Ianuarie 1942 - Conflict între Conducătorul Statului şi şeful Marelui Stat Major!


Numit şef al Marelui Stat Major (22 septembrie 1941, după decesul generalului Alexandru Ioaniţiu), generalul Iosif Iacobici a intrat în conflict cu mareşalul Ion Antonescu la începutul anului 1942, după ce a aflat conţinutul scrisorii lui Hitler din 29 decembrie 1941 prin care acesta solicita participarea românească la campania din 1942 cu forţe sporite. Acceptând cererea Führer-ului, Ion Antonescu a informat Marele Stat Major (4 ianuarie 1942) că intenţiona să angajeze în luptă 10 divizii în primul eşalon, urmat de al doilea de 5 divizii.

Considerând „ca imposibil o revenire asupra promisiunii participării militare românești la ofensiva din primăvară”, generalul Iosif Iacobici a apreciat că primul eşalon de forţe nu trebuia să depăşească valoarea a 8 divizii şi să nu se ia niciun angajment în ceea ce priveşte pe cele de-al doilea pentru a nu se da lui Hitler „o poliță în alb” și a se putea discuta problema în cadrul Marelui Stat Major român. Își justifica propunerea prin „nepopularitatea acestui război, departe de granițele țării, precum și prin problema siguranței naționale față de Ungaria”. Din acest ultim punct de vedere considera că, în acel moment, nu se temea de o agresiune imediată ungară, ci de faptul că „tineretul, pe care voim să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile depărtate ale Rusiei bolșevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria. Nu că m-aş teme de o acţiune imediată, care o cred, pe durata războiului în curs, aproape exclusă, mă tem că tineretul, pe care voiam să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile îndepărtate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria”. Ca măsuri imediate, şeful Marelui Stat Major a propus reorganizarea, întinerirea şi reinstruirea armatei, menţinerea pe front doar a marilor unităţi aflate la est de Nistru, în Transnistria (diviziile 1, 2, 4, 10 şi 18 infanterie) şi în Crimeea (brigăzile 1 şi 4 munte, 5, 6 şi 8 cavalerie), precum şi mobilizarea unui al doilea eşalon din diviziile care nu participaseră la lupte până în acel moment (19 şi 20 infanterie).

Rezultatul imediat al acestei poziții a constat în înrăutățirea relațiilor cu mareșalul Ion Antonescu, care a acuzat conducerea Marelui Stat Major (15 ianuarie) că nu a asigurat cum trebuie organizarea, dotarea, instruirea şi aprovizionarea armatei, că nu pune „toată dragostea şi toată pasiunea pe care o reclamă neamul întreg”, că „se mulţumlte a rezolva probeleme numai din birouri, improvizând de la zi la zi”, că „face teorie şi stă îngropat în hârtii” etc.

Considerând nedrepte aceste acuzaţii, generalul Iosif Iacobici a apreciat (17 ianuarie), într-un nou Memoriu, că se afla în relaţiile cu Conducătorul Statului „în divergență de părere asupra concepției participării armatei române la campania de primăvară”, că nu i s-a dat ocazia de a-şi face datoria nefiind „nici măcar ținut la curent cu fazele unui schimb de vederi cu privire la viitoarele evenimente și cu intențiile domnului conducător al statului”. Considerând în acel moment nu se mai bucura de încrederea mareșalului, făcea cunoscut că prefera să plece de la conducerea Marelui Stat Major, nu înainte însă de a declara: „Demnitatea mea de ostaș bătrân mă silește însă astăzi de a mă apăra și de a apăra și pe subalternii mei în contra loviturilor pe care le primesc, în cea mai mare parte - după ferma mea convingere - pe nedrept, chiar dacă trebuie să o fac prin sacrificiul persoanei mele, căci apreciaz că activitatea unui șef al Statului Major General nu se poate dezvolta fructuoasă în atmosfera unei încrederi limitate și primind lovituri morale”. 

La 20 ianuarie 1942, Ion Antonescu i-a comunicat că îl înlocuieşte de la şefia Marelui Stat Major „înainte de primi cererea Dvs. de desărcinare din funcţiune pentru motivul că v-ţi creat preocupări la care nu aveaţi dreptul şi în schimb aţi neglijat unele obligatorii”. În mod concret, l-a acuzat că s-a menținut într-o gravă și permanentă neînțelegere cu subsecretarul de stat al Armatei de Uscat (generalul Constantin Pantazi), că a modificat organizarea Marelui Stat Major „fără nici o bază legală”, că a neglijat măsurile de apărare a regiunii Odessa, că s-a dezinteresat de trupele care luptau în Crimeea etc. În finalul răspunsului său, Ion Antonescu a combătut afirmația lui Iosif Iacobici privind impopularitatea războiului, afirmând: „În sfârșit nu pot să las fără a da răspunsul cuvenit la afirmația că războiul departe de graniță este impopular. Am regretul că este o ofensă gratuită pe care o aduceți acestui neam. Este aceasta influența mentalității acelora care nu s-au identificat total cu sufletul și aspirațiunile acestui neam. Este mentalitatea defetiștilor și acelora care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere.

