„Datoria noastră este să combatem minciuna cu toată puterea, cu toată convingerea noastră, oricum, oriunde și oricând” (Gheorghe I. Brătianu,1898-1953)
A doua zi după ce, la 28 mai 1942, plenul Academiei Române susținuse propunerea ca Gheorghe I. Brătianu să devină membru activ în locul rămas vacant prin moartea lui Nicolae Iorga, președintele Academiei, Ion Simionescu, l-a avertizat că ocuparea locului lui Iorga nu este numai „o deosebită cinste”, ci și „o grea sarcină morală”[1]. Deplin conștient de acea îndatorire, proaspătul academician a confirmat, prin întreaga sa activitate, încrederea acordată de înaltul for științific, angajându-se să lupte în continuare „din toate puterile”, pentru „unitatea deplină a întregului neam românesc”[2].
Profund afectat de rapturile teritoriale suferite de țara sa și de brutalitățile și deportările la care au fost supuși românii din zonele anexate în 1940, Gheorghe I. Brătianu a elaborat o suită de lucrări, traduse în limbi de circulație, în care denunța inechitățile suferite și, pe de altă parte, încerca să insufle curaj conaționalilor, prin evocarea momentelor dificile pe care strămoșii lor le-au depășit prin voință și tenacitate de-a lungul veacurilor[3].
Experiența „celor mai negre zile ale istoriei noastre”, când s-a văzut nu numai „pământul nostru sfâșiat”, ci și „milioane de români azvârliți iarăși în robie străină, oastea țării constrânsă, împotriva voinței ei îndârjite, să părăsească fără luptă hotarul ce se pregătea să-l apere”, este evocat de istoricul Gheorghe I. Brătianu ca suport moral pentru depășirea încercărilor dramatice ale momentului. „Întorcându-ne la izvorul pururea limpede al istoriei naționale, să știm să culegem din experiența îndelungatelor veacuri de încercări, de năpastă și de suferință ale strămoșilor, încrederea lor statornică și senină în menirea și puterile acestui neam, care i-a deprins să privească totdeauna dincolo de greutățile și primejdiile clipei, și să-și asigure astfel temeinica așezare a viitorului”[4].
Pornind de la ideea că „nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată și neștirbită, conștiința legăturii veșnice dintre acest neam și pământul său, cât timp se va găsi un glas, fie ca expresiune a consensului obștesc, fie ca manifestare hotărâtă a unui sacrificiu izolat, care să revendice cu tărie, în fața națiunii și a istoriei, drepturile ce nu se por perima, pe care împrejurările potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful unei justiții care întârzie adesea, dar nu lipsește niciodată”, în decurs de numai câțiva ani, Gheorghe I. Brătianu va publica în diferite limbi de circulație internațională mai multe lucrări de mare valoare, pledând în fața opiniei publice românești și internaționale pentru drepturile istorice ale României asupra teritoriilor răpite și dezvăluie fragilitatea „argumentelor” ideologilor iredentismului[5].
Între aceste lucrări, „Origines et formation de l'unité roumaine” (1943)[6] ocupă un loc deosebit prin faptul că a cuprins prelegerile ținute de reputatul istoric la Școala Superioară de Război din București în luna februarie 1942, în Aula Magna a actualei Universități Naționale de Apărare „Carol I” din Șoseaua Pandurilor. Cele șase prelegeri ale cursului „Originile și formarea unității românești”:
- Înțelesul unității românești și spațiul ei;
- Continuitatea românească și temeiurile ei;
- Originile statelor românești;
- Formarea statelor românești și misiunea lor istorică;
- Dezmembrări teritoriale și unitate spirituală;
- Etapele unității politice, - au stat la baza volumului omonim, apărut inițial în limba franceză[7] și difuzat inclusiv peste hotare cu hărți și ilustrații în interior.
