Ion Antonescu s-a născut la 15 iunie 1882 la Pitești, într-o familie de ofițeri. Fiu al unui căpitan de logistică și descendent - prin mama - dintr-un neam de boierași, a crescut în atmosfera riguroasă a școlilor militare, (Gimnaziul fiilor de militar din Craiova, Liceul militar din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București). Absolvent al Școlii de ofițeri, își începe cariera în armata română cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul I Roșiori. Apoi a urmat în anii 1905-1906, cursurile Școlii Superioare de Cavalerie din Târgoviște[1].

Avansat la gradul de locotenent în 1908, Ion Antonescu a frecventat între anii 1909 - 1911 cursurile Școlii Superioare de Război din București, reușind să-și desăvârșească pregătirea profesională și calitățile sale militare de excepție. A sacrificat totul, chiar și plăcerile vârstei de 27-28 de ani în favoarea studiului, absolvind Școala Superioară de Război în 1911, fiind brevetat ca ofițer de stat Major.

În 1913 este avansat căpitan ca urmare a notării în mai multe rânduri cu calificativul „foarte bine”, inclusive de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. Pe timpul celui de-al doilea război balcanic a avut o comportare de asemenea eroică, ca șef al Biroului Operații din Statul Major al Diviziei 2 Cavalerie. Astfel că, la încheierea campaniei din Bulgaria, căpitanul Antonescu s-a numărat printer cei șapte ofițeri decorați cu „Virtutea Militară” de aur. Ulterior, în perioada neutralității (1914-1916) a activat la Școala de Cavalerie din Târgoviște, și apoi ca șef al Biroului de Operații din Statul Major al Corpului 4 Armată. Pentru însușirile sale deosebite ca ofițer de stat major, la 16 august 1916, fiind numit șef al Biroului 3 operații al Armatei de Nord, sub comanda neuitatului și generosului general (viitor mareșal) Constantin Prezan, de care se va simți totdeauna foarte atașat La numai 34 de ani, „micul” căpitan - format sub influența gândiriitactice a mareșalului Alexandru Averescu și generalului Constantin Cristescu – promovase într-o funcție de certă responsabilitate. Se poate afirma că tot ce avea mai bun elita de comandă și stat major a armatei române, i-a favorizat lui Ion Antonescu inițierea în secretele artei militare, punând bazele unei gândiri clare și atât de viguroase, încât îl va impresiona profund mai târziu și pe Adolf Hitler. „România este Antonescu! Și este uimitor ce a putut face acest om din țară în numai câteva luni”, așa îl va aprecia Fuhrerul Reich- ului pe Mareșal, situându-l în ierarhiile marelui conducători, imediat după Mussolini[2].

La declanșarea războiului de întregire (1916-1919), Ion Antonescu a avut responsabilitatea de planificare și coordonare a Operațiilor Armatei de Nord, pătrunsă în dispozitivul inamicului din Transilvania, pe o adâncime de 100 de km, pe un front cu o dezvoltare de peste 270 km. Spre satisfacția cuplului de comandă Prezan-Antonescu, I. I. C. Brătianu și mareșalul Alexandru Averescu sub influența insuccesului de la Turtucaia, decid la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1916, oprirea ofensivei pe Frontul de Nord, și schimbarea direcției principale pec el de sud., manevră nefericită, soldată cu lovitura în gol de la Flămânda și cu preluarea inițiativei de către adversar, sub conducerea redutabilului general von Falkenhayn, fost șef al Marelui Cartier General german. Amestecul nejustificat al politicienilor în conducerea operațiunilor militare și intrigile generalilor ne vor costa peste 200.000 de vieți în 1916 și vor trezi în sufletul lui Ion Antonescu, resentimente ce se vor acumula an de an[3].

