Control administrativ 1927-3Fără să-și fi mărturisit vreodată gândurile, intenția generalului Al. Averescu, din chiar primele zile ale celui de-al doilea său mandat de prim-ministru, a fost de a desfășura o politică proprie, singura care i-ar fi permis să-și refacă formațiunea sa politică. Astfel, încă nu fuseseră date publicității principiile care urmau a călăuzi acțiunea noii formațiuni ministeriale, când, în paginile ziarului „Îndreptarea", începuse a se formula unele corective la adresa legislației economice și financiare liberale. Replica liberalilor nu s-a lăsat mult așteptată. Văzându-se înșelați și amenințați de atitudinea de independență afișată de Partidul Poporului, ei s-au ridicat imediat împotriva intențiilor generalului, care se arăta hotărât să desfășoare o acțiune guvernamentală descătușată de „tutela" brătienistă[57].

Considerându-se ajuns stăpân pe situație, în primăvara anului 1927 Alexandru Averescu a început să se detașeze tot mai mult și mai hotărât de liberali, atât în privința politicii economice, cât și a atitudinii față de actul de la 4 ianuarie 1926[58]. În martie 1927, Ioan Lapedatu, considerat „omul liberalilor", a fost nevoit să demisioneze din funcția de ministru al Finanțelor, ca urmare a unor neînțelegeri cu Mihail Manoilescu, subsecretar de stat la același departament[59]. La rândul său, generalul Alexandru Averescu a făcut tatonări pe lângă principele Carol, sugerându-i că ar fi bine să revină asupra deciziei sale de renunțare la calitatea de moștenitor al Coroanei, să se despartă de Elena Lupescu și să revină în țară[60]. Toate acestea, în pofida faptului că liberalii doreau ca principele Carol să nu mai revină în țară în nici o calitate[61].

În acele condiții, în ședința Consiliului de Miniștri din 27 martie 1927, la care au participat: prim-ministrul Alexandru Averescu, M.D. Berlescu, Const. Garofild, V. Goldiș, Octavian Goga, I. Petrovici, generalul G. Văleanu, T. Cudalbu, Gr. Trancu-Iași, Ioan Lupaș, Sergiu Niță și Dori Popovici, s-a decis că guvernul, „până la efectuarea unui recensământ general și amănunțit al populațiunii, la 1930, în conformitate cu hotărârile congresului internațional de statistică din Roma, de la 1925, încuviințează ca un control general statistic al numărului locuitorilor din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Satu-Mare și Maramureș, să se execute prin ministerul de Interne, cu concursul Institutului de statistică generală a Statului, la data de 24 Aprilie 1927"[62]. Conform aceleiași decizii, pentru acoperirea cheltuielilor necesare, se deschidea pe seama ministerului de Interne un credit de 5 milioane de lei din fondul de credite suplimentare și extraordinare, prevăzut în bugetul general al Statului pe exercițiul anului 1927[63].

Ca urmare a acelei hotărâri guvernamentale, în perioada dintre 24 aprilie și 5 mai 1927, Ministerul de Interne al României, împuternicit de Consiliul de Miniștri, a executat, prin intermediul organelor administrative, un prim control general asupra numărului locuitorilor din întregul cuprins al Noii Românii, intrat în istoria demografiei și statisticii românești drept „recensământul averescan", „numărătoarea averescană" sau „controlul administrativ al locuitorilor României"[64]. Rezultatele acelui „recensământ", deopotrivă cu modul în care fusese conceput și înfăptuit, au stârnit însă critici atât de vehemente încât materialele lui au rămas neprelucrate și nepublicate[65].

Criticile cele mai severe față de rezultatele nepublicate ale numărătoarei din 1927 au vizat în special Basarabia, constatându-se o populație totală de numai 2.555.071 de locuitori și o majoritate românească de 1.483.934 locuitori sau 58,1 % din total - mult sub proporția vehiculată până atunci în majoritatea statisticilor oficiale. Astfel, conform datelor anuarului statistic al României pe 1926, populația totală a Basarabiei la finele acelui an ar fi fost de 2.956.934 de locuitori, - cu 401.863 de locuitori mai mulți față de rezultatele din 1927 ale numărătorii averescane[66]. Decepția provocată de acea discrepanță de peste 400.000 de locuitori a fost considerabilă, deoarece, publicând datele privind populația României la finele anului 1926, tabelul respectiv privind populația Basarabiei oglindea starea acesteia în anul 1922 (!). Pentru ca deruta să fie totală, anuarul statistic al României pe 1928, - deci, după ce datele numărătoarei averescane au fost invalidate, - invoca aceeași cifră de 2.956.934 de locuitori ai Basarabiei atât în 1919, cât și în 1922 (!)[67]. Mai este de remarcat și faptul că nici cifra de 2.956.934 de locuitori nu putea servi drept termen de comparație cu datele numărătoarei averescane din 1927, dat fiind că fusese obținută pe calea unor calcule bazate pe datele recensământului populației Imperiului rus din 28 ianuarie 1897, având o vechime de trei decenii și devenite în mare măsură irelevante.