Așa cum tradiția de a conferenția la Școala Superioară de Război pe teme majore de istorie națională și universală fusese inaugurată încă din 1889 de Bogdan Petriceicu Hasdeu și continuată vreme de peste treizeci de ani, până la moartea sa martirică, de către marele savant Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu se întreba, pe drept cuvânt, în fața ofițerilor-studenți la prima sa prelegere: „Despre ce v-ar fi vorbit Nicolae Iorga, dacă i-ar fi fost dat să rămână în viață și să vă vorbească mai departe de la această catedră?”. Iar răspunsul său univoc a fost că, „dacă ar fi trăit, tot aceeași temă ar fi ales-o, - „Originile și formarea unității românești”, - poate cu un alt titlu, dar în orice caz, conținutul gândirii sale ar fi fost același, pentru că împrejurările în mijlocul cărora se desfășoară acest curs, l-ar fi determinat desigur și pe el să aleagă același subiect al conferințelor sale”[8].
Prezentate ofițerilor-studenți ai Școlii Superioare de Război în zilele de 3, 4, 10, 11, 17 și 18 februarie 1942, cele șase prelegeri ale profesorului universitar Gheorghe I. Brătianu și-au păstrat nealterată întreaga actualitate și prospețime a ideilor expuse, în pofida celor peste opt decenii distanță. Așa cum le vorbea ofițerilor-studenți în februarie 1942, abia reveniți, ca și prof. Gh. I. Brătianu, de pe front: „Sângele vărsat pe pământul Basarabiei n-a fost în zadar și recucerirea ei cu forța armelor de către oștirea noastră înseamnă un temei mai puternic, decât chiar împrejurările care ne-au adus unirea din 1918. Această unitate a neamului nostru se poate considera definitiv întemeiată, de vreme ce ea reprezintă factorul fără de care nici un neam nu poate trăi: conștiința morală de a fi o națiune, întemeiată pe această unitate. Atâta vreme cât această conștiință morală va trăi în noi, nu avem de ce să ne temem” [9].
Cu referire la problematica interfluviului pruto-nistrean elaborată în anii războiului mondial, prima în ordinea cronologică a elaborării lor, a fost „La Moldavie et ses frontières historiques”[10], apărută în 1940, cu o nouă ediție în 1941 și cu traduceri a ambelor ediții în limbile germană și italiană.
Studiul a fost scris în „anul de urgie și de cumplită umilință, 1940” (Gh. I. Brătianu), când granițele României au fost încălcate, iar trupul i-a fost sfâșiat. Referindu-se la consecințele primului an de stăpânire bolșevică a Basarabiei, autorii unui volum editat în 1942 sub egida Guvernământului Basarabiei menționau, pe bună dreptate, că „a fost o experiență dureroasă, plină de jertfe și, poate, cea mai grea din lungul șir de încercări, pe care a avut să le îndure poporul nostru basarabean în cursul dramaticei lui dezvoltări istorice”[11]. Aceasta deoarece, în timp ce în cei 22 de ani de administrație românească așezările tradiționale ale populației Basarabiei au fost Familia, Școala, Graiul, Biserica, Credința, Proprietatea, cu instalarea regimului bolșevic, „toate au rămas departe de rosturile lor firești și au fost întrebuințate numai ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Provinciei, dărâmând proprietatea și credința și etatizând totul”[12]. Însă regimul comunist sovietic a produs în primul an de ocupație a Basarabiei nu numai grave consecințe politice, social-economice și spirituale, ci i-a afectat profund însăși ființa acesteia[13].
Așa cum se știe, pe durata întregii perioade interbelice, obiectivul declarat al U.R.S.S. în problema basarabeană a constat în sovietizarea acesteia, urmând a fi realizată prin „unirea Basarabiei Sovietice cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească și prin ea - cu U.R.S.S.”. Un proiect identic al preconizatei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești a fi reconfirmat inclusiv de ziarul „Pravda” din 11 iulie 1940, care relata că „suprafața viitoarei R.S.S. Moldovenești va fi de peste 50 mii km2”, iar populația ei - „de peste 3.700.000 de oameni”[14]. RSS Moldovenească, promitea același organ central al P.C.(b) din întreaga Uniune, „va deveni un stat cu un teritoriu mai mare decât unele țări europene ca Belgia, Olanda, Elveția”.
