Armata Română în Caucaz

Nu există imagine mai cutremurătoare decât cea a soldatului țintuit de frigul iernii caucaziene, în tranșeu cu mâna aproape degerând pe arma lipsită de muniție. Nu este în niciun fel o exagerare, ci doar o rememorare a condițiilor în care trupele române au încercat să facă față măcelului adus de sovietici pe dată de 19 noiembrie 1942. Cea mai cunoscută manipulare când vine vorba de incursiunea Armatei Române la cotul Donului și în Stepă Calmucă se referă la comportamentul soldaților români care, în „lașitatea” lor s-ar fi retras și ar fi prăbușit flancurile armatei germane ce lupta în oraș, ei fiind singurii vinovați pentru eșecul operațiunii de cucerire al Stalingradului.

Ponegrirea eroilor neamului

La mai mult de şapte decenii şi jumătate de la evenimente, această acuzație, precum și altele de aceeași natură, atârnă încă greu și afectează negativ felul în care ne privim. De fapt, una din cele mai perverse tactici de îngenunchere a sensului de valoare al poporului român a fost, începând din 1989, completă ignorare, denigrare și luarea în derâdere a reușitelor și a calităților noastre. Ni se spune că suntem nimic și că am fost astfel dintotdeauna. Acest lucru se poate observă foarte clar când sunt aduse în discuție diferite evenimente din istoria noastră. În niciun caz Stalingradul nu a fost un moment înălțător pentru neamul nostru, dar felul în care este perceput se face prin intermediul acestei mentalități profund dăunătoare. Există părerea că bătălia ar fi fost pierdută din cauza noastră, că noi am fi fost într-adevăr lași, că am fi dat bir cu fugiții, că nu am avut curaj să ne opunem. Acest lucru nu numai că reprezintă o palmă dată peste obrazul veteranilor, dar relevă acea ignoranța crasă și dispreţuire de sine la care am reușit să ne pricepem în ultimele trei decenii. Adevărul este că Armata Română s-a comportat exemplar, luptându-se cu sovieticii pentru fiecare palmă de pământ, dar a fost o bătălie pierdută din start. Soldații români nu au avut nicio șansă în față mașinii de război sovietice.

„Marșul spre prăpastie”

De la bun început soldații români au fost puși în față unor condiții groaznice. După coborârea din tren la Rostov, la începutul toamnei lui 1942, Armata a 3-a Română a trebuit să mărșăluiască 600 de km pentru a intră în dispozitiv pe Don. Este cunoscut cazul unui batalion din Regimentul 9 Dorobanți care a traversat 550 de km în doar 12 zile. Corpul 6 Armata ce cuprindea patru divizii românești lupta deja fără încetare de aproape două luni împotriva sovieticilor. Aceste divizii ocupau linia întâi a unui front de peste 100 km, cu mult peste posibilitățile lor de apărare, iar mulți dintre soldați erau extenuați. Lipsa muniției, a proviziilor, a hainelor de protecție, precum și creșterea numărului de pierderi și lipsa întăririlor a redus la minim coeziunea acestor divizii, fiind foarte vulnerabile la un atac. Armata a 4-a Română urmă să înlocuiască sectorul ocupat de Corpul 6, dar în ciuda protestelor românești acesta a fost păstrat, la ordinele comandamentului german.

Avertismentele românești și atitudinea impasibilă a germanilor

Din momentul în care cele două armate române au fost integrate în dispozitiv au fost supuse atacului trupelor sovietice. Spre suprinderea lor linia frontului nu era pe Don, așa cum au fost informați, iar pozițiile întărite erau nefinalizate. La sud de Don existau două capete de pod sovietice, la Serafimovici și Kletskaya, aceleași din care sovieticii vor porni atacul din 19 noiembrie, pe care generalul Petre Dumitrescu al Armatei a 3-a a încercat să le nimicească de cum a venit cu trupele sale. Înaltul Comandament German s-a opus intențiilor sale și nu a permis ieșirea dincolo de liniile de apărare pentru a atacă. Unul din lucrurile puțin cunoscute este acela că cele două armate române erau subordonate comandamentului german și erau obligate să urmeze ordinele dictate întocmai de acesta.