Iarna 1916-1917 este întrebuințată pentru refacerea armatei într-o atmosferă groaznică. Poporul este „cu moralul la pământ”, trădarea ia proporții înspăimântătoare, sute de mii de oameni se refugiază într-o Moldovă sleită de jafurile cazacilor și tătarilor din trupele imperial rusești. Datorită unei elementare lipse de organizare, oamenii mor cu miile, în timp ce elita politică a momentului își continua răfuielile și jocurile mai vechi sub cele mai glorioase stindarde: lupta împotriva panslavismului, lupta împotriva germanismului, refacerea stăpânirii lui Mihai Viteazul. Aliații i-au sub stăpânire – alături de austrieci, germani și bulgari - pământul strămoșersc. Rușii se comport ca adevărații stăpâni, preiau conducerea armatei noastre sub acoperirea cinică de Front Românesc, ne controlează toate aprovizionările și contactele diplomatice, negociază în secret cu Puterile Centrale împărțirea regatului.

Francezii, „frații mai mari”, desi ne trimit material de război plătit cu bani grei și ne instruiesc, încearcă să obțină posturile cheie ale oștirii,  Antonescu, alminteri adversari ireconciliabili. Aceeași „frați” latini se înțeleseseră cu țarul Rusiei să nu dea curs tratatelor semnate în august 1916, prin care Antanta ne recunoaște drepturile naționale în Transilvania. „Ați uitat câți au murit de foame în Moldova câți au murit de frig la Iași, în spitale, câți au murit de boli și tifos exantematic datorită mizeriei, lipsei de nutritive și de igienă, a frigului și dezorganizării?.... Ați uitat cum era îmbrăcat soldatul? Ați uitat ca el pleca la atac, fără armă, cu pantalonii rupți la spate, fără ciorapi, cu degetele ieșite din bocanci, fără mănuși, fără căciuli, fără cămașe și fără flanelă?Ați uitat că armata era hrănită cu gărgărițe și cu tărâțe?... Ați uitat că regele stătea în frig și de pe masa lui lipseau alimentele? Ați uitat umilințele, violurile, și devastările făcute de ruși în Moldova și Dobrogea? Ați uitat că aliații aduși de dumneavoastră, să ne apere, luau copiii noștrii în lance… maltratau soldații și ofițerii noștrii, băteau din picior și insultau autoritățile, împingând această odioasă procedure până la treptele tronului? Ați uitat disprețul pe care vi-l arătau toți aceea care se ridicau din această cauză împotriva dumneavoastră, din armată, de la sate, din orașe?”[4] - i se adresează Ion Antonescu lui Dinu Brătianu în octombrie 1942.

Zguduitoare punerea sub acuzare a claselor politice liberale, necruțătoare și pătimașe. În realitate, blamul trebuie aruncat pe întreaga clasa politica, nu numai pe liberali. După cum nu se poate nega marele merit al Brătienilor în democratizarea și modernizarea României. Ion Antonescu era un om tranșant, el nu judeca și acționa în nuanțe și multe din incriminările de mai sus dădeau atunci notă dominantă în care s-a operat reorganizarea oștirii, elemental essential al salvării și reîntregirii statului.

Experiențele militare și diplomatice din 1917-1919 au avut rolul lor în cristalizarea și afirmarea puternicei personalități a mareșalului. Bun creștin orthodox, profesionist exemplar, orgolios, fanatic al românismului, autoritar, necruțător cu el însuși și cu subordonații, demn și dur cu șefii atunci când îl nedreptățeau, debordând de energie și om al acțiunii, Ion Antonescu a îndeplinit rolul de „organizator și dinamizator al victoriei Marelui Cartier General” în anii războiului de întregire a țării (1916-1919), completându-se perfect cu acel mare oștean al României care a fost Mareșalul Constantin Prezan. Echipa lor poate fi comparată, păstrând proporțiile, cu celebrul cuplu de comandă Ludendorff - von Hindenburg. Avansăm această afirmațiefie pentru că o sumedenie de „analiști” mărginiți, de partid și de serviciu, din optuzitate sau lipsă de character, ori i-au trecut sub tăcere meritele, ori I le-au redus la cele de stat majorist.

