinainte, o reţea informativă suficient de puternică pentru a culege informaţii despre iminenta explozie. Eugen Cristescu ne oferă următoarele detalii: „Un cetăţean din Odessa s-a prezentat colonelului [Vasile] Pallius şi i-a denunţat că, după informaţiile sale, clădirea NKVD-ului ar fi minată de trupele sovietice, înainte de părăsirea Odessei. Colonelul Pallius a recompensat băneşte pe acest informator ocazional şi a informat despre aceasta Comandamentul Militar Român. Acesta a cerut germanilor o echipă de cercetare, care a făcut unele investigaţii cu rezultat negativ. După explozie s-a constatat însă că materialul exploziv fusese foarte bine izolat şi camuflat în subsolul clădirii [potrivit altor documente, s-ar fi aflat într-o casă de bani - C.T.], astfel că el nu a putut fi sesizat de aparatele germane. Colonelul Pallius m-a informat mai târziu [subl. C.T.] despre acest lucru, ceea ce am raportat şi mareşalului Antonescu, fără a-mi da alte detaliiˮ[7]. Prin urmare, se dovedeşte, încă o dată, că nu este suficient să se obţină o informaţie importantă. Problema este ce face cu o astfel de informaţie organismul, civil sau militar, căruia îi este comunicată. Dar să urmărim, în continuare, cum s-au derulat evenimentele.
Informaţia furnizată de Eugen Cristescu a fost completată de o scrisoare trimisă de primarul Odessei, Gherman Pântea, lui Ion Antonescu, la scurtă vreme după tragicele evenimente, în care se consemna printre altele: „În ziua de 21 octombrie, pe la orele 11.00, subsemnatul fiind în cabinet la dl general Glogojanu, comandantul militar al Odessei, s-a anunţat o femeie de origine rusă, care cu o înfăţişare speriată a spus că vrea să comunice ceva urgent, personal d-lui comandant. Subsemnatul servind de interpret, femeia a declarat d-lui general că ştie precis, că organele NKVD la plecare au minat această clădire cu scopul de a fi aruncată în aer, atunci când se va crede necesar. Dl general a mulţumit doamnei pentru informaţie şi a dat ordin imediat d-lui colonel lonescu Mangu să ia măsuri pentru o nouă verificare a clădirii, folosind pentru aceasta pionieri români şi germani. A doua zi dimineaţa, adică la 22 octombrie, dl general mi-a spus că organele de specialitate au controlat clădirea din nou şi au raportat că nu există nici un pericol. Am rugat totuşi pe dl general să schimbe localul, căci femeia care a dat informaţii nu putea să mintă, neavând nici un interes. Dl general a convenit, dar nenorocirea s-a întâmplat în aceeaşi zi la orele 6 seara. Deci, dacă era puţină prudenţă din partea Comandamentului, toată catastrofa, cu toate consecinţele ei, era desigur evitată. Am asistat până noaptea târziu la dezgroparea cadavrelor”[8].
Iată, aşadar, potrivit unor surse memorialistice de primă valoare, care au fost adevăraţii autori ai aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român din Odessa. De ce au reacţionat într-o manieră extrem de dură - după cum vom vedea imediat - autorităţile militare române? Când şi cât de exact a fost informat conducătorul statului român, mareşalul Ion Antonescu şi ce răspundere poartă el în ordonarea represiunilor? Cum a fost posibil masacrul care a urmat? Vom încerca, în continuare, să răspundem la aceste întrebări, apelând la o serie de documente inedite sau mai puţin cunoscute, evident fără pretenţia de a avea ultimul cuvânt, întrucât cercetările viitoare pot scoate la lumină şi alte detalii. În esenţă însă, adevărul istoric începe să se contureze.
Mai întâi trebuie să precizăm că nu există încă o cronologie bine stabilită a ordinelor şi rapoartelor ce s-au dat în intervalul 22 octombrie, ora 17.35, şi 24 octombrie 1941. În actul de acuzare al Tribunalului Poporului, din anul 1946, la pagina 11, se specifica faptul că în seara zilei de 22 octombrie 1941, la ora 20.20, Cabinetul Militar al mareşalului Ion Antonescu a trimis Armatei a 4-a Telegrama nr. 3154, prin care cerea să se ia măsuri drastice de represalii. A urmat Nota telefonică nr. 2, din 22 octombrie, ora 20.40, trimisă Armatei a 4-a de generalul Constantin Trestioreanu - cel care preluase comanda la Odessa. Aceasta se încheia cu următoarele cuvinte: „Am luat măsuri pentru a spânzura în pieţele publice din Odessa evrei şi comuniştiˮ[9].
În cursul zilei de 23 octombrie, dinspre Cabinetul mareşalului Ion Antonescu a pornit următorul document, cu nr. 562, la ora 12.30: „Deoarece este aproape sigur că acţiunea de la Odessa a fost pusă la cale de comunişti locali [subl. C.T.] şi pentru a se înlătura pe viitor o asemenea acţiune, dl mareşal ordonă să se treacă la represalii severe astfel: a) pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executaţi 200 comunişti; pentru fiecare soldat mort, câte 100 comunişti; execuţiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi; b) toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostateci, de asemenea, câte un membru din fiecare familie evreiască. Li se vor aduce la cunoştinţă represaliile ordonate în vederea lor şi familiilor lor că la al doilea act asemănător vor fi toţi executaţiˮ[10]. În aceeaşi zi, a fost trimis şi Ordinul nr. 3161, care nu s-a păstrat în original - sau, cel puţin, în actuala fază a cercetării nu a fost încă identificat -, dar putem bănui ce conţinea din Ordinul cu nr. 563 din 24 octombrie: „Pentru dl general Macici [iniţial se scrisese Tătăranu sau Iacobici, după care cele două nume au fost tăiate - n.a. C.T.]. Ca represalii, dl mareşal Antonescu ordonă:
- Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa.
