Personalitatea viitorului conducător al statului, generalul Ion Antonescu

În scurgerea organică şi firească a istoriei colectivităţilor umane, a naţiunilor şi statelor, apar şi se afirmă mai ales în momente de răscruce, de mare complexitate şi importanţă, personalităţi de excepţie în care se afirmă tot ce aceste entităţi umane au mai de preţ şi mai reprezentativ, personalităţi de elită care joacă un rol esenţial în realizarea istorică a acestor colectivităţi umane. La  români şi strămoşii lor, în istoria lor multimilenară pe care aceste meleaguri, acest fenomen, legitate istorică, se pare că are dimensiuni şi valenţe cu totul deosebite, prin afirmarea unor personalităţi care, în momente dramatice, de răscruce, catalizând toate energiile umane, au marcat salvarea neamului românesc, prin ceea ce are fundamental şi definitoriu majoritatea locuitorilor spaţiului carpato-danubian: inteligenţă, bunătate, înţelepciune, echilibru, demnitate, cinste, mândrie şi mai ales patriotism. Şi ca un destin implacabil, aproape toate aceste personalităţi au sfârşit tragic. Să ne amintim numai de Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu, Bălcescu, Cuza, Eminescu, Titulescu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestei legităţi tragice de destin a fost supus şi Ion Antonescu, omul providenţial chemat în toamna anului 1940 să salveze ţara şi neamul românesc de la pieire.


Rădulescu-Motru, titular al Academiei Române, scria în epocă: „Omul chemat să salveze România de la pieirea ce o aştepta, în urma dezastrului din cursul anilor 1940, a fost Mareşalul Antonescu. Cu această frază vor începe istoricii din viitor povestirile lor despre aceşti ani dramatici, iar filozofii şi publiciştii vor considera cazul Mareşalului Ion Antonescu drept un exemplu clasic pentru a ilustra rolul hotărâtor al oamenilor excepţionali în explicarea destinului unui popor”[28]. Pentru că, afirma în continuare marele sociolog „în afară de Ion Antonescu, nimeni altul nu putea să salveze România de la prăbuşirea determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei şi nenorocirile ce au urmat: evacuarea întregii administraţii de stat cu mii de funcţionari şi zeci de mii de familii gonite din căminele lor, dezorganizarea economiei agricole şi industriale a ţării, împovărarea bugetului peste măsură şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei care era pe cale de descompunere şi care se văzuse umilită prin ordin de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului şi mai ales, aş zice eu, haosul din sufletul tineretului nostru care îşi vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată în istorie nu a mai fost atâta urgie adunată pe capul unui singur popor şi în aceste condiţii, cel chemat să înlăture această urgie nu putea fi un om politic”[29].

Cazul Antonescu, aşa cum l-a denumit Rădulescu-Motru şi cum a fost preluat şi de prof.Gheorghe Buzatu în vasta-i operă consacrată Mareşalului, socotim că  va ocupa încă multă vreme, un loc important în preocupările de fond ale istoriografiei româneşti. Şi aceasta pentru că, pe de o parte, personalitatea Mareşalului nu este încă pe deplin elucidată în raport cu contribuţia şi rolul acestuia în istoria contemporană românească şi universală. Avem în vedere, în principal, rolul lui Ion Antonescu în momentele majore ale secolului XX, cu predilecţie în cele două războaie mondiale, dar şi în perioada interbelică, atunci când în funcţii publice, sau chiar ca persoană particulară, a luat atitudine şi s-a pronunţat în legătură cu marile probleme cu care se confrunta societatea românească, problema armatei şi a apărării ţării în condiţiile creşterii pericolelor la adresa fruntariilor, unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale, fiind cea mai acută şi, totodată, cea mai apropiată preocupărilor sale[30].

Apoi, chiar dacă din majoritatea lucrărilor şi culegerilor de documente sau monografii publicate în ultimii ani pe acest subiect şi trebuie să precizăm de la început că nu sunt deloc puţine[31], se desprinde concluzia că în „cazul” Ion Antonescu, nu este vorba de un „criminal de război” şi „vinovat pentru dezastrul ţării”, ci de un „erou-martir” al neamului românesc[32], se mai găsesc încă destui neaveniţi care, din scopuri pur politicianiste, falsifică din nou istoria, aşa cum se întâmpla pe vremurile de tristă amintire cu „ultraspecialistul” în istoria României, Mihai Roller, încălcând în felul acesta cele mai elementare norme ale deontologiei profesionale şi principiul sacru al scrierii istoriei „sine ira et studio”. Pentru toate acestea, dar mai ales pentru sfârşitul său tragic, socotim că niciodată nu este lipsit de importanţă să aducem noi elemente la întregirea imaginii veridice a personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, mai ales în ceea ce priveşte elementul forte al acestuia - cariera militară.

Una dintre cele mai controversate personalităţi politice ale României moderne (astăzi cu precădere), Ion Antonescu s-a născut la 2/14 iunie 1882, la Piteşti[30], în familia ofiţerului de carieră Ion Antonescu. Crescut de mic, într-o educaţie spartană ca autoimpusă, în rigorile exigenţei militare, după absolvirea cursurilor şcolii primare a urmat patru ani gimnaziul, apoi şcoala fiilor de militari (liceul militar) de la Craiova, pe care a absolvit-o la 25 iunie 1902[34]. În acelaşi an s-a înscris la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1904, la 1 iulie, fiind înaintat la gradul de sublocotenent în arma cavaleriei. Pe timpul şcolarităţii, în timpul unei inspecţii la Şcoala Militară, efectuată de însuşi regele Carol I, elevul sergent major Antonescu i-a fost prezentat ca un „elev deosebit de bun”[35].

