Vara şi toamna anului 1940 rămân în memoria românească, ca cea mai neagră pagină a istoriei naţionale. Izolată în plan internaţional cu alianţele tradiţionale interbelice destrămate, România devine o pradă uşoară pentru forţele internaţionale revizioniste şi revanşarde. Lovitura de graţie îi este aplicată prin rapturile teritoriale săvârşite cu cinism de U.R.S.S., Ungaria horthystă şi Bulgaria militaro-fascistă, sub directa supraveghere şi coordonare a Germaniei naziste şi Italiei fasciste[1]. Ţara era în pragul de a se prăbuşi, independenţa, integritatea sa teritorială şi însăşi entitatea statală fiindu-i ameninţate cu dispariţia. Toate aceste fenomen vor provoca o gravă criză politică internă. Soluţionarea acesteia se încearcă a se rezolva de către forţele politice responsabile, prin forţarea abdicării regimului dictatorial şi falimentar al regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului său Mihai I şi aducerea la conducerea ţării a unui guvern de concentrare naţională, în frunte cu generalul Ion Antonescu[2]. În majoritatea ei, opoziţia politică patriotică a fost favorabilă actului politic săvârşit la 6 septembrie 1940.

Contextul intern şi internaţional al instaurării regimului Antonesu

Retrospectiva istorică - destul de bogată în privinţa analizării situaţiei internaţionale din anii interbelici - a oferit concluzii valoroase referitoare la contextul intern şi internaţional ale marilor puteri „democratice” din perioada „decesului (sistemului de la Versailles)” [3] în 1938-1940, perioadă ce jalonează escaladarea războiului european şi mondial, cu evoluţii şi semnificaţii aparte pentru România. Momentele culminante ale degradării sistemului de securitate şi de menţinere a păcii, pe fondul ascensiunii fascismului şi cedărilor conciliante ale marilor puteri „democratice”, sunt considerate aproape la unison, de majoritatea cercetărilor, fiind următoarele: remilitarizarea Renaniei, Anschluss-ul; München-ul; dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea Poloniei - moment ce semnifică declanşarea celui de al doilea război mondial.

În momentul izbucnirii războiului prin agresiunea nazistă contra Poloniei, edificiul politico-diplomatic al Europei, în conexiune cu care se elaborase şi sistemul românesc de alianţe externe, se prăbuşise. Aplicabilitatea alianţelor politico-militare ale României era anulată prin acţiunea factorilor externi; centrul şi sud-estul Europei devenise spaţiul spre care erau dirijate planurile expansioniste ale puterilor fasciste. În acest spaţiu ţara noastră va încerca, în continuare, prin mijloace din ce în ce mai precare însă, să-şi păstreze fiinţa naţională şi integritatea teritorială vizată de expansionismul sovietic şi revizionismul hortysto-bulgar, în spatele căruia se afla Germania însăşi.

După ce la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană, luând în discuţie situaţia internaţională şi politica externă a guvernului în noile împrejurări[i], a dat publicităţii un comunicat prin care România se angaja la „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii din actualul conflict[5], diplomaţia românească a militat în continuare pentru menţinerea independenţei şi suveranităţii naţionale, evitarea antrenării în război şi totodată consolidarea securităţii în sud-estul Europei”[6]. Neutralitatea României, în condiţiile internaţionale create, era întru totul de acord cu orientarea externă tradiţională a factorilor politici de la Bucureşti. Ea nu însemna cedare în faţa pericolului revanşard şi revizionist, ci din contră, era o formulă prin care se încerca a se menţine ţara în afara conflictului european şi a se amâna orice discuţie referitoare la statu-quo-ul teritorial până la conferinţa generală de pace[7]. Ea a fost dictată de locul pe care-l ocupa ţara noastră în cadrul mai larg al intereselor generale şi particulare ale marilor puteri, unele dintre ele deja angajate în conflict. Trebuie specificat că poziţia României în timpul neutralităţii nu a fost binevoitoare Germaniei. Din contră, prin tot ceea ce a întreprins diplomaţia românească, cu acordul conducerii superioare de stat, s-a evidenţiat pregnant, încă de la începutul războiului şi până în momentul desăvârşirii izolării sale politice[8], tendinţa de a câştiga timp pentru pregătirea ţării, în vederea conflictului, de partea puterilor occidentale împotriva Germaniei naziste. Se manifestă clar, la Bucureşti, convingerea că până la urmă Germania va fi înfrântă  şi puterile occidentale vor fi cele care vor avea cuvântul hotărâtor la viitoarea conferinţă a păcii[9]. Practic, după capitularea Franţei şi căderea frontului aliat, procesul izolării României este încheiat, ţara noastră la nivelul lunii iunie 1940, nemaiputând beneficia de nici unul din tratate şi acordurile menite să-i asigure rezistenţa militară în cazul unei agresiuni încheiate şi supravegheate cu atâta migală în decursul anilor[10].