Așadar, proiectul viitoarei R.S.S. Moldovenești descris în ziarul „Pravda” se încadra perfect în formula anterioară a Kremlinului de „unire a Basarabiei cu RASSM”, deoarece teritoriul Basarabiei interbelice (44.422 km2) și cel al RASSM de până la 28 iunie 1940 (8.500 km2) alcătuiau împreună 52.922 km2, iar populația RASSM (599.156 locuitori către anul 1940) sumată la populația Basarabiei de 3.191.016 locuitori la finele anului 1939, constituia un total de 3.790.172 de locuitori[15].
Evenimentele imediat următoare au arătat însă cu toată claritatea, că promisiunile Kremlinului nu coincid neapărat și întotdeauna cu acțiunile sale pe plan politic. În ședința Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 1 august 1940, V. Molotov a declarat că, în legătură cu „alipirea” Basarabiei și Bucovinei de Nord, „frontiera Uniunii Sovietice s-a deplasat spre apus și a ajuns la Dunăre”[16], ceea ce însemna că, pentru moment, poftele teritoriale ale Kremlinului constând în extinderea spațiului geopolitic asiatic în detrimentul celui european, - prin înglobarea marginei de răsărit a României cuprinse între patrulaterul Cernăuți, Hotin, Reni și Cetatea Albă[17], fuseseră satisfăcute. Cât privește organizarea concretă a noilor achiziții teritoriale în perimetrul imperiului sovietic, problema respectivă a preocupat într-o măsură mai redusă conducerea de la Kremlin, procedându-se însă neapărat în spiritul politicii comune oricărui imperiu „divide et impera”[18].
În consecință, Legea U.R.S.S. „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești” din 2 august 1940 reflecta deja o nouă viziune a Kremlinului asupra configurației celei de-a 13-a republici unionale, stipulând doar „reunirea populației moldovenești din Basarabia cu populația moldovenească din R.A.S.S. Moldovenească”[19]. Într-o atare formulă, în componența RSS Moldovenești rămâneau doar orașele Tiraspol și Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbnița, Slobozia și Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, orașul Chișinău și județele Bălți, Bender, Chișinău, Cahul, Orhei și Soroca ale Basarabiei. Astfel a înțeles Kremlinul să vină „în întâmpinarea doleanțelor oamenilor muncii din Basarabia” și ale „oamenilor muncii din R.A.S.S.M.”.
Așa cum atestă documentele recent publicate, conducerea Ucrainei sovietice în persoana președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene M.S. Greciuha, susținut de N.S. Hrușciov, a profitat din plin de situația creată, obținând de la Stalin „dreptul de proiectare a frontierei de stat a R.S.S.M.”[20]. Ca urmare a acelei situații, Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a examinat - până la adoptarea legii „Cu privire la formarea R.S.S. Moldovenești” - problema „Cu privire la constituirea R.S.S.M. și includerea nordului Bucovinei și a județelor Hotin, Akkerman și Ismail ale Basarabiei în componența R.S.S. Ucrainene”, Ucraina obținând, astfel, județele românești Hotin, Cetatea Albă și Ismail cu o populație de 959.115 oameni, din care 272.314 (28,4 %) erau români, iar ucrainenii constituind doar 244.017 (25,4 %) persoane[21].
Pentru a-și atinge scopurile expansioniste, conducerea bolșevică a Ucrainei - cu acordul celei de la Moscova - a recurs la falsuri grosolane. Astfel, referindu-se la județul Ismail, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei M.S. Greciuha afirma că 33,3 % din populație era alcătuită din bulgari și găgăuzi care, „fiind triburi slave”, aveau mai multe lucruri comune în privința modului de viață cu ucrainenii decât cu moldovenii[22]. La nord, ca și la sud, hotarul a fost tras în mod arbitrar, fără a se ține cont de structura etnică a teritoriilor, iar 8 raioane din componența fostei R.A.S.S.M., populate preponderent cu români, au fost trecute fără nicio justificare în componența Ucrainei sovietice.
