Drama țării din vara anului 1940 declanșată în 26-28 iunie prin cedarea fără niciun fel de rezistență a Basarabiei și a Bucovinei de Nord, act pe care Ion Antonescu îl socotea drept o îngrozitoare tragedie a românilor l-a determintat, chiar în situația de domiciliu forțat, să ceară audiență la rege. A fost primit la 1 iulie prilej cu care si-a expreimat totalul dezacord in legatura cu usurinta cedarii Basarabiei si Bucovinei de Nord, afirmand ca tara este in pragul dezastrului, iar armata „complet demoralizata si dezorganizata” si ca trebuie intreprins ceva urgent pentru a salva ce s-ar mai putea salva. La plecare a lasat Regelui un vehement protest contra cedarii Basarabiei si Bucovineri de Nord, prin care ii era prezentata adevarata stare de spirit si intreaga indignare a poporului. „Drumul pe care dusese Regele țara avea sa sfarseasca incontestabil intr-o catastrofa. Numai măsuri rapid ear putea preîntâmpina calamitatea” - scria Antonescu în protest.
Cu toată strictețea și măsurile de pază a reușit să țină în permanență legătura cu capital, să fie la curent cu tot ceea ce se petrecea în țară și în afară, să afle cu indignare despre celelalte amputări teritoriale din luna august. Prin intermediul avocatului Mihai Antonescu (o mai veche cunoștință care-l apărase într-un proces), reușește să contacteze unii reprezentanți ai Legației Germane de la București, față de care iși exprima opiniile cu privire la viitorul țării. Acest aspect l-a relatat personal, mai târziu în ședința Consiliului de Miniștri din 3 octombrie 1940.
Considerând incompatibilă situația sa de „deținut” cu cea de militar, la 12 iulie 1940, generalul Ion Antonescu a demisionat din armată. Demisia i-a fost imediat acceptată, ramânând în continuare bine păzit la Manăstirea Bistrița. Cu toate acestea, a reușit să părăsească acet loc, la 27 august, așa încât în ziua de 1 septembrie a fost semnalat la o întâlnire cu Iuliu Maniu în orașul Ploiești, prilej cu care am au stabilit modalități de acțiune comună pentru forțarea lui Carol al II lea să abdice și formarea unui nou guvern.
Situatia grea a țării, triplu mutilate în vara anului 1940, l-a determinat pe Carol al II lea să-l soclicite pe generalul Ion Antonescu pentru a-i încredința sarcina formării unui guvern care să poată stăpâni situația ce se agrava de la zi la zi și de la ceas la ceas. În acest scop, Antonescu a avut o primă întrevedere cu Carol al II lea în ziua de 3 septembrie 1940. Regele l-a rugat pe generalul căzut în dizgrația camarilei și demisionat, să primească sarcina de a forma un guvern care să salveze țara de la dezastru. A doua zi, miercuri 4 septembrie, Antonescu a depus jurământul în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștri și a trecut la consultarea principalilor conducători ai partidelor istorice în vederea constituirii noului cabinet. Nici Maniu, nici Brătianu şi nici chiar militarii solicitaţi n-au răspuns apelurilor acestuia, condiţionând colaborarea de iminenta detronare a regelui Carol al II-lea, act pe care generalul îl impune suveranului în aceeaşi zi cu semnarea de către acesta a Decretului de instituire a lui Ion Antonescu, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri cu puteri depline.
Condiţionând colaborarea de iminenta detronare a regelui Carol al II-lea, act pe care generalul îl impune suveranului în aceeaşi zi cu semnarea de către acesta a Decretului de instituire a lui Ion Antonescu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri cu puteri depline. În asemenea condiţii, în ziua de 5 septembrie, în convorbirea cu Carol al II-lea, a cerut să fie împuternici prin decret regal cu puteri politice depline. Se treziseră în el simţămintele de mai mult cultivate ale militarului de carieră, om integru, de cinste exemplară, de curaj şi de hotărâre, de dragoste şi de mare responsabilitate pentru ţară şi neam El a înţeles că la greu nu poţi sta deoparte şi că datoria te obligă să sari întru salvarea neamului. El ştia cel mai bine că pericolul prin care trecea ţara nu putea fi înlăturat alături şi împreună cu cel care îl provocase prin pasivitate, frică şi lipsă de responsabilitate, aşa încât a impus chiar în ziua de 5 septembrie 1940 semnarea de către Carol al II-lea a ultimului său act de guvernământ, Decretul nr.3052 (anexa nr.3), prin care preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, a fost investit „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, prerogativele regale fiind restrânse la maximum.