Încadrat la Regimentul 1 Roşiori (1904), între anii 1905-1906 a urmat cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie de la Târgovişte, „întrucât singura parte slabă a ofiţerului este călăria”, cursuri absolvite cu rezultate foarte bune, fiind clasificat primul în promoţie şi propus a fi înaintat la alegere. În toamna anului 1906, a participat la manevrele efectuate cu Divizia de Roşiori, îndeplinind funcţia de ofiţer de ordonanţă la cartierul diviziei, prilej cu care s-a remarcat în mod deosebit. La încheierea manevrelor, şeful de Stat Major al Diviziei de Roşiori nota în foaia calificativă a sublocotenentului: „Acest ofiţer a îndeplinit foarte bine toate însărcinările ce i s-au dat, atât la birou, cât şi la câmp. Ofiţer serios, cu bună judecată, se poate conta pe el în toate împrejurările”. A comandat un timp, un pluton de pionieri în anul 1907, iar la 10 mai 1908, a fost înaintat la alegere (adică avansat în mod excepţional) la gradul de locotenent.

Marea răscoală ţărănească din anul 1907 l-a găsit în funcţia de comandant de pluton în Regimentul 1 Roşiori, participând în judeţul Covurlui la acţiunile de rezolvare a conflictului, unde s-a remarcat prin aplanarea rapidă a acestuia[36], impunându-se prin atitudinea sa justiţiară, plină de omenie, dreptate şi hotărâre, reuşind să potolească spiritele fără vărsare de sânge[37], fiind felicitat de principele Ferdinand în faţa întregii garnizoane din Galaţi pentru conduita şi modul cum s-a manifestat cu acest prilej[38]. Încadrat pentru scurt timp în Regimentul 10 Roşiori, a revenit apoi la Regimentul 1 Roşiori. A beneficiat, în anul 1907, de un concediu medical de patru luni, apoi, pentru cruţarea sănătăţii, a fost încadrat ca ataşat la Herghelia Armatei din Cislău (14 iunie 1908 – 10 mai 1909), unde a îndeplinit funcţia de şef de serviciu la Escadronul 2 şi ofiţer cu aprovizionarea şi manutanţa. Deşi era scutit de manevrele de toamnă, a solicitat să participe la acestea (1909), iar la încheierea manevrelor a fost apreciat ca un ofiţer „excelent sub toate raporturile”.

A fost mutat în Regimentul 8 Roşiori (10  mai 1909), susţinând în acelaşi an examenul de admitere în Şcoala Superioară de Război, „reuşind întâiul la concurs”, pe care a absolvit-o la 30 octombrie 1911, fiind clasificat al şaselea din 33 de absolvenţi cu aprecierea generală „Prea bine” (7,65) şi brevetat ofiţer de stat major[39]. Încadrat după absolvire la Brigada 7 Roşiori, în 1912 a fost  detaşat la Marele Stat Major „pentru stagiu de încercare”. În anul următor, la 1 aprilie, a fost avansat la gradul de căpitan[40] şi încadrat în Regimentul 1 Călăraşi.

A participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic ca ofiţer cu operaţiile în Statul Major al Diviziei 2 Cavalerie, funcţie în care s-a remarcat în mod deosebit, fiind decorat la încheierea campaniei, cu Medalia „Virtutea Miliară de Aur” [41] - de pace (7 octombrie 1913). În acelaşi an, a fost detaşat la Regimentul 38 Infanterie „Neagoe Basarab” pentru a-şi satisface stagiul de un an în arma infanteriei, fiind notat ca un ofiţer „distins şi conştiincios în îndeplinirea serviciului ce merită a fi înaintat excepţional până la cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare”. Calităţile sale de pedagog, instructor şi ofiţer de stat major, cu o conduită morală ireproşabilă, l-au impus, la terminarea stagiului de un an (1 noiembrie 1913 - 31 octombrie 1944) la comanda Escadronului de elevi din Şcoala Specială de Cavalerie de la Târgovişte (1 noiembrie 1914), în condiţiile când în Europa izbucniseră flăcările primului război mondial, în a cărui vâlvătaie, în scurt timp, va intra şi România. A îndeplinit această funcţie până la 1 aprilie 1915, când a fost mutat la Serviciul de Stat Major al Corpului 4 armată[42], unde a condus Biroul Operaţiilor, remarcându-se ca un „eminent ofiţer de Stat Major, fapt pentru care îl propun să se prezinte la examenul pentru gradul de maior, va merita înaintarea excepţională”, nota în Foaia calificativă şeful de Stat Major al Corpului 4 - viitorul mare comandant pe câmpurile de bătaie ale războiului de întregire naţională, generalul Nicolae Zadic. În timp ce comandantul corpului, general Constantin Prezan rezuma aprecierea sa astfel: „o cultură generală şi militară cu totul excepţională, foarte studios, inteligenţă vie, judecată solidă, vederi excelente la teren, educaţie aleasă, caracter pe care se poate conta cu toată încrederea. Căpitanul Antonescu este desemnat, de pe acum, pentru cele mai înalte trepte militare”.

Intrarea României în vâltoarea Primului Război Mondial l-a găsit pe căpitanul Antonescu ca şef al Biroului de Operaţii al Armatei „de Nord” (Armata 4), funcţie în care se vor evidenţia din plin calităţile sale organizatorice, spiritul prospectiv şi viziunea sa asupra evoluţiei situaţiei militare. A elaborat planul de operaţii al Armatei „de Nord” pentru ofensiva din Transilvania[43], apoi a fost trecut pentru scurt timp (5-10 noiembrie 1916)  în funcţia de şef al operaţiilor Armatei 1, în urma pătrunderii inamicului în lungul Văii Jiului. A participat în cadrul Grupului de armate „General Prezan” la bătălia de pe Neajlov şi Argeş („bătălia pentru Bucureşti”). Numit (la 5 decembrie 1916) şeful Biroului Operaţii al Marelui Cartier  General, maiorul Antonescu (fusese înaintat în mod excepţional la 1 noiembrie 1916)[44], a contribuit la elaborarea planurilor privind retragerea, regruparea, reconstituirea şi reorganizarea armatei române dislocate în Moldova.