Pe scurt, pentru perioada participării armatei române la războiul de întregire națională, în plan militar, lui Ion Antonescu I se datorează: elaborarea planurilor campaniilor anilor 1916-1917 și 1919, a proiectelor de reorganizare a armatei în 1917 și 1918-1919, coordonarea operațiilor de apărare din Moldova din 1917, inclusive de a nu abandona linia Siretului; planificarea și coordonarea acțiunilor de curățire a Moldovei de la est și vest de Prut de trupe bolșevice. Fără de care nu era posibilă revenire Basarabiei la patria mama; salvarea de la dezastru și coordonarea acțiunilor effective victorioase de la Tisa din 1919 prin care s-a impus definitiv unirea Transilvaniei cu Țara. Ion Antonescu a îndeplinit rolul de principal expert military roman pe durata Congresului de pace de la Paris din 1919-1920. În această perioadă a publicat prima sa carte: Românii. Originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor , un studio de 87 de pagini și 11 anexe, destinat după opinia autorului „tuturor acelor foarte mulți care nu ne cunosc”. Studiul cuprinde importante argumente istorice și etnografice privind originea, vechimea, unitatea și continuitatea românească în întreg spațiul etnic. Așa cum precizează Ion Antonescu încă din preambul, studiul său reprezintă „o foarte sumară și rapidă examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui să iasă de la Conferința de Pace cu granițele pentru care a sângerat și la care aspire neîntrerupt de mai bine de zece secole.” O întrebare firească  s-ar putea naște dacă este așa, atunci Ion Antonescu a făcut țara? Binențeles că nu! Și aici nu a lucrat singur, dar meritele sale atât de ignorate în trecut trebuie rostite cu voce tare, pentru că acestea îi desăvârșesc eroismul de necontestat.

Considerăm că răspunsul cel mai elocvent îl oferă documentele de epocă cunoscute nouă. Aflăm astfel că, regele Ferdinand I la Tisa, decorându-l  cu ordinul „Mihai Viteazul”, desprins de pe însăși tunica sa de campanie rostea: „Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această țară, știe cât îți datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaștere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit că a venit aceasta!” felicitându-l cu acest prilej, generalul Traian Moșoiu, un alt mare erou al armatei române, comandant superior pe frontul de la Tisa, spunea: „Admirând cu toții munca ta covârșitoare și contribuția prețioasă ce depui pentru înregistrarea neamului, îți exprim în  numele camarazilor de la Comandamentul trupelor din Transilvania, recunoștința deplină”.

Generalul Lupescu, subșef al Marelui Cartier General, nota în Memorialul personal al locotenent-colonelului Ion Antonescu pe anul 1918: „În urma, în noianul activității foarte pricepute, devotate, energice și foarte rodnice se disting următoarele opere de cea mai mare importanță:

- Planul de operații al ofensivei din iulie 1917;
- Planul defensiv și întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărășești și Trotuș;
- Proiectul de dezarmare a armatei ruse care părăsea în dezordine frontul dedându-se la jafuri, violuri și crime împotriva populației civile românești;
- Proiectul de operații al Armatei române în Basarabia în sprijinul unirii și pentru menținerea ordinii;
- Proiectul de organizare a armatei după armistițiul de la Focșani.

Aceste opere capitale ar fi suficiente pentru a proba capacitatea superioară a acestui ofițer... Este incontestabil ca activitatea acestui ofițer în timpul războiului a contribuit în foarte mare măaură la dobândirea succeselor noastre și la întrebuințarea rodnică a slabelor și puținelor noastre mijloace”[5].