Documentele de arhivă demonstrează că din dorinţa de a salva ţara în condiţiile izolării internaţionale din vara anului 1940, şi cu gândul la reîntregirea fruntariilor, gând niciodată abandonat, Antonescu a acceptat să continue politica de apropiere faţă de Germania, singura în măsură, după părerea sa, în contextul internaţional creat, să garanteze frontierele naţionale ale României. Astfel, şi-a asociat la putere, cel puţin în prima etapă a guvernării, exponenţii Gărzii de Fier, substanţial stipendiată de la Berlin.
La 4 septembrie 1940, în toiul crizei de guvern, şeful Legaţiei germane din România, Wilhelm Fabricius, raporta Berlinului: „Generalul Antonescu m-a chemat de două ori pentru a discuta situaţia [...] În înţelegere cu colegul meu italian şi având în vedere că numai mâna forte a generalului şi o hotărâre rapidă pot salva ţara din haos, l-am sfătuit pe Antonescu să-şi asume puteri unipersonale, să înlăture anturajul regelui, urât de ţară şi să ordone miniştrilor şi secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a cabinetului şi a problemei eventualei abdicări a regelui, iar el să guverneze în mod autoritar”. Este elocvent faptul că în preluarea puterii în stat, generalul Antonescu era sprijinit de la Berlin, Hitler considerând că numai un om de „mână forte” putea servi interesele sale în România. De altfel, cu acelaşi prilej, Fabricius declara: „Am contribuit la abdicarea regelui, care în lipsa intervenţiei mele, ar fi format un cabinet al generalului (Gheorghe) Mihail şi l-ar fi împuşcat pe Antonescu”. Poate afirmaţia era exagerată, dar realitatea a confirmat că odată puterea preluată, Antonescu s-a apropiat tot mai mult de Germania şi celelalte puteri ale Axei.
Prin decretul de investire cu puteri depline a generalului Ion Antonescu din 5 septembrie, practic, domnia lui Carol al II-lea se încheia. În ziua următoare a fost îndeplinit şi actul formal al abdicării, în favoarea fiului său Mihai, care şi-a început domnia prin semnarea unui act (Înaltul decret nr.3067 din 6 septembrie 1940) de reînnoire a investirii generalului Antonescu cu puteri depline. A urmat la 8septembrie, Înaltul decret nr. 3072 prin care se crea o nouă instituţie politică, cea de conducător al statului, investit cu puteri discreţionare. Ea concentra atât atributele puterii legislative, cât şi pe cele ale puterii executive.
Conştient de misiunea istorică ce şi-a asumat-o, generalul, în calitate de conducător al statului, a trecut încă din primele zile la transformări de substanţă în ansamblul eşafodajului super-structurii statale şi în primul rând al armatei. Ţelul guvernării antonesciene, după cum chiar generalul s-a exprimat în mai multe rânduri, îl constituia reîntregirea ţării prin orice mijloace. De aceea, el era conştient că pentru români veneau vremuri şi mai grele, şi ca atare, încă din primele zile, chestiunea întăririi armatei şi a pregătirii acesteia pentru război a constituit un obiectiv central.
La 6 septembrie, când Carol al II-lea părăsea tronul şi ţara, iar fiul său depunea jurământul, generalul se adresa poporului român spunând: „[...] Azi trebuie să salvăm Statul şi Naţiunea. Cu toată conştiinţa şi strădania, trebuie să-i ştergem rănile, să-i adunăm puterile, să-i ridicăm onoarea şi să-i asigurăm viitorul. Într-o suferinţă, dar şi într-un gând, într-o singură putere [...] Numai prin jertfă şi prin muncă vom putea birui”.