În cursul refacerii armatei române în Moldova (iarna 1916/1917), s-a opus transferării diviziilor române pentru reorganizarea în  afara graniţelor ţării[45] şi a desfăşurat o neobosită muncă pentru punerea pe picior de război a armatei române, reorganizată, restructurată şi înzestrată cu noi mijloace de luptă. A elaborat, în cadrul Biroului Operaţiilor al Marelui Cartier General, Schiţa noului plan de campanie pe frontul românesc pentru vara lui 1917, devenită, după însuşirea acesteia de către comandamentul frontului româno-rus din Moldova, comandat de generalul Şcerbacev, „Planul de campanie româno-rus pentru anul 1917”[46].

Concomitent cu îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, a făcut parte din delegaţia română care s-a deplasat, în primăvara anului 1917, la Moghilev şi Petrograd, unde, de acord cu şeful Stavkăi ruse, generalul Alexeev şi preşedintele guvernului  provizoriu rus, Alexandru Kerenski, au fost puse de acord problemele de fond ale colaborării române-ruse, cât şi eşalonarea aprovizionărilor[47] cu armament a armatei române, în urma achiziţiilor noastre din Franţa şi Marea Britanie, transportate pe teritoriul Rusiei prin Vladivostoc spre România. Încheierea cu succes a bătăliilor din vara anului 1917 din Moldova, soldate cu oprirea contraofensivei Puterilor Centrale, a purtat şi amprenta maiorului Antonescu. Dar un nou pericol se ridica acum în urma armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, când trupele ruse bolşevizate au intrat într-o profundă degringoladă, părăsind frontul în grupuri masive, dedându-se în retragerea lor la adevărate acte banditeşti de jafuri şi crime împotriva populaţiei române.

O dată cu încheierea campaniei din anul 1917, locotenent-colonelul (din 1 septembrie 1917) Antonescu - a cărui activitate a fost concentrară în realizarea Planului de campanie al comandamentului româno-rus pentru anul 1917, a Proiectului pentru dezarmarea bandelor ruse în urma descompunerii armatei, a Proiectului Planului privind organizarea rezistenţei armatei române pentru semnarea armistiţiului de la Focşani şi a Proiectului de ocupare a Basarabiei etc. - a devenit în urma semnării Tratatului  de Pace de la Buftea – Bucureşti, persoană „non grata”[48]. El, care fusese avansat de la gradul de sublocotenent la cel de locotenent-colonel de fiecare dată la „excepţional”, era pur şi simplu retrogradat pe una din cele mai mici funcţii din armată. El, a cărui activitate în timpul campaniei din anii 1916-1917 fusese apreciată de o serie de mari personalităţi în mod elogios, era îndepărtat în mod brutal de la treburile ţării. „Maurul” îşi făcuse datoria. Despre el, I. G. Duca nota în jurnalul său: „Braţul drept al generalului Prezan era un tânăr ofiţer, maiorul Antonescu, un element de o deosebită valoare şi care prin inteligenţă, pricepere şi activitatea sa şi-a adus personal, dar a adus şi ţării nepreţuite servicii”[49].

În timp ce generalul rus Galiţin îl caracteriza astfel: „Maiorul Antonescu este un om de onoare în cel mai nobil sens al cuvântului. Succesele lui, care au salvat ţara în situaţii critice, se datorează nu numai calităţilor lui de eminent strateg, ci şi celor înnăscute viitorului om de stat. Nu ştiu cum se va pronunţa istoria ţării sale despre el. Vitejia inimii sale şi calitatea stoicismului său nu vor putea fi egalate de nimeni”[50].

Mutat din funcţia de şef al Secţiei a II-a Operaţii a Marelui Cartier General la comanda Divizionului de tren al Regimentului 7 Roşiori (funcţie îndeplinită în mod normal de un căpitan sau de un locotenent fără studii superioare), apoi comandant al Divizionului 1 Roşiori din aceeaşi unitate, dislocat la Chişcani, pe malul Nistrului, nu a precupeţit nici un efort pentru bunul mers al subunităţii ce comanda. Inspectând Divizionul 1 Roşiori, comandantul Brigăzii 5 Roşiori, generalul M. Olteanu, nota în Foaia calificativă a locotenent-colonelului Antonescu pe anul 1918: „[...] este un adevărat ofiţer de cavalerie, foarte distins. Am fost adânc impresionat de dragostea părintească cu care îngrijeşte de oameni şi cai în cea mai critică perioadă de lipsuri şi foamete şi m-am putut încredinţa că nu şi-a cruţat  nici nopţile, nici sănătatea; aleargă peste tot pentru a preîntâmpina mizeria şi moartea care seceră totul. A izbutit să dea divizionului voinţă şi energie şi să-l menţină gata pentru orice, cu toate calităţile combative... Unitatea sa este înfloritoare, atât ca stare fizică, cât şi ca stare de spirit, cât şi de pregătire profesională”.

Referitor la această numire, oricum ar fi privită, ea nu poate fi decât o retrogradare dură. În epocă, problema a fost privită sub două aspecte: fie el a fost „ascuns” în această funcţie pentru a fi protejat în noul context politico-militar după ce s-a semnat „pacea” de la Buftea - Bucureşti, fie, mai sigur, invidia, ura personală, ranchiuna unora pe care Antonescu îi înlăturase pentru lipsa lor de pregătire şi afaceri veroase în timpul războiului au reuşit, prin tot felul de uneltiri, să-l treacă, cel puţin pentru moment „pe linie moartă”[51]. A deţinut această funcţie între 21 iulie şi 21 octombrie 1918[52].