Așadar, controlul administrativ al locuitorilor României efectuat prin intermediul Ministerului de Interne între 24 aprilie și 5 mai 1927, a reliefat o situație extrem de complicată și îngrijorătoare în domeniul cunoașterii stării reale a lucrurilor în cel mai important domeniul al existenței unui stat, în cel demografic. Istoricii care s-au aplecat cu multă competență asupra fenomenelor și proceselor demografice din România primului deceniu interbelic au remarcat, cu justificat temei, că existența a numeroase și variate statistici, în loc să faciliteze munca cercetătorului, îi creează, în mod paradoxal, tot atâtea dificultăți, punându-l adesea în situația de a nu putea stabili cu exactitate evoluția populației și a problemelor ce derivă din această temă[68]. Mai mult ca atât, statisticile României din primul deceniu interbelic suferă de lacune esențiale, care pot conduce la concluzii greșite chiar atunci când sunt analizate cu maximum de rezerve, cea mai mare fiind aceea că ele, la fel ca și statisticile din alte state din Estul Europei, nu sunt corecte, fiind elaborate conform unor metodici diferite[69].

Este de notat că editarea Anuarului statistic al României a fost reluată abia din 1920, furnizând, până la recensământul general al populației din 29 decembrie 1930, doar date comparative cu cele furnizate de vechile recensăminte, ținându-se cont de rata medie a natalității, mortalității și a excedentului natural, pe de o parte, și de pierderile aproximative în oameni din anii Primului Război Mondial, pe de alta[70]. Tot din 1920 începuse și colectarea datelor statistice referitoare la mișcarea populației pe teritoriul întregii Românii, prin intermediul buletinelor individuale. Cu toate acestea, în Basarabia și Bucovina actele stării civile au continuat să rămână în posesia preoților, cărora li s-a transferat provizoriu și sarcina emiterii buletinelor statistice referitoare la mișcarea populației[71]. Ca urmare a acestui fapt, chiar și în 1927, - anul primei încercări de determinare a populației totale a României Întregite, - unificarea actelor stării civile din Basarabia și Bucovina, ce presupunea trecerea lor din mâinile preoților de toate riturile la oficiile de stare civilă ale primăriilor tuturor comunelor, nu fusese realizată încă într-o deplină măsură, din care motiv instituțiile statistice se confruntau cu numeroase și serioase dificultăți în procesul culegerii datelor referitoare la mișcarea populației[72].
- Va urma -

------------------------------
[57] Gh. I. Florescu, Partidul Poporului în perioada celei de a doua guvernări (martie 1926 – iunie 1927), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol", Tom XIV, Editura Academiei RSR, Iași, 1977, p. 229.
[58] Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 82.
[59] Așa cum remarca C. Argetoianu, Ioan Lapedatu „era observatorul și agentul lui Vintilă Brătianu" (C. Argetoianu, Memorii. Vol. V, Editura Machiavelli, București, 1995).
[60] Istoria Românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 260-261.
[61] Neagu Cosma, Culisele palatului regal. Un aventurier pe tron, Carol al II-lea (1930-1940), Editura Globus, București, 1990, p. 78.
[62] „Monitorul Oficial", nr. 79, sâmbătă 9 aprilie 1927, p. 4682.
[63] Ibidem.
[64] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X.45/1930, fila 3 verso – 4.
[65] Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 7.
[66] Anuarul statistic al României 1926 / Ministerul Industriei și Comerțului, Institutul de statistică generală a Statului, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S.A., București, 1927, p. 15.
[67] Anuarul statistic al României 1928 / Ministerul Industriei și Comerțului, Institutul de statistică generală a Statului, Institutul de Arte Grafice „Eminescu" S.A., București, 1929, p. 19, 21.
[68] Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 11.
[69] Idem, Satul românesc între anii 1918 și 1944, Casa de Presă și Editura Cronica, Iași, 1996, p. XII.
[70] Dumitru Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 6.
[71] Mișcarea populațiunei României (Regatul Vechiu, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat etc.) pe anul 1920, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S.A., București, 1923, p. 3.
[72] Mișcarea populațiunei României în anul 1926, Institutul de Arte Grafice și editura „Eminescu" S.A., București, 1928, p. 3.