Jertfa şi munca, acţiunea şi fapta, au fost primele gânduri pe care le-a adresat poporului său, căruia i-a consacrat în următorii ani întreaga-i fiinţă. După ce la 14 septembrie 1940 a definitivat lista guvernamentală, alcătuită în majoritate din legionari şi militari, Ion Antonescu proclamă România „stat naţional legionar”. În guvern, generalul şi-a rezervat, pe lângă demnitatea de preşedinte, şi pe cea de ministru al apărării. Imediat, la 16 septembrie, Consiliul de Miniştri a anulat demisia lui Ion Antonescu din armată, repunându-l în toate drepturile militare şi avansându-l la gradul de general de Corp de Armată. A ţinut neapărat să-şi păstreze pentru sine departamentul Apărării Naţionale, pentru a putea continua opera de refacere a armatei, pe care a început-o încă de când îndeplinea funcţiile de şef al Marelui Stat Major şi apoi ministru al apărării, acţiune întreruptă brutal de duşmanii săi şi care a adus mult rău armatei şi ţării. El considera că dacă România ar fi avut o armată puternică în vara anului 1940, nu ar fi fost mutilată de Uniunea Sovietică şi de Ungaria horthystă, cu concursul Germaniei şi Italiei. În concepția conducătorului statului, armata trebuia să devină reazemul stabilității regimului său politic în interior și principalul instrument de afirmare a politicii externe.
Printre primele măsuri întreprinse în organismul militar a fost înlăturarea unui număr de 11 generali din rândul cadrelor active, acuzați că au comis „acte grave de incapacitate”, că prin „lingușire și metode incompatibile cu demnitatea de ostași au ocupat înalte comandamente” și că „prin incapacitatea acestor ofițeri generali s-a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor”. Printre cei îndepărtați se aflau generalii: Constantin Ilasievici, Gheorghe Argeșeanu, Florea Țenescu, Ion Ilcușu, Gheorghe Mihail, Ion Bengliu, Victor Dombrovski, contraamiralul Petre Bărbuneanu ș.a.
În continuare, s-a trecut grabnic la reorganizarea armatei în toate structurile ei. Prin Directiva pentru îndrumarea și coordonarea activității Ministerului Apărării Naționale, elaborate de Președenția Consiliului de Miniștri, la 10 septembrie 1940, s-a dispus transformarea departamentelor de care depindeau forțele armate în subsecretariatele de stat, subordinate nemijlocit Minsiterului Apărării Naționale. Au fost numiți la cele trei ministere noi, subsecretari de stat respective generalul Constantin Pantazi la Ministerul Apărării Naționale, generalul Gheorghe Dobre la Ministerul Înzestrării Armatei și comandorul Gheorghe Jienescu la Ministerul Aerului și Marinei.
Aceștia au fost confirmați în guvernul constituit la 14 septembrie. Legiferarea propriu-zisă a reorganizării conducerii superioare a forțelor armate, s-a făcut o lună mai târziu, când prin Decretul – Lege nr. 3488 din 16 septembrie s-a desființat Ministerul Aerului și Marinei și Ministerul Înzestrării Armatei, ale căror atribuții au trecut asupra Ministerului Apărării Naționale. Prin același decret, din fostul Minister al Aerului și Marinei s-au creat două subsecretariate de stat, astfel că în noua organizare, Ministerul Apărării Naționale avea în subordine patru subsecretariate de stat: Subsecretariatul de Stat al armatei de Uscat; Subsecretariatul de Stat al Aerului; Subsecretariatul de Stat al Marinei; Subsecretariatul de Stat al Înzestrării și Administrației Armatei.