Precipitarea evenimentelor din toamna anului 1918, iminenta înfrângere a Puterilor Centrale şi reintrarea României în război, au determinat factorii de decizie politico-militară să-l recheme pe locotenent-colonelul Antonescu pentru a doua oară într-un moment decisiv pentru ţară, în Secţia a II-a Operaţii a Marelui Stat Major, unde se găsea din nou „în centrul problemelor ţării” [53]. Armistiţiile semnate în avalanşe de statele aparţinând Puterilor Centrale în toamna anului 1918 au determinat la 27 octombrie – 9 noiembrie 1918, guvernul român să adreseze un ultimatum Mareşalului Mackensen, somându-l să părăsească România, iar a doua zi armata noastră a fost mobilizată pentru a doua oară.

În condiţiile când la 1 decembrie 1918 se realizase unirea Transilvaniei cu România, iar la 13 decembrie acelaşi an, statul ungar obţinuse prin Armistiţiul de la Belgrad, ca linia de demarcaţie cu România să fie stabilită de-a lungul Mureşului, act care, aprecia Antonescu „a înfipt adânc şi cu sânge rece un cuţit tăios în inima românismului”[54], în teritoriul de dincolo de Mureş a început o cruntă prigoană împotriva românilor ce se pronunţaseră pentru Unire. Ţinând seama de această situaţie, cât şi de apelurile românilor ardeleni de a nu fi lăsaţi la discreţia autorităţilor şi a bandelor ungare, la 12 ianuarie 1919, generalul Prezan şi locotenent-colonelul Antonescu informau comandantul Armatei Franceze de Dunăre pentru a doua oară, că în Transilvania „teroarea se întinde din ce în ce mai mult”[55].

În calitate de şef al Biroului Operaţiunilor al Marelui Cartier General, Antonescu a contribuit la desfăşurarea cu succes a ofensivei armatei române împotriva armatei Republicii Ungare a Sfaturilor. Recunoaşterea contribuţiei sale la campania armatei române din anul 1919 , a fost cel mai clar formulată în aprecierea suveranului ţării, regele Ferdinand I Întregitorul, în cuvintele ce i le-au adresat: „Antonescu, nimeni altul, nu poate şti mai bine decât regele tău, marile servicii pe care le-a adus ţării în acest război” [56]. Paralel cu îndeplinirea atribuţiilor din cadrul Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major (funcţie deţinută între 1 noiembrie 1918 şi 20 martie 1920), locotenent-colonelul I.Antonescu a fost trimis într-o serie de misiuni cu caracter politico-militar în afara graniţelor ţării. Astfel, a fost în misiune la Constantinopol, Belgrad şi Paris în anul 1919[57], a îndeplinit funcţia de consilier tehnic al Misiunii Române din Varşovia (1920), „dând dovadă de un spirit clarvăzător, înzestrat cu tact şi abilitate, tratând toate chestiunile cu multă competenţă”[58]. A fost expert militar la Paris, în perioada pregătirii documentelor şi desfăşurării tratativelor de pace. Din foile calificative pe anii 1918 şi 1920, rezultă faptul că pe lângă „serviciile nepreţuite ce a adus în timpul operaţiilor (militare - n.n.) de la Tisa, la care a luat parte activă”, a fost implicat direct şi  a pregătit „studiile pentru apărarea intereselor neamului la Conferinţa Păcii, fapt ce pune în evidenţă însuşirile strălucite cu care era înzestrat şi patriotismul cald care-i încălzeşte acţiunile”[59]. De asemenea, a lucrat în cadrul acestei Conferinţe la Comisia de Reparaţii pentru lichidarea litigiului născut în urma ocupării Republicii Ungare a Sfaturilor de către armata română, devenind, la 4 martie 1920, membru al Secţiunii a II-a (executarea clauzelor militare navale şi aeriene) şi Secţiunii a III-a (prizonieri de război, internaţi şi ostatici), ale Comisiei române pentru executarea Tratatelor de Pace.

La 1 aprilie 1920, odată cu încheierea acţiunii de retragere a armatei române din Ungaria, locotenent-colonelul I.Antonescu a fost numit comandantul Şcolii Speciale de Cavalerie, funcţie deţinută până la 8 septembrie 1922. Războiul se terminase! România, prin jertfa a aproape un milion de oameni - morţi, răniţi sau dispăruţi pe front sau înapoia frontului - ieşise triumfătoare. „Maurul” îşi făcuse din nou datoria. De-acum, nu mai era nevoie de inteligenţa, dârzenia şi puterea sa de muncă în „sferele înalte”, menţinerea lui într-o asemenea funcţie devenea incomodă, mai ales pentru parveniţii de tot felul care vânau aceste posturi, deşi nici nu „mirosiseră praful de puşcă şi sudoarea soldatului, ale cărui cizme putreziseră odată cu el prin tranşee”.

Numit în noua funcţie, Antonescu a demonstrat încă o dată că „omul sfinţeşte locul”. A făcut eforturi deosebite pentru a muta şcoala de la Oradea, întrucât aici „nu dispunea de teren de instrucţie pentru formarea călăreţilor de teren”, la Sibiu, unde s-a străduit pentru a crea condiţii de instruire şi viaţă dintre cele mai moderne[60]. Notându-l, comandantul Şcolilor de Aplicaţie ale Cavaleriei, generalul D.Popovici aprecia că: „Datorită viei sale inteligenţe şi calităţilor deosebite, care au făcut şi câştigat în trecut o reputaţie aşa de frumoasă, a reuşit să se achite şi de această însărcinare în mod cu totul excepţional. Din punct de vedere al spiritului de organizare şi gospodărie, dintr-o cazarmă veche şi deteriorată, a făcut o şcoală [...] de admirat şi prin combinaţii judicioase, aducând statului economii, a reuşit să înzestreze şcoala cu tot ce este necesar. Din punct de vedere militar, didactic şi educativ, nimeni nu ar corespunde mai bine misiunii ce i s-a încredinţat”. Iar generalul N.Sinescu - inspector pentru cavalerie - concluziona: „Locotenent-colonelul Antonescu este un ofiţer deosebit [...], i se poate încredinţa orice fel de comandă, conducere sau serviciu superior delicat şi le va duce pe toate la bun sfârşit. Merită a înainta în mod excepţional la gradul de colonel pe Statul Major sau Armă”[61].