Vom adăuga în seria de mărturii încă două venite din partea însuși a generalului Ion Antonescu, cuprinse în memoriul din martie 1939. Ele se referă la două momente cheie ale reintrării României în război, eliberarea Transilvaniei și înfrângerea orgolioasei Ungarii. „Când, după o istorică masă în patru (Francher d’Esperay, Berthelot, Prezan și cu mine) la Capșa, mareșalul a lansat ca rezultat al pledoariei noastre de a fi lăsați să trecem Mureșul, faimoasa frază: « Allez-y! », am fugit la Marele Cartier General și am cerut comandantului trupelor din Transilvania să elaboreze și să înainteze imediat spre aprobare proiectul de operații. Reamintesc că lupta de la Tisa (1919) a debutat cu un dezastru. Dacă generalul Prezan și cu mine nu am fi alergat cu disperare - intrând odată la Orozhaza, chiar în mijlocul inamicului - de la un capăt la altul al frontului, dacă nu am fi întors în această goană trupe și comandanți din drumul retragerii ... dacă nu am fi luat pe loc măsuri de ordine operative, am fi înregistrat cea mai rușinoasă dintre înfrângeri ... Generalul Mărdărescu (comandant al frontului) aflându-se la Sibiu cu întreg comandamentul său... ordinele erau trimise trupelor prin intermediul Sibiului... atât pentru menținerea intactă a unui prestigiu, cât și din delicatețe”. Atât! Fiindcă alte cuvinte ar fi de prisos poate că s-ar cuveni rescrisă, cel puțin în parte, cu ceva bun simț, istoria războiului de reîntregire.

Revenindu-se din 1920 la starea de pace, Ion Antonescu după ce a fost avansat la gradul de colonel a primit misiuni în diplomația militară, în calitate de atașat militar în Franța, Belgia și Marea Britanie. Au fost ani de cunoaștere a Occidentului, a civilizației moderne avansate și a jocurilor ipocrite a unor mari puteri, pe seama „partenerilor inferiori” de coaliție. Starea de spirit, accentele de revoltă neputincioasă sunt cele mai pregnant surprinse în corespondența cu Dinu Brătianu și Iuliu Maniu din anii 1940-1944. În martie 1941, răspunzând unor memorii ale fruntașilor „istorici”, mareșalul îi reamintea lui Dinu Brătianu: „cunoașteți desigur lupta inverșunată și demnă purtată de neuitatul dumneavoastră frate la Conferința de Pace de la Paris, pentru a se respecta drepturile României înscrise în tratat (din august 1916 - n.a), lupta diplomatică care a făcut obiectul studiului atât de documentat și instructiv al domnului profesor Gheorghe Brătianu... Din această corespondență rezulta că puterile aliate nu numai că nu recunoașteau integral revendicările teritoriale ale României conform prevederilor Tratatului din 1916, dar îi negau și calitatea de aliat [...] Numai prin stăruințele Franței și Italiei nu s-a înfăptuit una dintre cele mai monstruoase nedreptăți ce le-ar fi înregistrat istoria [...] nu ni s-au recunoscut însă drepturile integrale asupra Banatului, delegații englezi și americani erau gata să restituie Cadrilaterul Bulgariei [...] în Tratatul cu Austria se impunea României condițiuni ce jigneau independența ei politică [...] Chestiunea petrolului a dezlănțuit împotriva noastră pe ambii rechini ai trusturilor americane”. Este clar că asemenea cuvinte circulau și că astfel de păreri îl condamnau definitiv pe cel care le rostea în fața „Istoriei”. Apoi în anul 1934 probitatea profesională, capacitatea sa de a-și asuma răspunderea într-unul dintre cele mai grele momente pentru țară, cinstea și caracterul integru demonstrate de Ion Antonescu în timpul misiunilor de la Paris, Londra și Bruxelles i-au adus prețuirea nu numai lui Nicolae Titulescu, dar și altor diplomați și oameni politici români. Cu câteva luni înainte de încetarea misiunii, Nicolae Titulescu îi scria de la Nisa: „Colaborarea mea cu dumneata a fost o plăcere din punct de vedere al raporturilor de serviciu și din cel a inimei”.