Cu această structură organizatorică, mult mai viabilă, asigurând conducerea unitară a organismului militar, Ministerul Apărării Naționale, a funcționat până în anul 1943. Portofoliul ministerial a fost asigurat personal de către Primul Ministru, generalul Ion Antonescu, iar din 27 ianuarie 1941, odată cu formarea noului guvern de generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici. De asemenea, s-a reorganizat și Marele Stat Major. Acest organism a fost degrevat de o sumedenie de atribuții administrative, stabilindu-i-se drept misiune de bază: organizarea, dotarea, mobilizarea și instrucția trupei și a cadrelor de comandă, precum și întocmirea planurilor de operații și comandament. S-au creat, prin desființarea Ministerului Aerului și Marinei, două state majore, unul pentru aeronautică și celălalt pentru marina, ambele subordonate șefului Marelui Stat Major. Funcțiile de șefi ai acestor două state majore erau asimilate funcției de subșef al Marelui Stat Major și răspundeau de pregătirea de luptă a categoriilor de forțe pe care le comandau.
Pornind de la concepția mai dinainte elaborate de generalul Antonescu, potrivit căreia pentru apărarea statului împotriva unei agresiuni revizioniste era necesar, pe de o parte, organizarea unor forțe militare care să țină seama de posibilitățile economice și financiare ale statului și de numărul și calitatea cadrelor, iar pe de altă parte, realizarea unui sistem de alianțe militare care să aducă surplus structurilor de bază ale armatei și a sistemului de pregătire a cadrelor și trupei.
Cuvântul de ordine dat de general era: o armată mica, dar puternică cu o perfecta încadrare și dotare, disciplină și instrucție. În această idee, s-a trecut pe baza ordinului nr. 208 din 8 octombrie 1940, adresat Marelui Stat Major de Președintele Consiliului de Miniștri, la „reorganizarea armatei pe baze impuse de realități etnice, financiare, politice și doctrinare”. Se specificau principiile pe baza cărora să se procedeze la restructurarea organizatorică a marilor unități și unităților operative, printer care: reducerea numărului de unități din compunerea comandamentelor și marilor unități, pentru ca acestea să devină ușoare și sufficient de mobile; desființare diviziilor de cavalerie și înlocuirea lor cu brigăzi de cavalerie care, desi cu effective mai mici, să aibă aceeași putere de foc pe care o aveau diviziile; reorganizarea serviciilor la unintăți și mari unități, modernizarea acestora prin introducerea mijloacelor mecanizate; creșterea ponderii aviației de bombardament în dauna artileriei terestre, care era mai puțin mobile și mai mult expusă loviturilor inamicului.
S-a dispus măsuri de reducere a efectivelor și de intensificare a educării patriotice și ostășești a armatei. Principal în concepția lui Antonescu, procesul de reorganizare a armatei trebuia să înceapă de jos în sus, adică de la grupă, tun sau avion și până la nivel de armată. Cu privire la cel de-al doilea deziderat al apărării ţării, cel referitor la alianţele militare, încă din primele zile ale guvernării, generalul Antonescu a contactat Legaţia germană de la Bucureşti. Astfel, în convorbirea avută la 4 septembrie cu Fabricius, generalul declara că „menţine cererea în ce priveşte trimiterea misiunii militare” şi doreşte o „mai strânsă colaborare cu Germania”, aşa cum se solicitase de către Carol al II-lea încă din iulie 1940. Câteva zile mai târziu, Antonescu a cerut colonelului Alfred Gerstemberg, ataşatul militar ai Reichului la Bucureşti, să fie trimise în România unităţi militare blindate şi ale flotei aeriene, Germania să livreze armatei române materiale de război, în special tancuri şi tunuri antiaeriene şi a insistat pentru începerea tratativelor referitoare la colaborarea dintre forţele militare germane şi române.