A fost avansat la gradul de colonel, în mod excepţional, la 1 ianuarie 1921, cu vechimea în grad din aprilie 1920[62]. Pe timpul cât a comandat Şcoala Specială de Cavalerie, a fost trimis în Franţa pentru un stagiu de patru luni, urmând în acest timp şi cursurile Instituţiei militare de la Versailles[63] (specializare în informaţii), ataşat pe lângă Misiunea Militară a armatei române în Franţa (7 mai - 1 iulie 1921), iar în august acelaşi an, a participat la manevrele armatei franceze din zona Metz. Participând direct la procesul instructiv al elevilor Şcolii Speciale de Cavalerie s-a angajat direct într-o serie de exerciţii, impulsionând printr-o „activitate şi competenţă neobosită în mod radical mersul şcolii”. Într-unul din aceste exerciţii, a suferit un grav accident de călărie care i-a pus viaţa la grea încercare, necesitând îngrijiri medicale timp de peste 6 luni[64].

Necesităţile de reprezentare a României Mari, a armatei sale, care devenise „o putere demnă de luat în consideraţie în această parte a Europei”, prin personalităţi cu înaltă ţinută morală, caracter şi competenţă, au determinat numirea sa în funcţie de ataşat militar la Paris (30 august 1922 - 1 iulie 1923). De remarcat aportul său alături de alte personalităţi politice de prestigiu, ca Nicolae Titulescu, V. Antonescu, Vintilă Brătianu, E. Neculce ş.a., care au contracarat încercările guvernului de la Budapesta de a condamna acţiunile armatei române în timpul campaniei din 1919 şi au denaturat adevărul cu privire la capturile de război de pe teritoriul ungar. A negociat un împrumut de circa 100 milioane franci pentru achiziţionarea de armament şi tehnică militară, cât şi condiţiile achitării datoriei României de către statul francez (circa 1.106.072.000 franci), acumulate în timpul Primului Război Mondial[65]. Numit ataşat militar la Londra (la 23 mai 1923) s-a prezentat la post abia la 1 iulie acelaşi an, reţinut la Paris în vederea definitivării unor acţiuni de mare importanţă pentru statul român declanşate anterior. A deţinut postul de ataşat militar la Londra până la 14 iulie 1926, timp în care a girat şi funcţia de ataşat militar la Bruxelles[66].

A participat în această perioadă la lucrările diferitelor forumuri  internaţionale (Conferinţa Interaliată de la Londra, 16 iunie - 16 august 1924; Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva, 1924), manifestări în care s-a făcut remarcat prin tactul, probitatea profesională şi cunoştinţele de istorie, geografie şi relaţii de drept internaţional, dar şi voinţa împinsă până la patimă de a apăra interesele României.

Revenit în ţară, a fost numit din 21 septembrie 1926, comandantul Centrului de Instrucţie al Cavaleriei din Sibiu[67], funcţie exercitată doar în perioada octombrie - decembrie 1926, încredinţându-i-se comanda Regimentului 9 Roşiori „Principesa  Elena”, comandă deţinută până la 15 iulie 1927, când a fost numit director al Şcolii Superioare de Război[68], funcţie luată efectiv în primire la 5 august acelaşi an. Noua funcţie îi asigura cadrul necesar valorificării cunoştinţelor sale militare, experienţei acumulate în timpul războiului şi, nu în ultimul rând, talentului său pedagogic. El considera că viitorii comandanţi de mari unităţi şi ofiţeri de stat majori trebuie să cunoască temeinic modul de acţiune al fiecărei arme, colaborarea între acestea în luptă pentru asigurarea victoriei.

Pentru roadele muncii sale concretizate în pregătirea unor absolvenţi ai Şcolii Superioare de Război, şi-a atras admiraţia multor personalităţi de seamă ca generalii Angelescu, Samsonovici, Comănescu, Lăzărescu şi alţii, care consideră munca sa în această instituţie, drept a „unui ofiţer de mare valoare”[69].

La 1 octombrie 1928, a fost numit secretar general al Ministerului de Război, deţinând în continuare funcţia de director al Şcolii Superioare de Război. Cu prilejul numirii în noua funcţie, Nicolae Titulescu îi  trimite o telegramă ce constituia un adevărat elogiu pentru activitatea sa: „Felicitări pentru dumneata. Eu felicit mai curând Ţara. Aşa simt, aşa îţi spun”[70]. A fost propus în fiecare an, chiar din primul an după ce a fost avansat colonel (1 ianuarie 1921), să fie avansat la gradul de general „la alegere”. Deşi trecuseră aproape 10 ani de la ultima avansare, deşi se remarcase prin servicii deosebite aduse ţării, prin acţiunile sale politico-diplomatice în domeniul militar, deşi în aceşti 10 ani fuseseră „făcuţi” zeci şi zeci de generali, unii dintre ei neluând parte la nici o campanie în timpul marelui război, totuşi colonelul Antonescu, cu toate elogiile aduse în foile calificative şi propunerile de înaintare, rămânea tot colonel.

Un eveniment important în viaţa sa a avut loc în anul 1928, când s-a căsătorit cu Maria Niculescu.

Pentru a satisface stagiul la comandă, la 1 aprilie 1929 a preluat comanda Brigăzii 5 Roşiori, „continuând să deţină funcţia de director al Şcolii Superioare de Război, până la încheierea anului de învăţământ” [71]. La scurt timp, a fost numit comandant al Brigăzii 8 Cavalerie (10 mai 1930), iar la o lună mai târziu (26 iunie) a trecut la comanda Brigăzii 6 Cavalerie, funcţie deţinută până la 8 iunie 1931. La 10 mai 1931 a fost avansat, în sfârşit, la gradul de general de brigadă, iar la 8 iunie, acelaşi an, a fost numit pentru a doua oară comandant al Şcolii Superioare de Război, funcţie luată în primire la 2 octombrie 1931. În perioada  8 iunie - 2 octombrie 1931 a îndeplinit o serie de misiuni din însărcinarea Ministerului de Război pe lângă Marele Stat Major[72]. În noua funcţie s-a preocupat nemijlocit de procesul de învăţământ, de pregătirea pedagogică a cadrelor didactice si, personal, a absolvit cursul de comandament de pe lângă Marele Stat Major. A comandat Şcoala Superioară de Război până la 1 iulie 1933 când a fost numit comandantul Diviziei 3 Infanterie, din Piteşti. În acest timp, aşa cum rezulta din Foaia matricolă, a condus delegaţia României la Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva (1933).