În conjunctura politico-militară europeană şi mondială creată, oficialităţile româneşti nu mai vedeau nici o forţă capabilă şi interesată să împiedice Germania nazistă de a-şi impune planurile de dominaţie asupra ţării noastre. Adăugând la aceasta criza politică a regimului de dictatură regală ce se manifesta pe plan intern, concretizată în schimbarea de orientare a regelui şi anturajului său faţă de Garda de Fier, în sensul concilierii cu aceasta şi acceptării unor reprezentanţi ai săi în guvernul I. Gigurtu instaurat la 4 iunie 1940, vom înţelege mai bine evenimentele ce au dus la alunecarea tot mai pregnantă a României spre cel de-Al Treilea Reich. Presiunile şi ameninţările Germaniei naziste vor deveni mult mai insistente decât până acum, planurile lui Hitler de a îngenunchea România pe calea intervenţiei militare directe susţinute în comun cu armata hortystă, lichidând în felul acesta unul din principalele centre de rezistenţă împotriva penetraţiei germane în Balcani şi totodată un punct important de sprijin al politicii Marii Britanii şi Franţei au trecut în faza definitivă[11]. Pentru început presiunile s-au intensificat în domeniul economic, impunându-se României semnarea a noi tranzacţii comerciale, menite să subordoneze complet producţia de petrol şi cereale a ţării maşinii de război naziste. Concesiile economice acordate Germaniei până acum şi înscrise în tratatele din septembrie, decembrie 1939 şi 6 martie 1940, au favorizat semnarea, la 22 mai 1940, a Pactului petrolului, conform căruia schimbul petrol - armament între Germania şi România se făceau în condiţii deosebit de dezavantajoase pentru ţara noastră, facilitând influenţa directă şi tot mai puternică a Germaniei asupra comerţului nostru exterior, asupra întregii activităţi interne. Controlul exercitat de Germania prin organizaţiile de spionaj sau prin agenţiile oficiale ale Legaţiei sale la Bucureşti asupra principalelor ramuri ale economiei, comerţului, transportului, a facilitat ştirbirea gravă a suveranităţii naţionale, prin amestecul direct şi brutal în treburile interne ale ţării.

Subordonarea economiei va accelera subordonarea politică şi militară a ţării faţă de Germania nazistă

Carol al II-lea, din dorinţa de a-şi salva dictatura, încalcă flagrant interesele naţionale ale ţării şi, la 20 mai 1940 în Consiliul de Coroană, hotărăşte să propună guvernului german „lărgirea cadrului unei colaborări amicale”[12]. Drept urmare, la 1 iulie 1940 guvernul român a renunţat la garanţiile anglo-franceze, iar la 11 iulie noul prim ministru, Ion Gigurtu, anunţa retragerea României din Societatea Naţiunilor. Este interesant de semnalat că se încerca astfel ca în schimbul colaborării cu Germania - stat nazist - şi subordonării politice faţă de aceasta, să se garanteze graniţele şi integritatea teritorială a ţării. La consumarea ultimului act - cererea expresă a lui Carol al II-lea în acest sens - Hitler, stăpân pe situaţia de acum, a condiţionat atât garantarea frontierelor, cât şi trimiterea unei misiuni militare germane în România, solicitată tot atunci de Carol al II-lea de acceptare a concesiilor teritoriale în favoarea Ungariei şi Bulgariei[13]. În felul acesta, evoluţia raportului  de forţe dintre Marile Puteri în prima parte a anului 1940, sfârşitul războiului „ciudat” şi declanşarea agresiunii hitleriste împotriva ţărilor occidentale, a dus la crearea împrejurărilor internaţionale în care a avut loc deschiderea problemei revizuirii frontierelor statului naţional român, una dintre cele mai grave consecinţe ale izolării ţării şi destrămării sistemului de alianţe politice militare tradiţionale. Cu toate eforturile României de stabilire a unor relaţii normale cu acei vecini care revendicau, mai ales din toamna anului 1939, teritorii româneşti[14], preconizându-se inclusiv semnarea unor tratate de asistenţă mutuală, aceştia, sub influenţa evenimentelor internaţionale şi incitaţi de fascismul italian şi de cel german şi-au înteţit activitatea revizionistă.