- Toţi indivizii ce intră în prevederile Ordinului nr. 3161 din 23 octombrie 1941, încă neexecutaţi şi alţii ce mai pot fi adăugaţi, vor fi băgaţi într-o clădire în prealabil minată [urmează un cuvânt indescifrabil - C.T.] şi care se va arunca în aer. Aceasta se va face în ziua înmormântării victimelor noastre.
- Acest ordin se va distruge după citirea lui.
D[in] 0[rdin]
Şeful de cabinet militar
Colonel Davidescu
Nr. 563 din 24 octombrie 1941
3028584ˮ[11]
Acest ordin ni s-a păstrat într-o transcriere a telegramei cifrate, care, evident, nu avea cum să conţină semnătura olografă a colonelului Davidescu, nici ştampila. Până la producerea unor dovezi de netăgăduit că ar fi un fals trebuie să-l luăm în considerare ca document.
Probabil că represiunea de la Odessa a fost declanşată fără a se mai aştepta ordin special de la Bucureşti. Şi aceasta în ciuda evidenţei - cel puţin pentru ofiţerii SSI ataşaţi pe lângă Comandamentul Militar Român din Odessa, dar în mod sigur şi pentru generalii care au condus-o - că nu populaţia Odessei era vinovată de aruncarea în aer a Comandamentului. Textul lui Eugen Cristescu nu ne permite să stabilim când anume, exact, a fost informat mareşalul Ion Antonescu despre adevărul celor petrecute la Odessa. Şi, oricum, chiar şi după aceea, Ion Antonescu a continuat să considere prezenţa evreilor în oraş un potenţial pericol pentru armata română. De altfel, în Memoriul depus Tribunalului poporului, la 16 mai 1946, Ion Antonescu scria legat de Odessa: „Nu-mi însuşesc crimele. Nici aceea îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Eram în cadrul dreptului internaţional, care autoriza represaliile când adversarul întrebuinţează mijloace nepermise: înarmarea şi lupta populaţiei civile, partizani, maşini infernale etc. Era cazul în plin. Am ordonat represalii şi am indicat câţi să fie omorâţi. Nu ştiam câţi căzuseră victimă maşinii infernale. Ştiam că comandamentul unei Divizii are 7-8 ofiţeri şi 15-20 secretari. Dar când operaţia s-a transformat în masacru, comandamentul armatei şi şeful lui de Stat-Major care erau prezenţi trebuiau să intervină şi să mă avertizeze. Nu au făcut nici una, nici alta. Ceva mai mult, nici n-au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ţinut ascuns... Eram şi într-o stare sufletească grea. Dimineaţa văzusem la un spital un ofiţer şi patru soldaţi orbi şi cu toate membrele amputate de la bază. Erau toţi victima unei maşini infernale, ataşată de clanţa unei uşi, care, când s-a apăsat pe ea de ofiţer, a explodatˮ[12].
Un lucru devine destul de limpede: canalele militare de informare dintre Comandamentul Militar din Odessa (cât mai rămăsese), respectiv Armata a 4-a, şi Bucureşti nu au funcţionat în acele zile în mod normal. Ulterior, mareşalul Ion Antonescu a fost informat, printr-o scrisoare trimisă de Gherman Pântea, cum s-au petrecut lucrurile în realitate. Mai înainte însă trebuie să înţelegem de ce represiunea s-a îndreptat atât de prompt contra evreilor.
O tensionare a relaţiilor interetnice se produsese încă din 1940. În momentul retragerii autorităţilor române din Basarabia, ca urmare a ultimatumului sovietic din 26/27 iunie 1940, alături de români au fost abandonaţi şi minoritari: ruşi, ucraineni, germani şi evrei. Au existat nişte variante de retragere - şi aici contează mai puţin dacă erau oficiale sau simple variante elaborate de armată - care prevedeau abandonarea expresă a minoritarilor. Cu greu puteai să mai pretinzi, apoi, loialitatea acestor cetăţeni ai statului român. Nu era mai puţin adevărat că unii minoritari s-au manifestat cu ostilitate faţă de trupele şi de administraţia română aflate în retragere. Actele comise de aceştia au fost mult umflate din raţiuni propagandistice şi aceste exagerări au fost constatate de cercetarea istoriografică, chiar cu acribie ştiinţifică. Mulţi dintre cei obligaţi să se retragă în 1940 au reţinut comportamentul acestor grupuri şi persoane de origine etnică evreiască. Alte grupuri de evrei din Regat au cerut, tot atunci, să fie trecuţi dincolo de Prut, sub autoritatea sovietică. La rândul lor, românii, când au revenit, în 1941, în Basarabia, s-au răzbunat. Şi aşa, din ură în ură, pe fondul propagandei antisemite cu atâta trecere în epocă, s-a creat o psihoză. Ea a fost dusă la paroxism de scrisoarea adresată de Ion Antonescu, la 19 octombrie 1941, lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care a fost publicată în ziare şi a ajuns, la 21 octombrie şi la Odessa. Să nu uităm, totuşi, nici o clipă că aceste lucruri se petreceau în condiţii de război, când evenimentele capătă alte dimensiuni şi se supun altor legi decât în vreme de pace. Iar când a avut loc atentatul, bănuielile nu se puteau îndrepta decât într-o singură direcţie: evreii şi comuniştii (două noţiuni care se cam contopeau în epocă).