Înțelegerea personalității de-a dreptul fascinante a lui Ion Antonescu nu poate fi întreagă fără reconstituirea, realmente fugară, a experienței lui militare din perioada interbelică, a succesiunii de satisfacții și insatisfacții ce i-au punctat cariera și viața personală. Rechemat la București în 1926 -  echipa Constantin Cristescu (ministru de razboi) și Ion C. Bratianu (prim-ministru) îl „exilaseră” în străinătate - s-a văzut ținut departe de conducerea superioară și plasat (1927-1929, 1931-1933) la Școala Superioară de Război, unde a avut, întradevăr o prestigioasă activitate, angajându-se cu toată responsabilitatea în restructurarea din temelii a învățământului superior militar[6].

Școala Superioară de Război i-a rămas cea mai draga dintre toate unitățile pe care le-a comandat, după cum a mărturisit, hotărât să „muncească fără a cunoaște limitele” pentru a da comandamentelor „ofițeri culți, oameni de caracter, cetățeni devotați și mai presus de toate, elemente neșovăitoare în menținerea puterii”.

Preocupat de formarea unor ofițeri buni de stat major cu vaste aptitudini practice de conducere a trupelor, atât pe timp de pace cât și în luptă, a introdus în programele de învățământ călătoriile de documentare pe arme, ieșind cu ofițerii-elevi tot mai mult în teren, punându-i „să străbată țara cu pasul” pentru asigurarea cunoașterii diferitelor zone și regiuni ale țării, posibile zone de operații. De asemenea, o preocupare importantă a lui Ion Antonescu a constituit-o sădirea și cultivarea neîncetată în sufletul ofițerilor a unor nobile sentimente morale ca: spiritul datoriei și al sacrificiului, camaraderia cinstea, dreptatea, onoarea și demnitatea, dragostea de neam și țara, îmbinate armonios cu o înaltă cultură militară generală și profesională. Peste ani, locotenent-colonelul Aldea Romulus din promoția 1936, rememorându-și amintirile din perioada frecventării Școlii Superioare de Război, arată: „Gândind în urmă cu atâția ani, ecoul frământărilor noastre sufletești de atunci păstrează aceeași rezonanță: munca până la epuizare, în disciplină până la renunțare [...]. Nu era această o lozincă, ci un profund și real fundament sufletesc; nimeni nu vorbea despre aceasta, toți o făceau cu eforturi mereu înnoite, cu o ambiție continuu tinerească, fără gândul recompenselor, pentru că toți erau conștienți că rezultatele stăruințelor de atunci nu constitutiau decât antrenamentul la muncă în viitor”.

La sfârșitul anului 1933, regele Carol al II lea l-a promovat pe Ion Antonescu în fruntea marelui Stat Major, cu toate că acesta îi pusese condiția că Ministerul de Război și monarhul să-i garanteze autonomie deplină de acțiune. Societatea românească se găsea în plină criză economică: muncitorii se revoltaseră, funcționarii erau neplătiți, țărănimea pauperizată, scindată în foarte bogați și mase impresionante de sărăcie, amenințată de extremismul legionar și nesfârșite lupte politicianiste. Primul strigăt de alarmă al noului șef al Marelui Stat Major a denunțat monarhiei „mizeria din armată, afacerismul, nepotismul, complotul”  împotriva structurilor vitale ale apărării naționale. „În 1933, am fost numit fără să cer și fără să umblu, în postul de mare răspundere al Statului Major” - reamintea mareșalul în memoriul din 1939. „A doua zi după ce am pornit la muncă, calvarul a început. Surâzâtoare, banda care pusese stăpânire pe Ministerul de Război - Samsonovici, Uică, Angelescu, Tătărescu - a început să mă sâcâie, să mă exaspereze. Faimosul general Tătărescu (fratele lui Gheorghe Tătărescu, în mai multe rânduri prim-ministru), a avut îndrăzneala să-mi spună în față: « sunteți sâcâit ca să vă exasperați și să plecați singur ». Nu puteam fi doborât prin nepriceperea, neactivitatea sau prin faptele mele, s-a recurs la clasica și eterna mișelie, s-a recurs la intrigă și la calomnie. Nu o știu de pe stradă. Domnul Dinu Brătianu mi-a spus când s-a dezbătut cazul meu și la Parlament, că primul-ministru i-a afirmat că nu a mai putut să mă susțină și să cedeze injoncțiunilor generalului Angelescu, fiindcă s-a spus regelui și regele a crezut că complotam în contra sa cu Armata (alături de Nicolae Titulescu - care a adus ordinul extern de trecere a legionarilor în afara legii, soldat cu execuția lui I. Gh. Duca - cu Stelian Popescu). Fratele primului-ministru, generalul Tătărescu, mi-a numit ca autor al intrigii pe domnul Titeanu (subsecretar de stat la Interne). Am în arhiva mea, actul doveditor [...] Domnul Dinu Brătianu mi-a cerut să nu-l « descopăr » cât va sta « partidul la putere »”. Iată ce prevala la București, ce combinații se urzeau exact când situația internațională devenea din ce în ce mai încordată în Europa.