În vara anului 1940, regimul comunist de la Moscova, cel hortyst ungar şi cel militaro-fascist bulgar a dezlănţuit o adevărată campanie propagandistică denigratoare la adresa României, susţinută de numeroase incidente de frontieră, survolări ale teritoriului românesc şi concentrarea de noi şi noi trupe în apropierea graniţelor noastre naţionale. În aceste împrejurări, la 28 iunie 1940, în urma unor note ultimative ale guvernului sovietic adresate guvernului român[15], Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, care din 1918 se uniseră cu ţara ca provincii istorice româneşti, au fost incluse în componenţa Uniunii Sovietice. Aceasta reprezenta prima ciuntire teritorială a României Mari, înfăptuită prin istoricele hotărâri  ale populaţiei româneşti din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat din 27 martie, 28 noiembrie şi 1 Decembrie 1918. Mai mult, în luna iunie 1940, diplomaţia sovietică întreprinzând demersuri pe lângă oficialităţile bulgare, iugoslave şi ungare pentru încheierea unor acorduri politice şi economice, considera „fondate revendicările teritoriale maghiare faţă de România”[16]. Încurajat, guvernul ungar trece la presiuni militare mobilizând armata şi concentrând trupele la frontiera cu România[17].

În faţa acestor evenimente, agenturile hitleriste şi politicienii filogermani din România reuşesc să-l determine pe Carol al II-lea să-şi dea acordul pentru alinierea cât mai rapidă şi totală a ţării  la Axă. După ce adoptă o serie de măsuri interne favorabile forţelor filogermane, la 30 iunie Carol l-a convocat la Palat pe ministrul nazist la Bucureşti pentru a-i comunica personal hotărârea sa de a urma o politică „de strânsă colaborare cu Germania în toate domeniile”, iar la 6 iulie 1940 el transmitea, prin intermediul lui Fabricius la Berlin, angajamentul guvernului român de a începe, aşa cum recomanda Führer-ul, tratativele cu guvernele ungar şi bulgar, în scopul rezolvării tuturor disputelor dintre România, Ungaria şi Bulgaria. A urmat vizita la Berlin şi Roma a noului prim-ministru Ion Gigurtu şi a ministrului de externe Mihail Manoilescu, prilej cu care s-au reliefat clar intenţiile hotărâte ale căpeteniilor fasciste din Germania şi Italia de a impune României, prin şantaj, abuz şi ameninţare cu forţa începerea neîntârziată a negocierilor teritoriale cu Ungaria hortystă[18]. În aceste condiţii, după o scurtă perioadă de pregătire, pe fondul a numeroase incidente de frontieră, au început discuţiile cu delegaţii guvernului ungar, la 16 august 1940 la Turnu Severin şi guvernul bulgar la 19 august 1940 la Craiova. Discuţiile de la Craiova se vor încheia la 7 septembrie prin semnarea de către delegaţiile română şi bulgară, cu acordul guvernelor lor, a unui document pe baza căruia România, cedând partea de sud a Dobrogei - Cadrilaterul - se punea astfel capăt neînţelegerilor bulgaro-române provocate de guvernele fasciste ale Bulgariei.