Să revenim însă la scrisoarea primarului Odessei, trimisă lui Ion Antonescu, prin intermediul doamnei Alexandrina Cantacuzino, la sfârşitul lunii octombrie. Ulterior, doamna Cantacuzino i-a povestit lui Gherman Pântea că, după citirea scrisorii, mareşalul a fost mai întâi foarte furios, afirmând că „dacă primarul ar fi fost militar, l-ar fi împuşcat fără judecatăˮ. După explicaţiile doamnei Cantacuzino, mareşalul Ion Antonescu s-a liniştit şi 1-a trimis pe generalul Constantin Pichi Vasiliu să facă o anchetă discretă. După două zile de investigaţii „discreteˮ, Pichi Vasiliu a venit la primarul Odessei, Gherman Pântea şi i-a mărturisit că cele scrise de el mareşalului sunt verificate şi adevărate, atâta doar că evreii deja executaţi „nu se mai pot întoarce de la groapăˮ. În schimb, Ion Antonescu l-a înlocuit pe generalul Ghineraru, împotriva căruia se plânsese Gherman Pântea în scrisoare, trimiţându-l pe front, iar primarului Odessei i-a respins demisia, ordonându-i chiar să rămână în funcţie, sub motiv că este „mobilizat la lucru pe locˮ. Aşadar, ce îi scrisese Gherman Pântea conducătorului statului, care îl numise în acea funcţie şi îi provocase reacţii extreme, chiar contradictorii? Vom reproduce, în continuare, fragmentul cel mai semnificativ din această scrisoare, întrucât ne dezvăluie multe dintre faptele grave petrecute la Odessa. Iată textul:
Domnule Mareşal,
M-am trezit dimineaţa [23 octombrie - C.T.] având în faţă o scenă îngrozitoare şi anume, pe toate străzile principale şi pe la colţuri stăteau spânzuraţi câte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimântată fugea prin oraş în toate părţile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumii civilizate. Cei în drept mi-au spus că ei nu ştiu nimic. Pe de altă parte pe zidurile Odessei a apărut un comunicat fără semnătură al Comandamentului Militar, prin care se dispunea ca toţi evreii să părăsească oraşul în cursul zilei de 23 octombrie şi să plece în coloane spre Dalnic. Evreii îngroziţi au părăsit locuinţele şi avutul lor şi s-au îndreptat cu miile spre Dalnic, dar populaţia rămasă în oraş a început o jefuire totală a locuinţelor. Dându-mi seama în calitate de primar al oraşului că am şi eu o răspundere faţă de populaţia aceasta şi fiind informat că în localitate a sosit dl general Macici, comandantul Corpului 2 Armată, m-am prezentat domniei sale.
Dl general avea însărcinare de a supraveghea şi cerceta situaţia din Odessa. L-am găsit la locul catastrofei şi fiind îngrijorat de situaţia populaţiei, l-am întrebat dacă din ordinul domniei sale a apărut ordonanţa pentru evacuarea totală a evreilor din oraş. Dl general mi-a răspuns categoric, că el nu a dat nici un ordin de asemenea natură şi nici nu ştie nimic de acest ordin. I-am arătat d-lui general pericolul ce va decurge din această evacuare, neomenoasă şi i-am cerut aprobarea domniei sale, ca pe cale administrativă să iau măsuri pentru întoarcerea evreilor în oraş. Domnia sa mi-a dat cuvenita aprobare. Am plecat spre Dalnic pentru a înapoia evreii în oraş. Odessa are în momentul de faţă circa 50 000 de evrei rămaşi în oraş.
Ajungând coloanele de mii de oameni, le-am oprit şi le-am vorbit în ruseşte, arătând că s-a produs o greşeală şi că dl mareşal a dat ordin să vă înapoiaţi la casele voastre. S-au petrecut cu această ocazie scene sfâşietoare. Au năvălit asupra noastră, sărutându-ne mâinile, hainele, maşinile şi strigând cu toţii „Trăiască mareşalul Antonescu, salvatorul nostru!ˮ. Era un act drept, căci populaţia n-a avut nici un amestec în catastrofa de la 22 octombrie. Coloana înaintată însă de evacuaţi a fost reţinută de organele militare. Mi s-a spus că aceştia vor fi executaţi ca represalii în urma ordinului dumneavoastră. Sunt convins, domnule mareşal că dumneavoastră, dacă eraţi informat exact asupra situaţiei şi anume că populaţia nu a avut nici un amestec în actul de la 22 octombrie, totul fiind pregătit de organele NKVD, revocaţi ordinul de represalii şi nu erau pedepsiţi oamenii, care nu aveau nici o vină.
Nu sunt apărătorul evreilor, dar sunt convins domnule mareşal că măsurile acestea pripite şi nedrepte mai târziu ne vor face mare rău. Dar situaţia nu este mai bună nici acuma. Dl general Ghineraru, noul comandant al Diviziei 10, retrăgându-se cu divizia la Tatarca, a dispus ca şi primăria să se evacueze, domnia sa fiind informat că toate clădirile mari din oraş sunt minate şi oraşul va fi aruncat în aer. Am răspuns d-lui general că retragerea autorităţilor din oraş va produce o şi mai mare panică şi situaţia se va agrava mai mult. Insistând că pe răspunderea mea să rămân cu primăria în oraş, în mijlocul populaţiei, Domnia Sa pe un ton supărat mi-a spus textual următoarele: «N-am nevoie nici de oraş, nici de cetăţenii d-tale. Dacă eu aş fi în locul Mareşalului, aş da foc acestui infect oraş cu toţi cetăţenii d-tale în 24 de ore». Am răspuns d-lui general că, probabil, dl Mareşal are o altă părere decât Domnia Sa în această chestiune, de îndată ce a jertfit atâta lume pentru ocuparea acestui oraş.
Domnule Mareşal,
Mă iertaţi de îndrăzneală dar cu asemenea comandanţi ai Odessei şi cu asemenea mentalităţi nu vom putea aduce linişte în Odessa... Am dorit să conduc Odessa cu blândeţe şi omenie, după cum mi-aţi recomandat şi dumneavoastră când mi-aţi dat această grea însărcinare, dar toate bunele mele intenţii sunt nesocotite de organele militare. Faţă de această situaţie, vă rog respectuos domnule mareşal să binevoiţi a numi o altă persoană în locul meu ca primar al Odessei, subsemnatul cu toată bunăvoinţa fiind pus în imposibilitate de a-mi îndeplini misiunea încredinţată în condiţiunile create”[13].