Întorcandu-ne la perioada 1933-1934 se cuvine să remarcăm o serie de măsuri propuse de Ion Antonescu pentru rapida restaurare a puterii armate, îndeosebi Planul general de reorganizare a armatei și Planul de înzestrare pe 10 ani,  reducerea structurilor militare parazitare, eliminarea corupției, orientarea instrucției spre realitatea războiului. „Actuala situație este anormală - declara la Consfătuirea șefilor de Stat Major ai armatelor Micii Înțelegeri din primăvara anului 1934. Avem comandamente și servicii mult prea numeroase. S-au răsturnat proporțiile. Armata combatantă este pe cale <>, deci este nevoie de o reformă « completă și radicală »”.

La 20 iunie 1934, în Prefaţa la Planul general al organizării armatei, trimis lui Tătărescu, Ion Antonescu consemna: „Ţara este astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. Armata este complet dezarmată, pseudo instruită şi demoralizată. Dacă va fi chemată astăzi să apere frontierele, va fi, cu toate sacrificiile de vieţi ce i se vor cere, care vor fi pe cât de numeroase, pe atât de inutile, un dezastru militar unic în istoria popoarelor. După el va urma cu siguranţă, la scurt interval de timp, dezastrul social şi economic, care ne va costa nu numai graniţele României Mari, dar ne va duce la situaţia de a nu ne putea opri nici la cele ale României din 1916 [...]. Dacă o facem imediat avem putinţa, sper eu, de redresare. Nu e numai nevoie de bani. Oricâţi vom avea, cu sistemul actual se merge la dezastru. Pe lângă bani, este nevoie de un plan, o voinţă fermă, continuitate şi energie în aplicarea lui. Şi înlăturarea fără milă a farseurilor, a provocatorilor care, ridicăndu-se la conducere prin alte mijloace decât acelea pe care le dau meritele, trecutul şi munca, trebuie alungaţi”.

Din păcate, conducerea de atunci nu a permis efectuarea acestor reforme în 1934 şi nici mai târziu, în 1938, când, pentru scurt timp, Ion Antonescu a ajuns ministrul Apărării Naţionale. Semnificativ, acelaşi lucru îl va raporta pe 29-30 august 1940 şi generalul Gheorghe Mihail, şef al Marelui Stat Major şi inamic personal al mareşalului Ion Antonescu. De altfel, mai trebuie precizat că în perioada cât s-a aflat la şefia Statului Major General, generalul Ion Antonescu a desfăşurat o laborioasă activitate în planul întăririi alianţei militare a Micii Înţelegeri, organism politico-diplomatic defensiv, abia reorganizat în 1933, vizitele sale la Belgrad, Praga, Ankara şi Paris fiind consacrate căutării unor mijloace suplimentare de securitate. Consfătuirile comune ale şefilor de Stat Major ai armatelor română, iugoslavă şi cehoslovacă şi planurile operative elaborate cu aceste prilejuri, vizând apărarea statelor membre împotriva unei aventuale agresiuni, poartă amprenta competenţei şi prestigiului militar al generalului român, aflat la acea vreme la comanda Statului Major General.