A comandat efectiv Divizia 3 până la 12 decembrie 1933, când a fost numit (la recomandarea P.N.L. - personal a lui I. Gh. Duca; acesta fusese numit în fruntea guvernului constituit la 14 noiembrie, cabinet în care Ministerul Apărării Naţionale a revenit generalului Nicolae Uică[73]) subşef al Marelui Stat Major, dar îndeplinind „cu delegaţie provizorie” funcţia de şef al Marelui Stat Major (în locul generalului Constantin Lăzărescu, retrogradat în funcţia de comandant al Corpului 3 Armată, din care făcea parte şi Divizia 3 Infanterie) rămânând, e drept, mai mult nominal şi comandant al Diviziei din necesitatea de a avea stagiul de comandă. Numirea ca şef al Marelui Stat Major – spuse C.I.C.Brătianu - a fost bazată pe două motive: cel intern, constând în calităţile militare de excepţie ale lui Antonescu; cel extern, întemeiat pe faptul că „era personalitatea cea mai marcantă a armatei române cunoscută în străinătate” [74].

Sesizând evoluţia evenimentelor politico-militare din Europa, dar nu numai, care ascuţeau contradicţiile dintre învinşi şi învingători după Primul Război Mondial, cât şi conturarea unor noi alianţe politico-militare, câteodată de-a dreptul nefireşti, dar şi tendinţele revarşarde şi revizoniste[75] ale unor state vecine României, noul şef al Marelui Stat Major a propus Consiliului Suprem de Apărare (la 12 februarie 1934) măsurile ce se impuneau pentru reorganizarea şi înzestrarea armatei române. A întreprins, în această perioadă, o serie de vizite în capitalele unor ţări prietene României (Ankara, Belgrad, Paris, Praga), a condus lucrările conferinţei şefilor statelor majore a Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi României pentru materializarea pe plan militar a deciziilor Micii Înţelegeri cu privire la apărarea împotriva unei eventuale agresiuni din partea Ungariei şi Bulgariei.

Revoltat de faptul că propunerile sale referitoare mai ales la reorganizarea şi înzestrarea armatei nu erau luate în consideraţie de forurile politico-militare de decizie, şi-a prezentat, la 7 decembrie 1934, demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major, rămânând la comanda Diviziei 3 Infanterie. Era un act de demnitate, o măsură de protest împotriva „putregaiului”, ce cuprinsese inclusiv sferele cele mai înalte ale oştirii[76].

Gestul generalului nu a trecut neobservat, presa sesizând la timp că în „Danemarca este ceva putred”. Astfel, ziaristul Gheorghe Filipescu arătând cauzele demisiei, sublinia capacitatea generalului român, citând aprecierile unui înalt comandant al armatei franceze: „Armata română suferă de multe lipsuri, dar are un şef pe care multe armate ar putea să-l invidieze[77]. Scandalul iscat în parlament a rămas fără rezultat. Ministrul Apărării Naţionale a primit demisia generalului Antonescu. Referindu-se mult mai târziu la cauzele  demisiei sale într-un raport înaintat regelui Carol al II-lea, generalul Antonescu arăta: „chiar a doua zi de la numirea mea ca şef al Marelui Stat Major, toate forţele oculte, toţi beneficiarii incorecţi, toţi invidioşii, toţi care făcuseră dovada incuriei, nepriceperii şi neputinţei lor în redresarea statului s-au coalizat pentru a  dărâma prin intrigi şi ură, pe acela care ştiau că venise să-i scoată cu biciul din viaţa politică românească, pentru că o dezonorau şi o duceau cu vorbe sonore, încet, dar sigur la pieire”[78]. De fapt, ceea ce „deranja” la Antonescu era cinstea, corectitudinea, ţinuta sa morală şi demnitatea naţională, patima pentru a apăra interesele ţării. Demisia sa a fost foarte uşor acceptată şi ca urmare a refuzului lui Antonescu de a participa la un dineu al regelui Carol al II-lea, la care lua parte şi metresa lui, Elena (Magda) Lupescu. Că generalul a demisionat din motive întemeiate a fost adeverit de izbucnirea, la scurt timp, a scandalului politico-financiar declanşat de „afacerea Skoda”.

Rămas la comanda Diviziei 3 Infanterie, s-a ocupat cu rezultate excelente de instruirea, educarea şi chiar înzestrarea diviziei, contrazicând aprecierile din Foaia calificativă pe anul 1934, semnată de generalul C. Lăzărescu, comandantul Corpului 1 Armată, care recomanda, după ce înşira o serie de lipsuri în actul de control, să nu i se socotească stagiul la comandă perioada pentru care l-a notat (1 noiembrie 1933 - 31 octombrie 1934). A continuat să comande divizia până la 31 octombrie 1937, perioadă în care a fost apreciat de-a dreptul elogios: „Generalul Antonescu şi-a exercitat comanda în mod demn de orice laudă ... Divizia 3 poate fi dată ca model de pregătire solidă pentru război... Antonescu se ocupă nu numai de instrucţia trupei şi ofiţerilor, dar şi de administraţia diviziei... Din punct de vedere gospodăresc, este o adevărată plăcere starea la care au ajuns regimentele. Îl apreciez ca un ofiţer de o mare valoare, cu o excelentă pregătire pentru a comanda orice mare unitate superioară diviziei. Admis la comanda de corp de armată şi înaintarea la gradul de general de divizie. Merită a înainta la „excepţional”, sunt doar câteva din aprecierile extrase din Foile calificative pe anii 1935-1937.