Şi, ulterior, Gherman Pântea avea să se ridice împotriva unor decizii ale mareşalului, pe care le considera adoptate pe baza unor informaţii greşite. Iată ce îi scria primarul Odessei guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu, la 20 ianuarie 1942: „La cererea Comandamentului Militar al Odessei, dl mareşal Antonescu prin dvs., a ordonat totala evacuare a evreilor din Odessa, prin Ordonanţa nr. 35, care reglementează evacuarea şi care are putere de decret-lege. V-am raportat atât verbal, cât şi în scris că această evacuare este nedreaptă şi neumană, iar ea făcută acuma în toiul iernii, devine de-a dreptul barbară. Mai mult. Cu data de 3 decembrie 1941 v-am raportat în scris că populaţia evreiască a Odessei nu prezintă nici un fel de pericol pentru siguranţa Odessei, ba din contră, că ea s-a pus pe lucru, pe muncă, pentru refacerea oraşului şi nimeni nu se gândeşte la complotări şi răzmeriţe. Ştiu că autorii acestei nenorocite evacuări sunt generalul Tiberiu Petrescu, comandantul militar al Odessei şi cei doi conducători ai serviciilor secrete, căpitan Neştianu şi căpitan Păunescu, de pe lângă Marele Stat-Major, căci ei au informat în mod tendenţios pe dl mareşal Antonescu cu ştiri fanteziste, afirmând printre altele că Odessa este ameninţată în fiecare zi cu o debarcare sovietică din Crimeea şi că în cazul acesta rolul evreilor va fi dezastruos[14].
Sigur, la Odessa şi în împrejurimi, exista o puternică mişcare de partizani. Dar deportarea unei întregi etnii, în plină iarnă, nu avea cum să soluţioneze o problemă de ordin militar. În ciuda încercărilor - timide - făcute şi de Alexianu de a se opune, planul a fost, până la urmă, pus în aplicare. Acţiunea de deportare s-a bazat pe ordinele superioare. Aşa, de pildă, generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului militar din Odessa, a ţinut să confirme, într-un raport din 25 octombrie 1941, următoarele: „În dimineaţa zilei de 23 octombrie 1941, după atentatul care a aruncat în aer Comandamentul Militar Odessa, am primit prin colonelul Stănculescu de la Armata a 4-a următorul ordin, transmis de autorităţile superioare: De a se face în Odessa represalii în masă, executându-se şi evrei şi comunişti în proporţie de 200 pentru fiecare ofiţer şi/sau funcţionar civil şi 100 de fiecare grad inferior ucişi în acel atentat.
Am ordonat locotenent-colonelului Mihail Niculescu, şeful serviciului pretoral Odessa să execute ordinul primit chiar în cursul zilei de 23 octombrie 1943, punându-i la dispoziţie o companie de mitraliere din Batalionul 10 Divizionar, jandarmii şi mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a ordinului primitˮ[15].
Colonelul Radu Dinulescu, la acea dată şeful Secţiei a 2-a informaţii din Marele Stat-Major, s-a întâlnit la Prefectura oraşului Odessa cu locotenent-colonelul de jandarmi Mihail Coca Niculescu - şeful serviciului pretoral, pentru a analiza împreună situaţia, ocazie cu care a aflat următoarele amănunte, consemnate în lucrarea sa memorialistică: „Imediat după atentat, noul comandant militar al Odessei a ordonat aplicarea unor măsuri regresive, constând în arestarea şi executarea unui procent de cetăţeni pe fiecare sector de regiment. Execuţia trebuie să se facă prin spânzurare la încrucişările principale din zonele respective. Numărul victimelor nu părea a depăşi cu mult numărul celor pieriţi cu prilejul atentatului. Dar abia se terminase aplicarea acestei măsuri când de la trenul Comandantului şef ce sosise la Cetatea Albă s-a emis un ordin mult mai sever şi anume să se respecte coeficienţele stabilite printr-o ordonanţă anterioară, care prevedea ca pentru fiecare ofiţer victimă a unui act terorist să fie executaţi 150 de cetăţeni [cifra corectă e 200 - C.T.], iar pentru fiecare soldat cât 50 [cifra corectă e 100 - C.T.].
Coca Niculescu, executorul represaliilor declara că în conformitate cu noul ordin, s-au arestat 12.500 de oameni, dintre aceştia 3.000 fiind predaţi nemţilor pentru cei 15 morţi ai lor, care i-au dus la şanţul anticar din afara Odessei, unde i-au împuşcat cu mitralierele şi apoi i-au îngropat în acest şanţ. Îi rămânea lui să execute 9.000 de persoane. Era o problemă grea, căci soldaţii refuzau să tragă, preciza el. Şi cum oamenii fuseseră adunaţi şi închişi în nişte magazii goale de la marginea oraşului, a ales o altă soluţie: a adus o mare cantitate de bidoane pline cu benzină şi petrol, a stropit magaziile cu aceste substanţe şi apoi le-a dat foc. Câţiva plutonieri cu pistoalele mitralieră, postaţi la uşi şi ferestre, trăgeau în cei care încercau să iasă afarăˮ[16].
Alte detalii interesante în legătură cu felul în care s-au produs tragicele evenimente de la Odessa aflăm din „Actul de acuzareˮ întocmit în anul 1948, cu ocazia judecării, de către Tribunalul Poporului, a celor care s-au făcut răspunzători de masacre şi din care mai semnificativ este următorul fragment: „în dimineaţa zilei de 23 octombrie 1941, se găseau în Odessa, sosiţi în cursul nopţii, generalul Nicolae Macici, comandantul Corpului 2 armată de la Tiraspol, precum şi coloneii Ion Stănculescu, Virgil Stănescu şi Ciocan - aceştia trei din urmă, având misiunea de a restabili legăturile telefonice ale Odessei cu postul de comandă de la Armata a 4-a din Baden şi de a cerceta cauzele exploziei.