La Turnu Severin discuţiile s-au purtat în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940, fără a se ajunge la un consens[19]. Aceasta datorită poziţiilor diametral opuse ale celor două reprezentanţe. În timp ce delegaţia română se opunea categoric unor concesii teritoriale, fiind adepta rezolvării diferendelor pe calea unui schimb de populaţie[20], delegaţia maghiară nu lua în consideraţie schimbul de populaţie, opunându-i ideea cedării de teritorii. Se revendicau 2/3 din teritoriul Transilvaniei cu 2/3 din locuitori, dintre care 2.200.000 erau români, contrar celui mai elementar drept istoric[21]. Se cunoaşte că în acel moment, Hitler s-a hotărât să preia în mod direct problema reglementării pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi să-i dea o asemenea rezolvare, încât să creeze posibilitatea ca ambele ţări să servească intereselor Germaniei. El era hotărât să acţioneze pentru realizarea pretenţiilor hortyştilor, considerând că România făcea parte din ţările ostile Axei. În felul acesta, Führer-ul recompensa Ungaria hortystă pentru devotamentul şi sprijinul său faţă de politica  revanşardă a Germaniei şi Italiei şi sancţiona România pentru fidelitatea sa faţă de politica de securitate colectivă şi a pactelor regionale[22]. A urmat „invitarea” miniştrilor de externe român şi maghiar la Viena, unde încălcând în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea statului român, refuzând să-l asculte pe reprezentantul României, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei i-au impus acestuia, la 30 august, semnarea „arbitrajului” guvernelor lor, ameninţând că în caz contrar, România va deveni obiectul unei agresiuni armate şi va fi ştearsă de pe harta Europei[23]. Prin Dictatul fascist de la Viena, Ungaria hortystă anexa partea de nord-vest a României în suprafaţă de 42 243 km2, cu o populaţie de peste 2.600.000 de locuitori, majoritatea români[24].

Consiliul de Coroană întrunit în cursul aceleiaşi nopţi de 29/30 august a fost nevoit să accepte cu 21 de voturi pentru, 10 împotrivă şi o abţinere[25], odioasa hotărâre de la Viena impusă României. În comunicatul dat publicităţii în acest sens se preciza: „Conferinţa de la Viena determinată din iniţiativa Germaniei şi Italiei [...] s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuia să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui [...]”[26]. Factorii  care au influenţat această hotărâre sunt multiplii şi nu fac obiectul acestui studiu. Important de reţinut este faptul că acest dictat samavolnic a fost primit cu adâncă ostilitate de întregul popor român, determinând un val de manifestaţii antihitleriste în întreaga ţară. La acestea au participat cele mai diverse clase şi categorii sociale, cerându-se în mod hotărât a se organiza rezistenţa armată împotriva ocupării părţii de nord-vest a ţării. Cu prilejul acestor manifestaţii, întreaga armată reflectând starea de spirit a poporului român, s-a pronunţat ferm pentru apărarea cu arma în mână a fruntariilor ţării, a integrităţii ei teritoriale. Soldaţii, ofiţerii, au luat parte activă la demonstraţiile de stradă de protest alături de celelalte categorii sociale, au condamnat în cuvântările lor Dictatul de la Viena şi pe cei ce l-au impus, au cerut guvernului să nu cedeze, declarând că nu se vor retrage din teritoriul cedat şi că se vor opune cu arma în mână invaziei hortyste. Toate aceste manifestaţii şi demonstraţii n-au putut schimba însă verdictul lui Hitler şi Mussolini. În prima parte a lunii septembrie, nord-vestul României a trebuit cedat temporar.

Trebuie remarcat însă faptul că ideea care a dominat acţiunea forţelor politice, inclusiv a celor ce purtau răspunderea pentru tragedia prin care trecea ţara – a constat în menţinerea organizării statale, ideea care de-a lungul istoriei se dovedea  a fi în măsură să asigure reunificarea naţional-statală a românilor.  Astfel, se adevereşte o dată mai mult că mutilarea teritoriului naţional, în vara anului 1940, a fost rezultat şi consecinţă a izolării politice a ţării determinată de destrămarea sistemului de alianţe politico-militare tradiţionale. În aceste condiţii dramatice pentru România, Germania având o situaţie privilegiată pe continent, a impus o schimbare de regim politic în România. La cârma statului a fost instalat, la 6 septembrie 1940, în calitate de „conducător”, generalul Ion Antonescu care, la 14 septembrie, a format un guvern cu o substanţială participare a Gărzii de Fier[27].