A fost numit (la 1 noiembrie 1937) comandant al Regiunii teritoriale a Corpului IV Armată, funcţie pe care nu a ocupat-o efectiv, solicitând mai multe concedii, iar la 7 noiembrie şi-a înaintat demisia din armată, care însă i-a fost refuzată. La 25 decembrie 1937, a fost înaintat la gradul de general de divizie, iar la 28 decembrie, în urma unei audienţe la regele Carol al II-lea, a preluat departamentul Apărării Naţionale[79].

În legătură cu contactele pe care le-a avut cu Garda de Fier, acestea se pare că au fost stabilite prin anul 1936. În însemnările sale, Armand Călinescu nota la 24 iulie 1936: „La Piteşti, un delegat al lui Corneliu Zelea Codreanu a fost primit de generalul Ion Antonescu, care a fi transmis următorul mesaj: « Cu toate meritele şi galoanele  mele, strig astăzi: Trăiască Căpitanul »[80]. Acestea contrastează însă puternic cu ceea ce i-a declarat suveranului la 27 decembrie 1937, când acesta i-a propus să constituie guvernul. Ştiam însă că ea, Garda de Fier nu avea sorţi buni, deoarece toată pleava societăţii româneşti se afla înscrisă în legiune”[81]. Probabil, după ce a fost destituit din fruntea Marelui Stat Major, crezând că va demisiona, capii Legiunii au încercat astfel să beneficieze de prestigiul lui Antonescu, spre a câştiga aderenţi în rândul cadrelor armatei.

În decembrie 1936, prin generalii Zizi Cantacuzino şi N.Mareş, adepţi ai Gărzii de Fier, generalul Antonescu l-a întâlnit pe Corneliu Zelea Codreanu, care i-a declarat intempestiv că „în 24 de ore de la luarea puterii, va trece de partea Germaniei”; pe loc, Antonescu i-a răspuns: „În acest caz, primul pe care va trebui să-l împuşti va fi generalul Antonescu”. În ce priveşte caracterizarea făcută lui Codreanu, Antonescu nota: „Un om încrezut, rigid ... şi cu idei greşite în multe privinţe ..., om de acţiune, ştie ce vrea şi înţelege să meargă spre scopul propus cu orice preţ ..., nu avea nici un plan (program - n.n.) intern” [82]. Este totuşi greu de stabilit acum adevăratele cauze care l-au împins pe generalul Ion Antonescu la colaborare cu Legiunea.

În ziua numirii ca titular al Ministerului Apărării Naţionale, Antonescu a prezentat suveranului o nouă organizare a armatei, determinată de „necesităţi de ordin operativ”.

Noua structură organizatorică prevedea constituirea a şapte corpuri de armată cu 21 de divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 brigăzi mixte de munte, 2 brigăzi moto. A reuşit, de asemenea, să impună noi măsuri privind înzestrarea armatei şi să întocmească Legea de funcţionare a Ministerului Apărării Naţionale, a construit un mare număr de cazărmi şi locuinţe pentru cadre. A rămas în fruntea ministerului (de la 10 februarie 1938 fiind şi ad-interim la departamentul aerului şi marinei) [83] până la 29 martie 1938, când a demisionat, fiind pus la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale pentru încadrare. A refuzat comanda Inspectoratului General al Cavaleriei, rămânând „în concediu” şi la dispoziţia Ministerului până la 1 noiembrie acelaşi an, când a fost numit comandant al Corpului 3 Armată de la Chişinău, funcţie deţinută până la 30 noiembrie 1938, când a fost din nou pus la dispoziţia ministerului, întrucât dăduse ordin ca legionarii din închisoarea de la Chişinău „să fie trataţi omeneşte”.

Odată cu demiterea sa, în noaptea de 29/30 noiembrie, căpitanul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu şi alţi 13 legionari arestaţi au fost lichidaţi din ordinul lui Carol al II-lea în timp ce erau transportaţi de la Râmnicul Sărat la închisoarea de la Jilava. Antonescu a intrat apoi într-un con de umbră până la 6 iunie 1940, când i s-a aprobat demisia din armată.  Avea 58 de ani, o pregătire miliară remarcabilă, o putere de muncă şi ambiţie deosebite. După demisie a fost repartizat „ca ofiţer de rezervă la Marele Stat Major şi la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale”. A asistat cu neputinţă la drama ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, când mai mult ca oricând experienţa, tenacitatea şi clarviziunea sa erau necesare ţării.

Contrariat de măsurile nechibzuite ale conducătorilor politici ai statului român, după mari insistenţe, a fost primit în audienţă de către suveranul României (1 iulie 1940), căruia i-a prezentat situaţia dezastruoasă a ţării şi armatei, oferindu-şi serviciile pentru salvarea situaţiei în care se găsea România. Cu prilejul audienţei, i-a remis o scrisoarea prin care îl acuza pe regele Carol al II-lea de situaţia gravă în care se găsea ţara, arătându-se dispus să-şi asume responsabilitatea pentru a „schimba imediat oamenii şi sistemul”. La scurt timp după audienţă, a fost arestat în vila sa de la Predeal, din ordinul regelui, eliberat însă (la 11 iunie 1940) la intervenţia Germaniei[84], prin ministrul său la Bucureşti, Fabricius. I s-a stabilit însă domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea), unde, în vechea clădire a Şcolii de Subofiţeri, a rămas până la 17 august 1940, când a intrat în clandestinitate, sfătuit de apropiaţii săi, întrucât camarila - şi poate nu era străin de aceasta nici Carol al II-lea - ar fi urmărit să-l asasineze.