În aceeaşi dimineaţă, apar pe străzile şi pieţele Odessei, spânzurători, iar alţii erau împuşcaţi la întâmplare - astfel că în aceeaşi dimineaţă, circa 5.000 de oameni [cifra este exagerată - C.T.] au fost executaţi la Odessa. La ora prânzului execuţiile încetează, însă jandarmii şi poliţia încep să adune mii şi zeci de mii de oameni, pe care-i închideau în marea închisoare de la Odessa.
În ziua de 24 octombrie 1941, Compania a 2-a din Batalionul 10 mitraliere divizionar, primeşte ordinul de a escorta pe aceşti nenorociţi către un loc unde ei nu bănuiau ce-i aşteaptă, anume la marginea Odessei, la bariera Dalnic, unde se aflau patru magazii lungi de aproximativ 25-30 m şi late de aproximativ 10-15 m.
Deţinuţii - copii, femei, bătrâni şi bolnavi de toate vârstele - sunt scoşi din închisoare, încolonaţi şi mânaţi ca vitele către abator, înspre acele magazii... Transportul a durat până în ziua de 24 octombrie 1941, ora 14. În timpul transportului, mulţi dintre cei încolonaţi, datorită slăbiciunii, cădeau imediat, însă erau împuşcaţi de către jandarmi, astfel că drumul de la închisoare până la locul de execuţie, lung de circa 3 km, era presărat cu cadavrele copiilor, femeilor şi bolnavilor... Primul lot adus la locul execuţiei, era compus din 40-50 de inşi, care legaţi strâns cot la cot, cu frânghii, a fost băgat într-un şanţ antitanc şi întors cu faţa spre pământul care forma parapetul şanţului. Locotenent-colonelul Deleanu Nicolae, ordonă personal deschiderea focului, atrăgând atenţia soldaţilor, ca să tragă fiecare câte un foc ochit, pentru a se face economie de timp şi muniţii.
Constatându-se că acest procedeu nu satisface scopul urmărit s-a hotărât să se treacă la executarea lor în masă. Astfel, au fost băgaţi în primele trei magazii bărbaţi şi câteva femei şi anume, acele care nu se putuseră hotărî să se despartă de soţii lor, iar în a patra magazie au fost băgaţi femeile şi copiii. În total, după spusele martorilor, în cele patru magazii, au intrat peste 5.000 oameni.
Pentru executarea în masă s-au făcut creneluri în pereţii magaziilor, prin care s-au introdus gurile de mitralieră. La comanda locotenent-colonelului Deleanu Nicolae şi locotenent-colonelului Niculescu M. Coca s-a tras în plin. Ţipetele sfâşietoare au acoperit detunăturile gloanţelor de mitralieră, producând un vacarm îngrozitor. Gloanţele însă n-au putut răzbate până la ultimul om. S-a observat deci că nici acest procedeu nu satisface dorinţa criminală de a termina cât mai repede această operaţie macabră şi cum, fiind luna octombrie, întunericul se lasă pe la ora 17, s-a recurs la un procedeu şi mai odios, anume la exterminarea prin ardere, mijloc prin care s-a crezut că se va şterge orice urmă a ororilor sălbatice.
Pentru realizarea acestui procedeu s-au astupat atât crenelurile făcute de soldaţi, cât şi ieşirile magaziilor, s-au umplut cu paie podurile şi acoperişurile, s-au stropit pereţii şi acoperişurile şi s-au aruncat înăuntru, cu ajutorul unui furtun, gaz şi benzină. După aceea, la o scurtă comandă s-a dat foc. Limbi uriaşe de foc s-au înălţat spre cer, iar în focul mistuitor s-au înfrăţit morţii cu vii, devenind totul un scrum, dar nu atât de radical ca să şteargă urmele crimei. Prin acoperiş se mai vedeau oamenii deveniţi torţe vii care căutau să iasă din focul îngrozitor care-i cuprinsese. Jandarmii însă, conform ordinului ce-l aveau de la locotenent-colonelul Niculescu M. Coca, împuşcau pe acei care încercau cu disperare să se salveze prin ultimul mijloc de scăpare. În întunericul care începuse să se lase, spectacolul oamenilor goi, arzând, care încercau prin ultimele mijloace şi puteri să-şi salveze viaţa, constituia pentru cei prezenţi un spectacol halucinant şi înfiorător, cum nici cei mai fantezişti scriitori ai lumii nu şi-au putut imagina vreodată.
Unii dintre cei nenorociţi, sortiţi pieirii, reuşind să ajungă la ferestre, în durerile panei de foc, solicitau soldaţilor glonţul care să-i scape de chinuri, indicându-le cu mâna locul la frunte sau la inimă, însă în momentul când vedeau arma ţintită contra lor, nu aveau puterea să suporte înfrăţirea cu moartea şi se lăsau iarăşi în focul ucigător, pentru ca numai după câteva secunde să le apară la acelaşi geam, repetând rugămintea salvării printr-un glonţ, pe care în acel moment îl socoteau o binefacere.
Unii dintre ofiţerii prezenţi au aruncat chiar ei cu grenade ruseşti (soldaţii români încă nu le învăţaseră mecanismul) prin crenelurile ce fuseseră făcute pentru mitraliere. Prin aceste procedee s-a reuşit ca până la căderea nopţii să fie exterminaţi cei care erau închişi în primele două magazii, urmând ca operaţiunea să continue a doua zi pentru celelalte două magazii, între care şi aceea în care erau închise femeile şi copiii.
O noapte întreagă şi o bună parte din dimineaţa următoare, femeile, copiii şi bătrânii, închişi în aceste ultime magazii, s-au zbătut în chinurile groaznice ale aşteptării morţii şi poate slaba speranţă că miile de oameni sacrificaţi în ajun, ar fi putut să potolească setea de sânge a nemiloşilor şi cruzilor executanţi ai ordinelor de represalii. Speranţe zadarnice, deoarece crimele se pare că nu obosiseră zelul odioşilor făptuitori, astfel că a doua zi s-au continuat şi repetat aidoma, procedeele din ajun. Ba ceva mai mult, pentru ca efectele represaliilor să impresioneze populaţia Odessei, la ora 17.35, în ziua de 25 octombrie 1941, magazia în care erau bărbaţii, după ce s-au mitraliat cei dinăuntru, a fost aruncată în aer. Ora 17.35 a fost aleasă pentru a aminti ora aruncării în aer a Comandamentului Militar al Odessei, vroind să demonstreze că răzbunarea criminală şi-a spus cuvântulˮ[17].