Antonescu a fost personalitatea care, în acel moment grav pentru armată şi ţară, a stăpânit cu sânge rece situaţia şi a asigurat sprijinul partidelor liberal şi ţărănesc (care, deşi interzisese oficial, îşi păstrau o influenţă importantă în societate), a câştigat simpatiile Germaniei şi a avut, totodată, acceptarea tacită a Marii Britanii. Cunoscut în Marea Britanie ca adept al anglo-francezilor, Antonescu garanta în condiţiile acelor vremuri, menţinerea unei anumite influenţe aliate la Bucureşti. Preluând puterea politică, generalul Antonescu a reînnoit, la 7 septembrie 1940, într-o convorbire cu ataşatul german al aerului la Bucureşti, cererea făcută de Carol al II-lea înaintea abdicării lui, pentru întărirea colaborării între armatele germană şi cea română. Prin prezenţa trupelor germane în România, generalul Antonescu urmărea obţinerea unei certitudini în privinţa garanţiilor teritoriale date de Germania după Dictatul de la Viena, înzestrarea armatei cu tehnică de luptă şi armament modern, precum şi instruirea ei pe baza doctrinei Wehrmacht-ului. Concomitent, regimul de la Bucureşti considera prezenţa militară germană ca o contrapondere la o posibilă agresiune sovietică la vest de Prut.

Garanţiile teritoriale germane nu erau suficiente totuşi pentru România. Speranţa refacerii statului unitar, presiunile sovietice şi şicanele din partea Ungariei, o determină să grăbească aderarea la Pactul Tripartit, pregătit spre a fi semnat între Germania, Italia şi Japonia. O observaţie se impune: aderarea la acest pact s-a făcut în urma unei invitaţii a Germaniei, survenită la jumătatea lunii octombrie 1940; pe de altă parte, în septembrie, Antonescu a întreprins o vizită în Italia, sondând posibilităţile sprijinirii pe Axă în faţa tendinţelor Rusiei Sovietice de a-şi instaura controlul asupra gurilor Dunării şi în sensul revizuirii Dictatului de la Viena. Antonescu a semnat aderarea la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1941. Cu acest prilej a obţinut din partea lui Hitler garanţii că armata germană va apăra România în cazul unei agresiuni sovietice, că Germania va sprijini România spre a-şi reface vechile frontiere şi că Germania va susţine reorganizarea armatei şi economiei româneşti.