Este adevărat că, în perioada în care au lucrat comisiile Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U. și Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. în vederea pregătirii materialelor pentru fixarea hotarelor moldo-ucrainene (2 august - 4 noiembrie 1940), s-a reușit o anumită „îndreptare” a acestora, prin recuperarea câtorva localități care, conform Legii „Cu privire la formarea RSS Moldovenești” erau atribuite Ucrainei[23]. Nu era însă decât o amară consolare, deoarece Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940 „Cu privire la stabilirea graniței între R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Moldovenească”[24] a dat o totală satisfacție pretențiilor teritoriale ale Ucrainei, oficializând spargerea integrității Basarabiei.
Ca urmare, în componența Moldovei sovietice a rămas o suprafață de numai 33,7 mii km2 față de 44,4 mii km2 pe care a avut-o în perioada interbelică și o populație de 2.467.700 locuitori față de 3.700.000 cât i s-a promis inițial.
Profund indignat și îngrijorat de acea dramatică trunchiere a teritoriului și populației Basarabiei istorice, de insinuările că Basarabia, „populată în majoritate de ucraineni”, ar fi aparținut de secole Ucrainei, că moldovenii ar fi fost „o populație slavă” și, în consecință, ar fi avut aceeași origine cu rușii și ucrainenii, doar că vorbesc un dialect înrudit cu româna[25], Gh. I. Brătianu și-a propus să clarifice neîntârziat, în acea „scurtă schiță de geografie istorică”, toate confuziile induse de propaganda sovietică auditoriului neinformat, explicând exact sensul numelui Moldova din punct de vedere geografic și istoric, precum și să definească hotarele ținutului pe care-l denumește.
Așa cum menționează Gh. I. Brătianu, tendințele respective ale reprezentanților regimului sovietic de falsificare a istoriei românilor nu erau o noutate istoriografică, aceștia reluând teorii mai vechi ale imperialismului țarist. În mod special, istoricul se referă la lucrările lui P.N. Batiușkov[26] și Alexie Nako[27] despre Basarabia, inclusiv, mai aproape de evenimentele din iunie 1940, la studiile lui Iacob Bromberg asupra toponimiei și istoriei regiunilor Dunării de Jos, publicate în „Byzantion” (1937-1938)[28].
Nominalizarea celor trei autori nu a fost întâmplătoare. În primul caz, consecințele de durată, în plan istoriografic și identitar, ale anexării Basarabiei de către Imperiul Rus au fost expuse cu maximă claritate în lucrarea cunoscutului istoric rus P.N. Batiușkov, „Descrierea istorică a Basarabiei” (1892), în care se pretindea că Basarabia ar fi fost „un fel de zonă de interferență între poporul rus și cel românesc” și în această calitate a ei, atât un popor cât și celălalt, în persoana istoricilor și a cercetătorilor de antichități, „se consideră în egală măsură locuitori băștinași, din cele mai vechi timpuri, ai acestei țări, pretinzând aceleași drepturi istorice”[29]. Concretizându-și teza respectivă, P.N. Batiușkov menționa că „unii savanți români și patrioți ai acestui neam continuau chiar la sfârșitul secolului al XIX-lea să considere Basarabia parte integrantă a teritoriului românesc, ruptă din trupul Principatului Moldovei în 1812 și încercând să-și afirme drepturile nu numai în temeiul structurii ei etnografice, ci și în cel al apartenenței populației la comunitatea românească, care ar fi apărut aici cu mult înaintea celei rusești. De cealaltă parte, istoricii ruși încercau să-și afirme aceleași drepturi, demonstrând primordialitatea populației slavo-rusești asupra aceluiași teritoriu[30].
Celui de-al doilea autor, Alexie Nako (1832-1915, Odesa), un cunoscut scriitor român basarabean născut în localitatea Bălănești din Nisporeni, îi aparține o încercare de sinteză a istoriei Basarabiei din cele mai vechi timpuri, în limba rusă[31]. Aflată în prezent în fondul de manuscrise al Bibliotecii Universității de Stat din Odesa, valoarea lucrării lui A. Nako este considerabil afectată și diminuată de expunerea tendențioasă a autorului, care a contestat latinitatea populației Basarabiei. Implicat plenar în disputa în jurul apartenenței Basarabiei la spațiul românesc de cultură și civilizație sau la cel slav, A. Nako, la fel ca majoritatea istoricilor ruși, adepți ai curentului slavofil, a încercat să demonstreze cu orice preț apartenența Basarabiei la pretinsa „lume slavă”, falsificând, în acest scop, statisticile și manipulând mărturiile istorice.