Conducătorul Statului considera că odată cu sosirea trupelor germane în România, Germania îşi asuma un angajament ferm şi public de a garanta noile frontiere ale statului român împotriva oricărei alte puteri. Pe baza hotărârii adoptate de Hitler la 20 septembrie, primele unităţi ale Misiunii Militare Germane au intrat în România în dimineaţa zilei de 10 octombrie. În toamna anului 1940, misiunea militară germană pentru armata de uscat cuprindea 701 ofiţeri, 16.860 trupă, 3.679 autovehicule şi 163 care de luptă, pentru ca în februarie 1941, efectivele acestei misiuni să ajungă la 367.744 de oameni. Cele mai importante unităţi s-au stabilit în zonele cheie: Bucureşti, Târgovişte, Valea Prahovei. În luna martie 1941, după semnarea Protocolului de colaborare militară bulgaro-german, cele mai multe unităţi germane de pe teritoriul României au trecut în Bulgaria de unde în aprilie acelaşi an au atacat şi ocupat Grecia şi Iugoslavia. La 14 octombrie 1940, pe baza unei înţelegeri stabilite între ministrul Italiei la Bucureşti, Pellegrino Ghigi şi generalul Antonescu, a sosit în România şi un grup de ofiţeri aviatori italieni. Ulterior, cu ocazia convorbirilor purtate de Ion Antonescu la Roma cu Benito Mussolini, s-a căzut de acord pentru trimiterea în România şi a unor subunităţi de vânători alpini şi de marinari italieni, prezenţa acestora având însă un caracter mai mult simbolic datorită numărului lor redus. Era evidentă tendinţa generalului Ion Antonescu de aderare la Axa Roma-Berlin-Tokio. În acest scop el întreprinde în luna noiembrie o serie de vizite în Italia, având convorbiri cu Mussolini şi apoi în Germania unde are primele întrevederi cu Führerul Adolf Hitler şi semnează, la 23 noiembrie, aderarea României la Pactul Tripartit. Întors la Bucureşti, el declara: „...Pot să vă asigur astăzi că mă întorc cu încrederea Führerului şi a poporului german, România merge la biruinţă; România va avea drepturile ei”. Se gândea, fără îndoială, la drepturile asupra teritoriilor româneşti ocupate în mod samavolnic în vara anului 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria horthystă.
În țară însă, s-au produs evenimente grave; legionarii nemulțumiți de conducerea autoritară a generalului se dedau la jafuri, crime, abuzuri de tot felul, plănuind chiar suprimarea generalului Antonescu și preluarea puterii depline. Asasinatele comise de acețtia în ultimele zile ale lunii noiembrie la Jilava, Snagov și Strejnic (au fost uciși 60 de foști demnitari și alți deputați, apoi profesorii Virgil Madgearu și Nicolae Iorga), precum și rebeliunea fățișă a Gărzii de Fier din luna ianuarie 1941, au avut darul de a-I demasca categoric în fața întregii țări și de a întări convingerea generalului că trebuie să se desolidarizeze de Garda de Fier și să desființeze pentru totdeauna mișcarea legionară. A avut de partea sa principalul corp de cadre al armatei, care nu a putut fi contaminat, cu toate insitențele condicătorilor legionari.
În rândurile masei de soldați și ofițeri, Garda de Fier era repudiate pentru spiritual ei de dezordine, anarhie și crimă; marea majoritate a ofițerilor o detestau pentru rolul ei de agentură direct a hitleriștilor, iar cercurile superioare ale armatei, conștiente de faptul că o victorie a legionarilor le va submina cu totul pozițiile și le va subordona Gărzii, au sprijinit acțiunea fermăa generalului Ion Antonescu de a înfrânge rebeliunea legionară.
Considerente de ordin economic și militar, dorința de a asigura ordinea și liniștea necesare realizării planurilor lui strategice în sud-estul Europei și de a dispune de armata română în îndeplinirea respectivelor planuri, precum și diplomația de care dovadă generalul Antonescu, au determinat chiar pe Hitler să ia atitudine în favoarea acestuia. Astfel rebeliunea a fost repede zdrobită și Garda de Fier înlăturată de la conducerea Statului. „Statul national legionar” a fost abrogat și s-a constituit un nou guvern format din 10 miniștri și 7 subsecretari de stat militar, 4 miniștri și 5 subsecretari de stat civili. În noul guvern, Ion Antonescu deținea pe lângă funcția de Prim Ministru și pe aceea de Ministru al Afacerilor Străine.