În iunie - iulie 1940, Ion Antonescu se adresa din nou lui Carol II: „Inevitabilul s-a produs Maiestate. Putregaiul a continuat opera lui şi astăzi trei milioane de români, care 20 de ani au crezut, au contribuit cu obolul lor la înarmarea ţării şi au sperat în armata lor, se văd aruncaţi prin surprindere în ghearele suferinţei, ale ruinei, ale întunericului şi ale morţii. Eu, deşi cu nimic nu sunt vinovat, realizez şi-mi sar tâmplele din loc de ruşine, de durere şi de umilinţă. De la generalul Mărdărescu până la generalul Samsonovici, de la generalul Uică până la generalul Angelescu, de la acesta până la Argeşeanu, toţi miniştrii de război, de la unul până la toţi, şi de la toţi până la unul sunt vinovaţi. Toţi şefii de Stat Major de la război şi până astăzi, toţi fără nici o excepţie, în cap cu mine, trebuie daţi în judecată. Către mai toţi se îndreaptă în aceste momente pumnii încleştaţi de ură a 16 milioane de români”.

Poate astăzi asemenea descărcare de obidă, amărăciune şi ură nu este la locul ei, nu seamănă cu o analiză obiectivă, normală. Cine poate însă să jure că atunci erau vremuri normale? Sub imperiul acelor vremuri de maximă tensiune şi al celor mai grave ameninţări la adresa naţiunii, s-a acţionat în septembrie 1940. De asemenea, încriminarea energică, dar dreaptă, pe care am reprodus-o ne trimite la o calitate inconfundabilă a personajului nostru - fair-play-ul. Oferim încă două probe edificatoare: la „procesul” din 1946 a luat totul asupra sa mai puţin crimele: Voitinovici, preşedintele nefericit al „Tribunalului poporului” mărturisea în 1948 că Ion Antonescu deşi era „paranoic” şi „avid de putere”, avea un comportament de „cavaler”. Ciudată „calitate" la un „criminal de război” cum l-a declarat acelaşi personaj sinistru în pledoaria procesului. Îndepărtat din înaltele funcţii deţinute la începutul anului 1938 - când, după cum singur o recunoaşte, susţinuse instaurarea regimului dictaturii regale în care vedea un sistem de ordine, Ion Antonescu a fost exilat la comanda Corpului 3 armată - Chişinău. A protestat împotriva eliminării fizice (fară judecată) a lui C. Z. Codreanu şi a altor fruntaşi legionari în noiembrie 1938. După întâlnirea cu regele, din iunie 1940, acesta a căutat să-l asasineze şi, numai la intervenţia diplomaţilor germani de la Bucureşti, i-a fixat domiciliu forţat ia mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea.

- Va urma –

NOTĂ – fragment din volumul Asumarea răspunderii, Bucureşti, Ed. Ro.cart, 2019, p.23-31, autor Jipa Rotaru

-------------------------------------------------------
[1] Dan Andronic, Florian Bichir, O carieră de excepție: în 40 de ani de la sublocotenent la Mareșal, în Evenimentul istoric, nr. 5/ 22 iunie- 19 iulie, 2018, p. 68- 85
[2] O primă prezentare pe baza documentelor de arhivă a personalității mareșalului Ion Antonescu, în gen. Mircea Agapia, cpt R1 dr. Jipa Rotaru, Op. Cit. p. 10 - 57
[3] Jipa Rotaru, Marius Adrian Nicoară, Constantin Prezan- Ion Antonescu, In slujba făuririi României Mari, Editura Alpha, Buzău, 2018, p. 25 și urm.
[4] Dezrobirea Basarabiei….Op. Cit. p. 31,
[5] Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Ion Antonescu si razboiul de reintregirea a neamului, Editura Vrantop, Focsani, p. 36
[6] Aurel Pentelescu, Maresalul Ion Antonescu la Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti,  in revizta  Maresalul Ion Antonescu, anul I – n.n 2/2001, p. 15-19