În sfârșit, cel de-al treilea autor era un fost basarabean, emigrat în SUA, la New York, care „își făcu deodată apariția în arena științei printr-o serie de articole publicate în «Byzantion», pe un ton care a uimit lumea științifică și cu o tendință, pe care a ținut s-o proclame mai dinainte, prin o îndârjită corespondență cu savanți din mai multe țări”, cu scopul mărturisit „de a dovedi că Basarabia, ba chiar întreaga Moldovă, fusese o «țară rusească», leagănul însuși al neamurilor slave”, articolele sale ocupându-se preponderent de toponimia localităților românești de la gurile Dunării și Marea Neagră[32].
Polemizând cu respectivii autori, Gheorghe I. Brătianu pornește de la adevărul că destinul istoric al oricărei țări depinde de poziția sa geografică[33]. Din acest punct de vedere, Moldova constituie zona orientală a regiunii carpatice și dunărene. Și dacă despre pământul Egiptului se spune că este un dar al Nilului, despre Moldova se poate spune că este o creație născută din prelungirea naturală a muntelui, numai sudul Basarabiei reprezentând o continuare a stepei. Aceste date geografice, în opinia lui Gh. I. Brătianu, sunt determinante pentru două aspecte ale acestei regiuni. Pe de o parte, centrul său natural, militar și politic se găsește în munții Bucovinei la originea celor trei văi paralele care-i străbat teritoriul de la nord la sud, - cea a Nistrului și cele ale Siretului și Prutului, afluenți ai Dunării, care au ca punct de plecare Galiția, - la care se adaugă și valea Moldovei, afluent al Siretului, de unde provine și numele țării. Pe de altă parte, deschiderea spre stepă atrage invadatorii, „care vin unii după alții, fără să-și oprească prea mult înaintarea lor spre sud-vest”.
În așa mod, conchide Gh. I. Brătianu, fondul permanent, fundalul stabil al istoriei Moldovei este legat de evoluția regiunilor carpatice și dunărene, trebuind, în schimb, să suporte ca pe o adevărată fatalitate, invaziile periodice venite din stepă.
Analizând fluxul și refluxul migrațiilor produse pe acest teritoriu de-a lungul istoriei sale, autorul ajunge la importante concluzii referitoare la locul Moldovei în cadrul unității românești. Constată că pe parcursul a cinci secole (1359-1859) care delimitează cu riguroasă exactitate cronologică existența sa de stat independent, Moldova nu și-a urmat doar propriul destin, nu și-a limitat eforturile să creeze și să reconstituie unitatea provinciei sale, în afara evenimentelor istoriei europene a timpurilor moderne. Asemeni Piemontului în istoria Italiei, sau a Prusiei în unitatea germană, adevăratul destin al Moldovei a tins mereu să-și depășească propriile limite și, de aceea, subliniază Gh. I. Brătianu, ar fi fals din punct de vedere istoric, să se rețină din trecutul său doar elementul local.
Desigur, Moldova este cea care a dat un secol - al XV-lea - de importantă istorie politică și militară, secol ce a fost al lui Ștefan cel Mare, cu toată strălucirea artei sale originale, dovadă a unei culturi și chiar a unei civilizații originale, realizând, prin arhitectura zveltă a bisericilor ei, cea mai armonioasă sinteză între Orient și Occident, între bizantin și gotic[34].
În același timp, menționează Gh. I. Brătianu, unitatea politică românească n-ar fi fost posibilă fără sacrificarea particularităților, drepturilor și tradițiilor locale. Prințul care a realizat Unirea a fost moldovean, însă capitala sa a fost stabilită, în cele din urmă, la București și nu la Iași. În așa mod, Moldova unirii din 1859 a pregătit unirea din 1918.
Concluzia formulată de Gheorghe I. Brătianu este de o actualitate perenă: dacă este adevărat că unitatea moldovenească este înscrisă în însăși alcătuirea ei geografică, la fel de adevărat este și faptul că ea s-a dezvoltat și a trăit numai în funcție de unitatea poporului român în întregul lui[35].