Zdrobirea de către Antonescu a rebeliunii legionare și eliminarea Gărzii de Fier de la conducerea statului, lichidarea anarhiei și dezmățului legionar, arestarea și judecarea celor ce comiseseră crime și jafuri au fost salutate de imensa majoritate a populației țării.
În lunile următoare, după ce și-a prezentat programul de guvernare și l-a supus unui plebiscite national, care-l aprobă cu o imensă majoritate, generalul Ion Antonescu a intensificat întâlnirile cu oficialitățile germane, până la cele mai înalte nivele, inclusive cu Fuhrerul, abordând problem ale raporturilor economice, dar mai ales pe cele ale colaborării militare și siguranței frontierelor. Cât privește convingerile lui politice, fără a dezvolta aici relațiile cu partidele din epocă și cu monarhia, trebuie să constatăm că Ion Antonescu a avut indiscutabil o gândire și o practică politică de nivel elaborate, ambele subordonate servirii, așa cum o înțelegea el, a națiunii și a statului.
Formația militară și timpurile în care s-a maturizat și-au pus amprenta asupra gândirii și operei sale practice. Oricum, trebuie să operăm o distincție între discursul oficial sau de circumstanță, între programul afișat și acțiunea propriu-zisă. Temeliile ideilor politice sunt naționaliste și amestecat idealist-realiste; ele fac apel frecvent la istorie și la credință și mai întotdeauna judecățile sale de valoare sunt exacte.
Stilul în care sunt formulate principalele gânduri ale mareşalului este concis, dar inconfundabil mişcător. Adresându-se lui Dinu Brătianu, de exemplu, îi atrage atenţia în cel mai penetrant spirit de prozator modern că el „nu este fiu de statuie”. În concepţia mareşalului naţiunea se constituia într-o fiinţă vie si, totodată, într-o valoare supremă pe care se cuvenea să o servească toate energiile societăţii. Din acest motiv îl va obliga pe regele Mihai I să depună, la 6 septembrie 1940, jurământ de credinţă, şi pe Führer să-l recunoască drept un fanatic al românismului. Naţiunea română avea un trecut eroic, beneficia de o descendenţă ilustră - dacă şi romană -, era alcătuită în majoritate din oameni oneşti, harnici, săraci şi cinstiţi. Muncitorii, plugarii şi industriaşii, meseriaşii, proprietarii mijlocii, funcţionarii, militarii, intelectualii se identificau cu forţele sale sănătoase; la fel ca şi Mihai Eminescu, ideologul indiscutabil al naţionalismului românesc, socotea că răul venea de la o clasă suprapusă, levantină, mercantilă, cosmopolită, cârcotaşă, masonică, internaţionalistă, parazitară. Puterea ei avea să fie redusă şi eliminată treptat prin combaterea privilegiilor şi încurajarea claselor productive, în orice caz nu prin revoluţie, confiscări abuzive, masacrări, distrugerea proprietăţii private. Statului îi revenea rolul de a pune ordine în societate, de a aplana contradicţiile sociale, de a stimula şi dirija producţia, de a asana finanţele, de a pedepsi pe răufăcători şi recompensa pe cei credincioşi, muncitori, disciplinaţi şi dezinteresaţi.