La 29 aprilie 1946, profesorul Gheorghe Alexianu, cel care în perioada 19 august 1941-27 iunie 1944 a îndeplinit funcţia de guvernator al Transnistriei, a făcut următoarea declaraţie, în cadrul procesului „marii trădări naţionaleˮ: „În execuţiile care au avut loc la Odessa n-am avut absolut nici un rol. Am aflat de aceste execuţii în mod cu totul secret de la colonelul Broşteanu care era inspectorul jandarmeriei în Transnistria şi câteva zile mai târziu de la generalul Macici, comandantul Armatei din Transnistria. Asupra numărului de morţi de la Odessa mi s-a arătat mai târziu o fotocopie a ordinului scris dat de generalul Trestioreanu prin care ordona ca pentru fiecare ofiţer român şi german să se execute 200 de evrei. Din informaţiile luate de la persoanele cu care am vorbit s-au executat 15.000 - 20.000 de oameni.
În Odessa au mai rămas evrei, cred un număr de 10 - 12.000. La cererea repetată a armatei române ca şi a unităţilor germane ce se găseau în Odessa, s-a hotărât la început de Comandamentul Militar al Odessei ca aceşti evrei să fie adunaţi într-un ghetou, lucru care s-a şi făcut în 1941, iarna, la Slobotca. Guvernământul avea sarcina să asigure hrana acestor evrei din ghetou, paza lor fiind făcută de jandarmeria armatei. Din cauza neliniştii ce exista în catacombe, a pierderilor de soldaţi ce le-a avut Armata, Comandamentul Armatei din Odessa cerea în continuu scoaterea completă a evreilor din Odessa, ei fiind socotiţi ca un element de natură a periclita apărarea coastei, întrucât era iarnă şi era imposibil de făcut o deplasare a populaţiei, m-am opus la acest lucru şi fiind neînţelegere între Comandamentul Militar şi Guvernământ, chestiunea a fost adusă în Consiliul de Miniştri, în primăvara anului 1942, când s-a hotărât evacuarea tuturor evreilor din Odessa în interiorul Transnistriei. Am destinat satele unde aveam posibilitatea să-i cazăm în judeţul Berezovca, am reuşit să restabilim calea ferată prin mijlocul căreia să-i transportăm şi Inspectoratul Jandarmeriei a procedat la evacuarea lor. Ajungând în judeţul Berezovca mi s-a raportat şi de Inspectoratul Jandarmeriei şi de colonelul Leonida Pot, prefectul Inspectoratului, că aceşti evrei au fost luaţi în primire din satele respective şi aduşi la Mostovoi unde au fost omorâţi de organizaţiile SS germane conduse de Oberfuhrerul Hoffmeyerˮ[18].
Într-un alt pasaj din aceeaşi declaraţie, Gheorghe Alexianu revine la problema represaliilor de la Odessa: „Fiind întrebat altă dată de mareşalul Antonescu ce este la Odessa i-am răspuns că este «bine». Lămuresc acest răspuns astfel: după represiunea de la Odessa toate organele jandarmeriei, ale siguranţei şi ale armatei au fost complet alarmate şi căutau care mai de care să propună diferite măsuri pentru curăţirea catacombelor de partizani şi împiedicarea unor eventuale atentate. Luasem măsura ca atât funcţionarii sovietici, cât şi lucrătorii să se prezinte la posturile şi instituţiile lor pentru a lua în primire bunurile care mai rămăseseră şi a asigura păstrarea lor.
Siguranţa şi armata în special au început să alerteze atât funcţionari, cât şi lucrători care rămăseseră la posturile lor pe considerentul că-i găsiseră înscrişi în organizaţiile partidului comunist sovietic. De asemenea, luam măsuri împotriva consomoliştilor numai pentru simplul fapt că erau trecuţi în listele de consomoli. M-am împotrivit la acest lucru pentru că se dezorganizau serviciile şi lucrul din fabrici, iar oamenii nu manifestau în prezent nici o activitate periculoasă. Aceste împotriviri ale mele au fost aduse la cunoştinţa mareşalului Antonescu, prin Comisia de Ordine de la Bucureşti. De repetate ori, mareşalul Antonescu mi-a spus: «Eşti prea bun, ai să-ţi pierzi capul la Odessa» şi a mai adăugat: «Şi eu sunt bun, dar eu apăr ţara şi pe dvs. de toţi»ˮ[19].
Problema evreilor din Odessa a fost analizată de mai multe ori în Consiliul de Miniştri. Doar două fragmente par mai edificatoare pentru stabilirea responsabilităţilor, dar şi a conjuncturii în care s-au luat deciziile. Astfel, în stenograma întocmită de D. Fierăscu şi A. Ionescu, a şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de joi 13 noiembrie 1941, în care s-a analizat activitatea guvernatorilor Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, întâlnim următorul dialog între Gheorghe Alexianu şi mareşalul Ion Antonescu: „D. Mareşal, Conducătorul Statului: [în continuare I. Antonescu]: Cu evreii de la Odessa, ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat. De acum înainte să se pună regulă. Represiunea a fost destul de severă?
prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei [în continuare Gh. Alexianu]: A fost domnule mareşal.
Antonescu: Ce înţelegeţi prin «destul de severă»? Dv. sunteţi cam miloşi cu alţii, nu cu neamul românesc.
Gh. Alexianu: A fost foarte severă, d-le mareşal.
Antonescu: Am spus să se împuşte câte 200 evrei pentru fiecare mort şi 100 evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa?