Vizita lui Ion Antonescu la Berlin şi semnarea actului de aderare la Pactul Tripartit (23 noiembrie) marcau încheierea acţiunii de remodelarea opoziţiei statului nostru într-un context extern modificat radical faţă de cel din perioada 1919-1939. Supravieţuirea politico-militară a statului român a fost garantată la momentul respectiv chiar de către puterile Axei, ce patronaseră direct şi indirect dezmembrarea sa. Diplomaţia de la Bucureşti a obţinut şi o a doua victorie,  dobândirea de asistenţă militară în eventualitatea unei agresiuni sovietice. O a treia victorie constă în angajamentul Germaniei că va interzice cu armele orice operaţie de invazie din direcţia Ungariei. Concomitent, România îşi putea menţine relaţiile cu Anglia şi S.U.A., iar regimul generalului Antonescu se consolida considerabil în interior, bilanţ apreciat până de curând de numeroşi specialişti ca fără importanţă, chiar păgubitor pentru ţară. Totuşi, avându-se în vedere că Axa dispunea de puteri excepţionale în Europa, că Rusia şi Ungaria stăruiau în atitudinea lor expansionistă, că Franţa dispăruse ca forţă continentală, că Anglia nu putea ajuta în nici un caz ţările din sud-estul Europei, rezultatele politico-diplomatice din noiembrie 1940 ne apar în altă lumină. Simpla comparare a modului în care s-au purtat tratativele între prima putere a Europei şi România în toamna anului 1940 şi „negocierile” din septembrie 1944 cu Puterile Aliate şi Asociate de la Moscova ar trebui să dea mai mult de gândit experţilor noştri. Altfel, mai mult de atât nu se putea obţine atunci, decât supravieţuirea statului naţional, cu un grad de autonomie destul de ridicat. Fără semnătura generalului Antonescu pe Pactul Tripartit, poate rebeliunea legionară ar fi avut sorţi de izbândă, sau cine ştie, ar fi favorizat, ca pretext, o intervenţie militară sovietică în Moldova şi la Gurile Dunării (sunt destule dovezi ale amestecului rusesc în desfăşurarea revoltei legionare). Sprijinit de armata română, de structurile administrative ale statului, de principalele forţe politice interne de către cancelarul Reich-ului şi de Wehrmacht, Antonescu a reuşit să-i elimine pe legionari de pe scena politică a ţării. Este unicul caz în Europa dominată de nazişti, de reprimare dură a unei mişcări satelite lor. O victorie a spiritului de ordine şi a subtilităţii diplomaţiei româneşti, pe care trebuie s-o atribuim echipei de colaboratori a Mareşalului. Aşadar bilanţul momentului noiembrie 1940 poate fi construit şi în această perspectivă: crearea premiselor externe ale contracarării celor doi periculoşi adversari ai României: Ungaria şi Rusia Sovietică şi ale eliminării principalului factor de instabilitate internă - Legiunea. Realizări obţinute când totul părea pierdut în ţară şi fără amestecul puterilor tradiţionale obligate să protejeze România - Franţa şi Marea Britanie - repetăm, într-o Europă îngenuncheată de Reich-ul nazist.

Concomitent cu înţelegerile stabilite cu Germania şi consolidării situaţiei politice interne, generalul Antonescu a accelerat măsurile de reorganizare a armatei. În acest sens, el îl informa pe Hitler, la 14 ianuarie 1941, că în aprilie armata română va fi reorganizată, „gata pentru mobilizare şi va putea atunci să facă faţă tuturor situaţiilor ce s-ar putea ivi”.

Se poate concluziona că regimul antonescian, regim orientat spre apropiere de Germania s-a conturat în vara - toamna anului 1940 într-un context internaţional şi intern aflat într-o profundă criză, grevată pe succesele militare răsunătoare ale celui de-Al Treilea Reich, în primele luni de război dezlănţuit împotriva Poloniei şi a democraţiilor vest-europene în plan internaţional şi pe nemulţumirile generate ansamblului societăţii româneşti, de neputinţa guvernelor de dictatură personală a lui Carol al II-lea în faţa pretenţiilor revizioniste şi a cedărilor teritoriale din vara anului 1940 în interior.

Notă: Fragment din teza de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.