Statul fiind instrumentul de armonizare a intereselor în societate şi structura de supravieţuire îşi întemeia puterea, eficienţa şi autoritatea pe buna funcţionare a instituţiilor de administratiţie învăţământ, biserică, magistratură şi, mai cu seamă, pe armată, instituţia cea mai onestă, oglindă a clasei mijlocii, salvatoare a naţiunii în Marele Război de făurire a României Mari. „Primul meu gând se îndreaptă spre oştire - o va repeta Conducătorul cu orice ocazie - reazemul naţiunii. Nu aveam pe nimeni lângă mine, doar Armata, în momentul în care totul ameninţa să se prăbuşească”. Şi avea oare pe altcineva? Armata nu face altă politică decât a statului şi a naţiunii. Cu toate că s-a declarat, cu diferite prilejuri, că nu avea un program politic (politicianist), Ion Antonescu ştia cu exactitate ce voia în vara anului 1940. Să-l numim regim de ordine, disciplină şi eficienţă, regim determinat de situaţia internă de stare de război civil nedeclarat şi de situaţia externă de război mondial. „Două scopuri voi urmări în zilele care mi-au mai rămas să le trăiesc - anunţa el la 6 septembrie 1940. Întâi, ridicarea morală a acestui popor din mocirla în care s-a zbătut atâţia ani, cum şi unirea tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă şi dreptate. În al doilea rând, repunerea ţării în drepturile ei veşnice. Credinţa, dreptatea, legea şi munca, cinstea şi conştiinţa, ordinea şi omenia vor fi de azi înainte, de la cel de sus până la cel mai de jos servitor al patriei, cartea sfântă a îndatoririlor noastre”. La 16 octombrie 1940, Ion Antonescu îl avertiza pe comandantul Legiunii: „Sunt patruzeci de ani, domnule Sima, de când întemeiat pe cariera mea militară, mi-am dat seama că rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personală, ci de a lupta pentru ca întreaga naţiune să nu se reazeme decât pe caractere, pe competenţe şi pe valori de muncă, iar statul să fie condus decât cu autoritate şi prestigiu”.
Gândire pragmatică, program pragmatic, cu obiective simplu formulate şi concise, instrument de restaurare internă şi externă. In rest, apela la tehnicieni în toate domeniile de activitate, la cei liberali în sferele financiare şi economice, la diplomaţi de profesie în Externe, la militari în Armată şi Interne. Nicicând România nu a avut un guvern mai profesionalizat, o „maşină de stat” mai bine organizată ca după 27 ianuarie 1940. Departe de a fi fascist, ori militaro-fascist (în România nu a existat nici fascism, nici nazism - n.n.I.M.[7]) -, mareşalul Ion Antonescu ni se înfăţişează ca un reformator al regimului fondat de burghezia naţională, pe care totuşi o doreşte s-o împrospăteze şi s-o apropie de clasele mijlocii. Astfel, spera el că se va putea evita revoluţia pe care sistemul de ameţitoare inegalităţi o pregătea în România. „Guvernământul autoritar exclude principiul jocului partidelor politice. El face apel la toate forţele creatoare ale naţiunii, pe care le pune în serviciul colectivităţii, potrivit principiului economiei şi randamentului. Naţiunea întreagă urmează a fi organizată într-o formă în care individul să-şi găsească locul cel mai potrivit capacităţilor sale şi cel mai util colectivităţii. Desigur, în această organizare unitară se va încadra şi activitatea politică, dar într-o formă care să excludă vechile moravuri şi să aducă maximum de folos afacerilor de stat. Opinia publică va găsi şi pe alte căi posibilitatea de a-şi exprima nemulţumirile, de a-şi arăta nevoile şi a propune măsurile considerate utile sau necesare. Am spus de repetate ori că nu sunt un tiran, că sunt gata să ascult păsul oricui, precum şi sugestiile folositoare pentru opera de reorganizare”.
Ion Antonescu nu nega deci propensiunea sa pentru un regim autoritar, elitist, de tehnicieni şi specialişti, gata să adopte un ton autoritar, dar numai dacă interesele momentului o cereau. Un asemenea regim va fi reclamat de însuşi Dinu Brătianu în ianuarie 1941: „Un guvern ca cel actual (militar) poate face faţă pericolului intern şi extern şi poate înfrâna anarhia ce succedează marile frământări. [...] In capul statului este un om cinstit şi potrivit cu dorinţa de a face bine. El este singurul care poate guverna ţara în condiţiile externe şi interne de astăzi. îi datorăm tot concursul ce îi putem da, îndeplinindu-ne o datorie patriotică”. Acelaşi calcul şi aceeaşi argumentaţie au susţinut liberalii şi - cu nuanţe - ţărăniştii, şi în septembrie 1940, în criza politică determinată de căderea regimului regelui Carol al II-lea. La nivelul principalelor partide politice s-au cristalizat, cu precădere, strategii „de rezervă”. Mai explicit, îndeosebi Iuliu Maniu - liderul naţional-ţărăniştilor - cu abilitatea sa recunoscută, a consimţit pasiv să susţină guvernarea antonesciană şi, în acelaşi timp, să-şi menţină în stare de funcţionare relaţiile cu aliaţii occidentali.