Gh. Alexianu: Au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzile Odessei.
Antonescu: Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere! Nu admit însă confiscarea averilor evreilor. Evreii nu trebuie menajaţi, pentru că dacă ar putea, nici ei nu ne-ar menaja pe noi, nici pe mine, nici pe dumneata, nici pe dumnealor. Eu am plecat de la ideea că dacă nu se va găsi un român care să mă omoare, n-are să mă omoare nimeni. De aceea, nu-i las eu pe evrei. Să nu credeţi că ei n-au să se răzbune, atunci când vor avea posibilitatea. Dar, ca să n-aibe cine să se răzbune, termin eu cu ei mai înainte. Şi aceasta n-o fac pentru mine personal, ci pentru populaţia acestei ţăriˮ[20].
În şedinţa de dimineaţă a Consiliului de Miniştri, din 16 decembrie 1941, mareşalul Ion Antonescu a analizat din nou, împreună cu guvernatorii provinciilor eliberate, problemele referitoare la populaţia evreiască din Odessa: „I. Antonescu: Pe jidanii din Odessa te rog să-i scoţi imediat din oraş, pentru că din cauza rezistenţei Sevastopolului, ne putem aştepta chiar la o debarcare la Odessa. Eu credeam că Sevastopolul va cădea mult mai curând. Astăzi, însă, datorită faptului că flota rusească are posibilitatea să utilizeze Sevastopolul, poate să ne facă o surpriză dezagreabilă.
Gh. Alexianu: Le-am dat termen ca să-şi lichideze totul şi v-aş ruga să-mi daţi un vas.
- Antonescu: Ca să-i dai la fund?
Gh. Alexianu: Ca să-i duc la Oceakov.
Antonescu: Ştii că am mai pierdut un vas, Cavarna. Mie nu mi-e de jidani, ci de vas.
Gh. Alexianu: Germanii transportă benzina cu vasele lor pe lângă ţărm. Am la Oceakov o mie de vagoane de grâu care stau şi nu le pot scoate de acolo. Cu acest vas, la înapoiere i-aş duce de acolo.
Antonescu: Pentru transportul grâului să vorbeşti cu amiralul Păiş, ca să vedem ce vas îţi putem da. În privinţa jidanilor, în cât timp putem rezolva problema? Câţi jidani ai la Odessa?
Gh. Alexianu: Aproape o sută de mii. Am hotărât să-i duc la cazarma marină, dar acolo n-am ce le da de mâncare şi nu încap decât 10.000, iar dacă se duc prin sate, mai contaminează şi satele de tifos exantematic. 10.000 să-i duc la Alexandrovska, iar restul pe malul Bugului sau să-i trecem chiar peste Bug. Dar germanii refuză să-i primească.
Antonescu: Această chestiune se tratează la Berlin. Germanii cer să-i ducă pe toţi jidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze într-o anumită regiune. Dar până la execuţie este timp. Ce facem în acest timp cu ei? Aşteptăm ce se decide la Berlin? Aşteptăm o decizie care ne priveşte pe noi? Trebui să-i punem în siguranţă. Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi, dar nu vreau să moară nici un funcţionar sau ofiţer român. Mă tem până aduc alte trupe acolo. Trupele pe care le avem la Odessa nu sunt suficiente dacă se întâmplă o debarcare. Nu ştiu dacă vine sau nu o debarcare, dar trebuie să fiu prevăzător şi să-mi iau toate precauţiunile.
Deci, să-i scapi pe jidani din Odessa. Mie îmi este teamă să nu se producă o catastrofă din cauza acestor jidani, în scopul unei debarcări ruseşti la Odessa sau în regiunea învecinată. Dacă cumva ar debarca ruşii, ei n-au să vină acolo cu zece milioane de oameni, dar până când să-i dăm înapoi şi să-i aruncăm în mare, vor fi lupte. Or, luptele acestea nu pot să le duc eu, amestecat cu evreii, mai ales când nici nu pot să ştiu unde ar putea să fie punctele lor de debarcare. Până să ajung acolo, s-ar face ravagii. Şi ce învălmăşeală s-ar produce, dacă s-ar mai amesteca şi evreii în aceste lupte. Eu nu vreau astfel de lucruri. Vreau lucru clar. A-i ţine acolo este o crimă. Nu vreau să-mi pătez activitatea mea cu această lipsă de prevedere.
Gh. Alexianu: Nu vrea să trimită d-l ministru al finanţelor pe cineva, care să facă inventarierea averilor, pe care evreii le au acolo şi care vor rămâne în patrimoniul statului?
Antonescu: Numai să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat la Chişinău şi la Cernăuţi. Să organizezi d-ta această inventariere, pe răspunderea d-tale. îndepărtarea evreilor este o măsură de apărare a neamului românesc, pe când jefuirea lor ar fi un act de tâlhărie din partea noastră.
Gh. Alexianu: îmi iau eu răspundereaˮ[21].
În Memoriul depus la Tribunalul Poporului, în 16 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu explică în felul următor represaliile de la Odessa: „Primisem în acea vreme un raport prin care Guvernatorul Basarabiei raporta că se deportaseră în 1940, 50.000 de ţărani din cei mai vrednici şi bogaţi şi nimeni nu ştia de ei. Îmi trimitea în acelaşi timp fotografiile cadavrelor găsite în pivniţele localurilor în care funcţionase poliţia rusă. Mai menţionez că dacă am pus atâta timp şi am sacrificat atâţia oameni ca să iau Odessa - operaţiune cu caracter strategic imperios impusă de siguranţa militară a României - a fost mai ales din cauză că lucrătorii şi lucrătoarele din Odessa în număr de 300.000 au luptat din ordinul Comandamentului suprem rus, în rândurile soldaţilor.
Dintre aceşti lucrători s-au recrutat continuu partizanii din Catacombe. Aceşti partizani au omorât în doi ani câteva mii de soldaţi români în Odessa (declaraţie făcută de însuşi şeful partizanilor din Odessa într-o broşură oficioasă care apare la Moscova).