Într-adevăr, situaţia din ţară era deosebit de tulbure, existând o serie de nemulţumiri, inclusiv în armată, care au generat anumite mişcări ostile guvernului, camarilei şi regelui pentru situaţia dezastruoasă în care fusese adusă România prin grava ciuntire a teritoriului naţional, dar şi prin presiunile din ce în ce mai insistente ale Reich-ului german asupra României. Aşadar, o personalitate de excepţie a vieţii politico-militare interbelice mult controversată, dar tot atât de mult apreciată pentru meritele sale militare şi diplomatice, dar mai ales pentru caracterul, intransigenţa când era vorba de interesele ţării şi patriotismul său.

Notă: Fragment din teza de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.

-------------------------------------------------
[28] „Timpul” din 1 septembrie 1940.
[29] Ion Antonescu şi Garda de Fier, Editura Rom-Edition, Târgu-Mureş, 1991, p.11 şi urm.
[30] C. Rădulescu-Motru, Mareşalul Ion Antonescu  în Revista culturală „Fundaţia Regală”, august-septembrie 1941.
[31] Ibidem.
[32] Vezi, pe larg, Gh.Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.8 şi urm.
[33] Cf. Gl. mr. Mircea Agapie, Cpt.R I dr.Jipa Rotaru, Ion Antonescu  - cariera militară. Scrisori inedite, Editura Academiei  de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p.12-13.
[34] O amplă bibliografie consacrată subiectului Ion Antonescu în istoriografia românească şi universală este realizată de prof.Gh.Buzatu, Conducătorul statului şi disputa politico-istoriografică  în jurul personalităţii sale Mareşalul Ion Antonescu  în „Dosarele Istoriei” , An IV, nr.3(31), 1999, p.30-34.
[35] Jipa Rotaru, O carieră militară strălucită, în: Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p.49-56.
[36] De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare – Comandanţi, profesori, absolvenţi 1889-1995, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1995, p.56.
[37] Arh. M. Ap. N., fond 3024, dosar nr.686, Foaia calificativă pe anul 1904 a sublocotenentul Ion Antonescu, f.4.
[38] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 686, f.4.
[39] V.F.Dobrinescu, Gh.Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat. 1914, Iaşi, Imprimeria Institutului European, 1994, p.9.
[40] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 686, f.6.
[41] Ibidem, dosar 686, Foaia Calificativă pe anul 1911.
[42] Ibidem.
[43] V.F.Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.9.
[44] Gh.Buzatu, Istorie interzisă, Craiova, Ed.Curierul Doljan, 1990, p.564
[45] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.13.
[46] Înalt Decret  nr.3064 bis, septembrie 1916. V. şi V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.13
[47] Lt.col.Antonescu, Românii, originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Bucureşti, 1919, p.31, 33.
[48] George Magherescu, Antonescu, purtătorul decoraţiei de pe pieptul regelui, în: Gh.Buzatu, op.cit., p.75.
[49] Arh. M. Ap. N., fond 3831, dosar nr.489, 1917, poziţia 233, f.85.
[50] Arh. M. Ap. N., fond 3024, dosar nr.686, f.34.
[51] I. G. Duca, Amintiri politice, München, Ion Dumitru Verlag, 1981, vol.III, p.104.
[52] George Magherescu, op.cit., p.63.
[53] I. C. Drăgan Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire. Mărturii şi documente, Veneţia, Editura Nagard, 1986, p.77.
[54] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar 3060, 1918, f.217.
[55] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.24.
[56] Lt. col. Ion Antonescu, op.cit., p.73-74.
[57] Arhivele Naţionale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr.57, 1918-1921, f.14. 
[58] Arh. M. Ap., fond 5540, dosar 2, f.1, 2.
[59] Ibidem, f.38.
[60] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolaescu, op.cit., p.100.
[1] Biblioteca Centrală de Stat (azi Biblioteca Naţională Română), fond Al.St.George, CXCVIII, dosar 3, passim.
[61]  Gh. Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, Bucureşti, Ed.Păunescu, 1991, p.114.
[62] Arh. M. Ap. N., fond 3042, dosar nr.686. Foaia Calificativă nr.5411 pe anul 1920 (perioada 20 martie – 31 octombrie).
[63] Ibidem.
[64] „Monitorul Oficial”, nr.9, din 12 aprilie 1921, p.338.
[65] Arh.M.Ap.N., fond  3024, dosar nr.686, f.3.
[66] Ibidem, f.5, Foaia calificativă pe perioada 1 noiembrie 1920 – 31 octombrie 1921.
[67] V. F. Dobrinescu, Relaţii româno-engleze. 1914-1933, Editura Universităţii, Iaşi, 1986, p.28.
[68] Arh. M. Ap. N., fond 5417, anexa, dosar 352, passim.
[69] „Monitorul Oficial”, partea I, nr 158 din 20 iulie 1927, p.9898.
[70] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.46
[71] Gh.Buzatu (coordonator), Titulescu şi strategia păcii, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.443.
[72] Arh.M.Ap.N., fond 3042, dosar 686, Foaia calificativă pentru perioada 1 noiembrie 1927 – 31 octombrie 1928, f.5.
[73] V. F. Dobrinescu, Gh.Nicolescu, op.cit., p.47.
[74] „Monitorul Oficial”, nr.16, Adunarea deputaţilor, 24 decembrie 1934, p.277.
[75] Ibidem, p.281.
[76] Arh.M.Ap.N., fond 948, dosar nr.1397, f.49.
[77] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.82.
[78] „Monitorul Oficial”, nr.18, Senatul, 13   decembrie 1934, p.11-12.
[79] I.Ardeleanu, V.Arimia, editori, Ion Antonescu. Citiţi, judecaţi, cutremuraţi-vă, Editura Tinerama, Bucureşti, 1991, p.39-40.
[80] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.299, 28 decembrie 1937, p.9665-9666.
[81] Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916-1919, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.312.
[82] Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de neatârnare, p.502.
[83] Gh.Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, p.83.
[84] „Monitorul Oficial” nr.74, 30 martie 1938, p.1628.