„Partidele politice ce au sprijinit guvernarea mareşalului Antonescu nu au sprijinit însă pe faţă, pentru că regimul domnului mareşal nu era regim politic de oameni care îşi menajau cariera politică [...]. Cei din partide erau preocupaţi să-şi menajeze viitorul politic sau să aştepte ceasul când situaţia politică le îngăduia o activitate lipsită de riscuri. în perioada 1940-1944, s-a dat domnului Mareşal un concurs de fapt, începând de la constituirea guvernului, la 6 septembrie 1940, şi până în ultimul moment” - declara Mihai Antonescu la procesul din anul 1946.
Revelatoare este şi mărturia lui Eugen Cristescu, şef al Serviciului Secret Român: „Am avut legături cu domnul Dinu Brătianu (şeful liberalilor tradiţionali - n.n.). Odată, dânsul mi-a spus: « Eu apreciez foarte mult pe mareşalul Antonescu. Eu ştiu că este un mare patriot şi, chiar făcând greşeli, le face din exces de patriotism. Eu am dat dintotdeauna concursul domnului mareşal l-am dat o serie întreagă de tehnicieni, care i-au completat guvernul [...]. Eu înţeleg să-i dau tot concursul şi ajutorul meu, ajutor necesar»”. Eugen Cristescu subliniază însă la procesul din 1946 că cele mai intense contacte, aprobate de Mareşal, le-a avut cu Iuliu Maniu. In cursul aceluiaşi proces s-a înregistrat însă şi o dură controversă între Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu şi, pe lângă nedumerirea de ce piesele de la dosar au fost sporadic folosite de specialişti, vom observa că aproape în permanenţă documentele istorice îl confirmă pe Mihai Antonescu. Câteva exemple doar:
Regimul antonescian - susţinea Iuliu Maniu -, nu s-a bucurat de favoarea partidului său, ci doar de promisiunea că nu i se va face o opoziţie manifestă. Pe de altă parte, liderul istoric a clamat că pentru politica de alianţă cu Germania membrii administraţiei răsturnate la 23 august 1944 „sunt singurii care sunt vinovaţi pentru că au pus mâna pe putere, n-au întrebat naţiunea, nu s-au consultat cu nimeni [...], au procedat în mod dictatorial [...]. O politică - a adăugat el, cu deplin temei - se poate face bine, se poate face rău, şi cea mai bună intenţiune politică poate să se traducă în fapt, printr-o rea conducere, la crimă”. Documentele de arhivă confirmă într-o oarecare măsură declaraţiile de mai sus. Astfel, se cunoaşte că la începutul lunii noiembrie 1940 - sursa fiind serviciul secret ungar infiltrat în anturajul lui Iuliu Maniu - acesta i-a solicitat lui Antonescu pregătirea din timp a „celei de-a doua garnituri politice” cu misiunea scoaterii ţării din război în situaţia înfrângerii Axei. Antonescu şi-a dat asentimentul verbal. A se reţine: asentimentul se plasează în timp înaintea negocierilor de la Berlin. Este sigur că informaţia a fost pusă la dispoziţia Germaniei. Precautul Iuliu Maniu, jucând un rol de primă mărime în drama de la 22-23 august 1944, când se pare că mesajul decisiv al aliaţilor nu a ajuns să-i fie transmis mareşalului, va sfârşi groaznic pentru un atât de mare patriot, exterminat fizic de temporarii aliaţi ai partidelor istorice, comuniştii de obedienţă sovietică.
- Va urma –
NOTĂ – fragment din volumul Asumarea răspunderii, Bucureşti, Ed. Ro.cart, 2019, p. 31-41