Care este realitatea în privinţa masacrelor de la Odessa? În broşura rusă care a apărut la Stockholm în anul 1944 s-a afirmat că au fost masacraţi 27.000. La Moscova mi s-a impus să semnez în iunie 1946, un protocol în care se afirmă că au fost omorâţi 225.000 ruşi. Tot la Moscova mi s-a impus, în ianuarie 1946, să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacraţi 100.000. Dl acuzator public a afirmat în şedinţă că au fost omorâţi 20.000, adăugând că au fost încolonaţi până la 4 barăci - de 25 metri pe 16 - aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se afla la 4 - 5 km de Odessa. 20.000 de soldaţi încadraţi milităreşte, se întind pe şosea, pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune era 25/16 reprezintă 1.200 mp. Socotind 2 şi chiar 3 oameni pe metru pătrat, ceea ce este o imposibilitate, nu depăşim cifra de 3.000 de oameni. Iată domnule preşedinte ce am de subliniat pentru domnia voastră şi pentru onoratul tribunal în această privinţă.
Ca să facă dovada criminalităţii mele, d-sa a citat dintr-o stenogramă, o conversaţie pe care am avut-o cu dl Alexianu 2-3 luni mai târziu, pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversaţia a avut loc în noiembrie 1941, când Sevastopolul nu căzuse şi întreaga flotă de război rusă şi de transport erau acolo. Informaţii date de germani şi de serviciile noastre de spionaj ne avertizau că ruşii pregăteau o debarcare la Odessa.
Nu aveau acolo decât 20.000 soldaţi răspândiţi pe o mare lungime în lungul coastei, în oraş se găseau peste 100.000 de comunişti evrei. Nu puteam risca o debarcare cu inamici în spate şi în faţă. S-ar fi întâmplat un masacru general de pe urma căruia ar fi căzut multe victime şi în oraş şi printre soldaţii români. Aveam datoria să evit această eventualitate. Acesta este rostul conversaţiei cu Alexianu, din care dl acuzator public nu a citit decât pasajul care, recunosc că era un lucru neserios şi sinistru «să-i arunci în mare, să faci ce ştii, numai să mă scapi de ei mai repede de acolo». Dar dl acuzator public a omis să citească totul. În aceeaşi conversaţie spuneam: «Domnule Alexianu, ce s-a întâmplat la Odessa s-a întâmplat, dar să nu se mai întâmple. Te fac răspunzător pe d-ta. Du-i într-un loc sigur». Iată domnule preşedinte adevărulˮ[22].
Indiferent de explicaţiile care s-au dat, un lucru rămâne cert şi anume că la Odessa şi-au pierdut viaţa civili total nevinovaţi. Şi, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, să consemnăm că autorităţile sovietice au răspuns cu aceeaşi monedă. Astfel, într-un raport SSI ce se ocupă de bilanţul politicii de deznaţionalizare asupra românilor din Basarabia şi Bucovina iniţiată de autorităţile sovietice, se face referire la „executarea a 15.000 ostateci şi prizonieri români la Saratov, ca represalii la împuşcarea evreilor din Odessa...ˮ[23]. Pe autorii acestei la fel de odioase crime nu-i cunoaştem, pentru că nu i-a chemat nimeni în faţa instanţelor de judecată spre a da socoteală de faptele lor, care nu înseamnă nimic altceva decât tot crime de război. Şi s-a păstrat tăcerea, întrucât istoria a fost nu demult scrisă din punctul de vedere al învingătorului, care l-a judecat pe cel învins.
În faţa acestor documente zguduitoare prin conţinutul lor, adevărul despre Odessa începe să iasă la lumină. În ceea ce priveşte activitatea Serviciilor Secrete româneşti - în cazul Odessa - se poate spune că şi-au făcut doar parţial datoria, fiindcă nu a fost suficient să se obţină informaţii, ci mult mai important rămâne felul în care s-au valorificat acestea - adică ce hotărâri au luat organele de decizie cărora le-au fost comunicate şi ce consecinţe au avut. La fel ca în cazul evenimentelor de la Iaşi, din 26 - 30 iunie 1941, în represaliile de la Odessa, SSI nu a fost implicat[24]. Structurile sale informative au raportat informaţii valoroase despre câmpul operaţional, ceea ce nu absolvă însă instituţia de responsabilitatea morală. Şi facem această apreciere având în vedere că activitatea contrainformativă - aşa cum a fost concepută în documentele de organizare şi activitate ale SSI, precum şi în instrucţiunile şi metodologiile de lucru fixate de Marele Stat-Major - trebuia să vizeze cu precădere prevenirea. Mai direct spus, activitatea de informaţii, dacă nu e însoţită şi de măsuri preventive, care să poată anula chiar şi eventualele decizii pripite ori insuficient fundamentate ale factorilor de decizie politică şi militară, rămâne practic fară valoare. Este, desigur, o concluzie teoretică pe care o formulăm astăzi, când ştim ce a urmat, dar mai ales noi istoricii resimţim încărcătura politică a interpretării acelor evenimente. Din acest motiv, dar şi în spiritul de obiectivitate, am apelat mai mult la documente, renunţând deliberat la orice interpretare ce ar putea fi acuzată de subiectivism. Trebuie să fim însă conştienţi că, în epocă, rapiditatea cu care s-au derulat evenimentele, presiunea psihologică la care au fost supuşi factorii de comandă deopotrivă cu cei din subordine, militari şi civili, nu au oferit momente de răgaz pentru măsuri preventive bine fundamentate şi anticipate.
- Va urma -
Notă - Acest studiu a mai fost publicat în „Magazin istoric”, martie 1995, în prima ediție a cărții Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003, pp.70-86 și în cartea Momente și portrete din istoria sericiilor secrete românești (1924-1989) Editura Paul. Textul de față a fost mult îmbunătățit.