Dovadă o face plebiscitul din 9 noiembrie 1941, prin care țara, în unanimitatea ei, s-a pronunțat în acestă privință. Dovadă o face ținuta soldatului aflat pe câmpul de luptă și a răniților din spitale, care toți vor să fie mai repede vindecați ca să fie trimiși pe front. În sfârșit, dovada o face, fără putința de replică, tot trecutul nostru istoric. Neamul românesc, cel puțin acela de dincolo de Carpați, s-a bătut de nenumărate ori în afara granițelor pentru drepturile și libertățile lui. Răsfoiți numai istoria și veți vedea cum s-au bătut românii peste hotare sub Ștefan cel Mare, sub Bogdan, sub Mircea, sub Duca Vodă, sub Mihai Viteazul, sub zidurile Vienei, la 1683, în Crimeea în 1854, la 1877, în 1913 sub Carol I și la 1921 sub Ferdinand, pășind dincolo de Budapesta. Iată numai câteva exemple, care sunt suficiente pentru a aduce la realitate pe acei care afirmă ceea ce ați afirmat și dvs. Dar chiar dacă ar fi altfel, ceea ce ar fi o rușine pentru o nație, totuși găsesc că unui conducător de oști nu-i este îngăduit să o ia în considerare, fiindcă are datoria să o combată”.

Considerând acuzațiile mareșalului „fie deformări, fie erori”, generalul Iosif Iacobici aprecia în „lămuririle” din 18 februarie 1942, că adevăratele motive ale înlocuirii sale de la conducerea Marelui Stat Major „trebuiesc căutate pe alt teren decât cel militar: fie pe teren politic, fie pe cel psihologic, fie pe amândouă de care sunt cu totul străin”.

Indiferent cine a avut dreptate, indiferent de poziția și argumentele lui Ion Antonescu sau ale generalului Iosif Iacobici, cert este faptul că în ianuarie 1942 neînţelegerile, care au existat şi mai înainte la nivelul conducerii ţării şi armatei, s-au amplificat, nefiind eliminate nici în perioada următoare când l-a conducerea Marelui Stat Major a fost numit generalul Ilie Şteflea. Fără îndoială, acest lucru a afectat capacitatea de luptă a armatei şi moralul militarilor români.

27 ianuarie 1942.

- Pe frontul de la Sevastopol, lupta de la Ciorguni este consemnată astfel în Jurnalul de operaţii al Batalionului 3 vânători de munte: „Credeam că a venit sfârşitul pământului. Din văzduh, sute de proiectile de toate calibrele cădeau asupra poziţiilor noastre. Toţi la posturi. Pândarii anunţă: avioane inamice. 21 de avioane de bombardament şi asalt bombardează şi mitraliează în lungul liniilor. Căutau să ne ţină cu capul la pământ în timp ce infanteria înainta. Dar poate nu ştiau că vânătorii de munte nu se sperie în faţa câtorva proiectile de calibrul 310 mm ce făceau o groapă cât casa sau a câtorva avioane de asalt ce ne atingeau cu roţile”.

- În aceeaşi zonă, maior Vasile Scârneci, comandantul Batalionului 3 vânători de munte, este martorul unei scene tragice: „Am prins pe pieptul sergentului - brav între bravi - Sităruș Ion « Crucea de Fier », clasa I-a. Odată cu mine a fost propus pentru luptele din șanțul anticar de la Timoșevka. Dar ce ghinion: n-a trecut un ceas și mâna dreaptă a acestul brav sergent i-a fost zburată de o schijă, mâna pe care i-o strânsesem cu atâta căldură și emoție. Bietul Sităruș!”.

- Înfrânt în zona Taraktaş, inamicul se retrage pe înălţimile de la nord de Sudak. Printr-o acţiune îndrăzneaţă, compania comandată de căpitanul Gertner cucereşte Sudakul şi interzice replierea inamicului spre Marea Neagră. Din acest moment trupele de la Feodosia şi Sudak sunt practic nimicite.

- O Notă a S.S.I. semnalează preocupările cercurilor Palatului şi a unor oameni politici români faţă de situaţia în care se afla ţara: „I.Mihalache şi dr. Lupu din partea naţional-ţărănistă, şi dr. Angelescu din partea liberală, se întorc entuziasmaţi de la Palat. Ei relatează conducerilor respective că regele şi Regina sunt definitiv câştigaţi pentru teza Opoziţiei. Regele nu e de acord cu continuarea colaborării militare, iar Regina s-a arătat serios îngrijorată de perspectiva ca armata română să fie treptat sleită în războiul Axei împotriva Sovietelor. Dr. Lupu şi dr. Angelescu cred că regele ar putea să influenţeze armata şi că aceasta ar fi în stare să impună o altă politică domnului mareşal Antonescu. Maniu înlătură « acest entuziasm naiv ». Regele nu poate să facă nimic, spune dânsul. Trebuie sfătuit să nu exagereze, fiindcă nemţii nu obişnuiesc să glumească”.

- Ion Antonescu este informat că „preocuparea principalelor autorităţi maghiare din Ardealul cedat este maghiarizarea populaţiei române prin orice mijloace”, că în comunele din Maramureş, Bihor, Satu Mare şi Sălaj „notarii maghiari care sunt şi ofiţeri ai stării civile nu ţin seama de numele pe care părinţii îl dau copiilor nou născuţi, ci îi trec în registru cu nume maghiare”.

- Membrii Legaţiei S.U.A. din Bucureşti (41 de persoane) părăsesc Bucureştii, cu un tren special, îndreptându-se spre Lisabona, via Curtici.

- Populaţia română şi ucraineană din Transnistria este nemulţumită de menţinerea colhozurilor.

Nota redacţiei : Cu certitudine, Istoria nu se scrie cu „dacă” şi cu „poate” ! Astăzi, când se cunoşte evoluţia evenimentelor, judecăţile de valoare par uşor de enunţat, dar înainte de a trage concluzii pripite, reamintim cititorilor că, în ciuda reculului din iarna precedentă, în primăvara şi vara lui 1942 soarta războiului nu era nici pe departe hotărâtă, iar o victorie a Germaniei pe Frontul de Est nu părea deloc o himeră.

 

Aranjament grafic - I.M.
Foto - Federal Bundesarchiv, Arhiva M.St.M