Același subiect a fost dezvoltat de autor în conferința din 28 noiembrie 1941, susținută în ciclul Universității Libere[36]. A vorbit despre Moldova, în ziua destinată ciclului de prelegeri despre Unire, considerând că ambele subiecte se confundă, că oarecum se contopesc, pentru că „parcurgând cât de vag și de repede trecutul Moldovei și mai ales trecutul ei recent, nu putem să nu ne convingem că ea constituie un factor esențial și o piatră de temelie a unirii românilor, a tuturor unirilor românești”[37].
În opinia lui Gh. I. Brătianu, există două modalități esențiale de înțelegere și de interpretare a subiectului privind Moldova. Prima modalitate ar fi mai degrabă o evocare cu caracter politic și sentimental: pentru toți cei în sufletul cărora vibrează aceeași căldură, aceeași dragoste pentru Moldova, ea poate fi privită „din lunca Mirceștilor lui Alecsandri de sub teiul lui Eminescu, împreună cu Sadoveanu cum «Venea o moară pe Siret», sau să ne urcăm cu Ion Pillat pe dealurile lungi ale Miorcanilor”[38]. Cum însă rostul acelor vremuri era altul, după cum alta era și porunca împrejurărilor, „mai ales un război ca acesta care ne cere totul pentru că se dă pentru tot, pentru ființa însăși a pământului și a sufletului românesc”, autorul a ales să omită evocările literare și să examineze, în schimb, realități mult mai poruncitoare, mult mai aspre, anume realități geografice și istorice care se leagă de numele Moldovei. A tratat în mod special modalitatea în care Moldova este privită de alții și, mai ales, „cum o privesc aceia care de trei ori în cursul unui veac au încercat s-o smulgă total sau în parte, cum se oglindește această problemă în gândirea lor, cum formulează punctul lor de vedere asupra acestui ținut, pe care noi îl integrăm în sufletul și în pământul românesc”[39].
Documentându-se suplimentar asupra punctului de vedere rusesc / sovietic în această privință, Gh. I. Brătianu invocă în mod special articolul lui N. Narțov[40] „Destinele istorice ale Basarabiei și Moldovei”, apărut în toamna anului 1940 în revista „Istoricul marxist”[41]. Având aspectul unei „aparente priviri științifice și obiective”, articolul lui N. Narțov conținea, în realitate, „o descriere paralelă a destinului nefericitei Basarabii”, prezentând și pretinzând drept „legitime” revendicările rusești/sovietice „nu numai asupra Basarabiei, ci și asupra Moldovei la Rusia”[42].
Aceleași împrejurări erau descrise în termeni asemănători și în alte publicații oficiale sovietice, - cum ar fi „Almanahul sovietic”, bunăoară, - care califica Basarabia străvechi teritoriu al Rusiei, iar „în anul 1918 România, folosind slăbiciunea militară de atunci a Uniunii Sovietice (Rusia) a luat prin violență Basarabia”[43].
Gheorghe I. Brătianu nu a trecut cu vederea nici pretinsa „moștenire culturală a norodului moldovenesc”, invocată în articolul de fond „Ortografia nouă a limbii românești”, publicat în numărul din 8 iunie 1940 al ziarului „Moldova socialistă”. Apreciază drept pură propagandă în stil sovietic afirmația hilară cum că „ocupanții români au dăunat mult desfășurării culturii moldovenești, au introdus cu de-a sila în Basarabia șriftul latin, au românizat limba moldovenească”, invocată doar pentru justificarea trecerii forțate a „scrierii moldovenești la șriftul rus”, acțiune ce urmărea „să apropie norodul moldovenesc de noroadele frățești ale marei Uniuni Sovietice”[44].
Dar nu era numai atât: „Toate acestea erau doar etapele unei expansiuni mult mai mari care nu se opreau nici în Basarabia, nici în Bucovina și nici în Moldova și care trebuia să se reverse peste întregul pământ românesc, peste toată Europa, constituind astfel cea mai mare primejdie care s-ar fi vărsat vreodată în vremurile frământate ale dezvoltării noastre naționale”[45].