--------------------------------------------------
[3] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, Iaşi, 1995, p.11.
[4] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX (1918-1948), Editura „Paideea”, Bucureşti, 1999, p.384.
[5] Florin Constantiniu, Agression et securitè; les phase de la desagregation du système de Versailles, în „Snage i putovi rata i mira”, Zagreb, 1978, p.55-56.
[6] Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei. 1938-1940, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p.147.
[7] „Timpul”, 8 septembrie 1939.
[8] Vezi pe larg în Viorica Moisuc, Diplomaţia României în problemele apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada martie 1938 – mai 1940, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
[9] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial…, p.112.
[10] Elementele izolării politice a ţării s-au acumulat treptat, de-a lungul unui proces care şi-a consumat ultimele faze în vara anului 1940 - cum foarte argumentat susţine dr.Viorica Moisuc (op.cit., p.303), proces care nu se încheie în septembrie 1939, cum susţine dr.Gh.Zaharia, care concluzionează că: „Noile evenimente internaţionale premergătoare declanşării celui de-al doilea război mondial, încheiaseră procesul izolării României pe plan extern”. (Gheorghe Zaharia, Aspecte ale dezvoltării României şi ale eforturilor ei pentru apărarea suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale în anii 1919-1944, în „File din istoria militară a poporului român”), vol.10, 1982, p.418.
[11] Detalii în Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.314-331.
[12] Viorica Moisuc, op.cit., p.288.
[13] Planul concret al operaţiilor militare împotriva României a fost discutat la Cartierul General al Armatei Germane între 4-8 aprilie 1940 (vezi Viorica Moisuc, op.cit., p.279-280).
[14] Memoriul  Evoluţia relaţiilor anglo-române din 1919 până azi, întocmit de Alexandru Cretzeanu în 5 martie 1940 în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.), fond 71/Anglia, vol.39.
[15] Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marechele Antonescu Dentsche-Rumanischen Bezichungen, Franz Steiner Verlag G.N.B.H. – Wiesbaden, 1965, p,84-85. Lucrarea a fost tradusă în limba română sub îngrijirea lui Stelian Neagoe şi publicată la Editura Humanitas, în 1994.
[16] Încă de la 17 septembrie 1939, prin reprezentantul României la Moscova se transmitea guvernului sovietic dorinţa guvernului român „de a consolida raporturile de bună vecinătate, atât politice, cât şi economice cu U.R.S.S.. Un pact de neagresiune va fi, fireşte, totdeauna bine venit”. (Arhiva M.A.E., fond 71/România, vol.116, Telegrama din 17 septembrie semnată Gafencu, adresată ministrului român la Moscova). La fel s-a procedat şi cu Ungaria. Încă la 24 august 1939 se propunea acesteia „încheierea în cel mai scurt termen a unui pact de neagresiune între cele două ţări” (Gheorghe Zaharia, România în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, în „Probleme de politică externă a României. 1918-1940”, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p.413). În ceea ce priveşte Bulgaria, sunt de menţionat încercările României de atragere a acesteia în Blocul Neutrilor. Toate iniţiativele româneşti dezvoltate chiar în aceste condiţii deosebit de vitrege, în spiritul politicii externe tradiţionale de bună înţelegere cu vecinii, s-au soldat însă cu un grav eşec, lovindu-se ca de un zid de netrecut pe poziţiile intransigent revizioniste ale guvernelor de la Moscova, Budapesta, Sofia, sprijinite de Berlin.
[17] Notele ultimative sunt publicate în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol.II (1939-1945), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.49-52.
[18] Vezi „Pravda” din 2 august 1940, cuvântarea lui V.M.Molotov rostită la 1 august 1940 în faţa Sovietului Suprem al U.R.S.S.
[19] Pe larg în: Aurică  Simion, Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj, 1972, p.137-158, şi în Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 – decembrie 1944, Bucureşti, 1985, p.140.
[20] S. Simion, op.cit., p.149.
[21] Problema este amplu dezbătută în literatura de specialitate. În unanimitate, istoricii evidenţiază absurditatea pretenţiilor ungare cu privire la teritoriile Transilvaniei (Vezi A.Simion, op.cit., Teroarea ..., Eliza Campus, op.cit., Olimpiu Matichescu, Istoria nu face paşi înapoi, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1985, ş.a.).
[22] Arhiva Naţională Istorică Centrală (în continuare A.N.I.C.), fondul Casa Regală, dosar nr.LXXXII, varia 16.
[23] A.M.A.E., fond nr.7/Germania, dosar nr.48, Aide – memoire din 11 august 1940, cuprinzând propunerile Ungariei.
[24] A.Simion, Declanşarea mişcării de rezistenţă naţională antifascistă în condiţiile interne şi internaţionale din toamna anului 1940, în „File ...”, vol.XV/1984, p.80.
[25] Ibidem. Interesant de văzut  şi Memoriile lui Mihail Manoilescu sau fragmente din acestea publicate în Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 – decembrie 1944, p.17-27.
[26] A. Simion, op.cit., p.200.
[27] A.M.A.E., fond 71/Transilvania, vol.42/1940, f.224-225. Documentul „Dezbaterile Consiliului de Coroană de sub preşedinţia majestăţii sale regelui”, 30 august, ora 03.