Rezultat al protestelor generalului, singurele unități ce se puteau mișcă liber, fără a fi consultat comandamentul erau echipele de recunoaștere. Din cauza epuizării Corpului 6 s-a reușit crearea unui cap de pod sovietic și în sud, în sectorul Armatei a 4-a. Până la startul „Operațiunii Uranus” la 19 noiembrie 1942, diviziile românești de pe toate fronturile aveau pierderi de mai mult de 30 % din efective. Trei sferturi din soldații Diviziei 1 Infanterie erau morți, dispăruți sau răniți. Muniția, rațiile și echipamentele de lupta erau insuficiente, iar fronturile date înspre apărare armatelor române erau cu mult peste posibilitățile lor, Armata a 3-a ocupând peste 140 de km, iar Armata a 4-a 270 de km.

Singură misiune la care ar fi excelat ar fi fost cea de supraveghere nu de rezistență în față unei ofensive, care, luând în calcul toate informațiile parvenite Marelui Cartier General se lasă așteptată oricând. Posibilitatea uni atac sovietic puternic a fost adusă la cunoștință în cadrul mai multor întâlniri oficiale dintre ofițerii germani și români. Dealtfel, relațiile dintre ei au fost foarte tensionate pe întreagă perioada din cauza neglijenței extraordinare demonstrată de Înaltul Comandament German (Oberkommando der Wehrmacht – O.K.W.) față de aceste avertisemente și a atitudinii pasive. Vina pentru înfrângerea de la Stalingrad aparține acestuia deorece a subestimat forțele armate sovietice. Acesta consideră că sovieticii nu vor fi capabili să pornească un atac de proporții, deși Armata Română capturase dezertori şi au luat prizonieri de război care anunțau o acțiune sovietică masivă. Deși au fost anunțați din timp germanii nu au luat măsuri pentru a întări flancurile aparate de român.

Aprovizionarea defectuoasă a trupelor române a fost mereu un subiect de dispută între cei doi aliați. Mareșalul Antonescu a condiționat participarea românească dacă această va beneficia în continuare de antrenament și de echipare corespunzătoare, Hitler însuși promițând că această responsabilitate va fi asumată de cel de-Al Treilea Reich. Nerespectând înţelegerea, nevoile diviziilor germane primau asupra celor românești, iar aprovizionarea trupelor române a fost pe întreg parcursul bătăliei deficitară, Marele Cartier General mereu fiind îngrijorat și punând sub presiune partea germană să își respecte angajamentele. Existau probleme și în ordinea de prioritate a transporturilor, trenurile care plecau din țară erau deviate de germani și ajungeau mult mai târziu la destinație. Ar fi inutil în cazul acesta să mai vorbim despre armele învechite folosite de soldațîi români, țînând cont că ei nu aveau nici măcar îmbrăcăminte corespunzătoare, iar rațiile alimentare erau insuficiente. Semnale de alarmă asupra condițiilor precare în care se aflau soldații români au fost trase de la bun început, dar ele nu au fost luate în considerare. În schimb, li s-a dat înspre apărare un front cu mult peste capacitatea lor, astfel încât nici măcar rezerve importante nu mai dețineau, acestea fiind folosite la umplerea golurilor de pe linia frontului. În ciuda acestor condiții potrivnice, atunci când sovieticii au atacat, soldații români au încercat să reziste pe cât s-a putut.

Inițierea Operațiunii „Uranus”

Atacul sovietic din 19 noiembrie a fost precedat de un baraj de artilerie care a devastat pozițiile românești. După ce a încetat, peste un milion de soldați au încercat să străpungă frontul. Raportul numeric era net defavorabil pentru soldații români, fiind de 1/6 sau chiar 1/7. Totuși, diviziile românești au rezistat cu succes, dar în momentul în care și-au făcut apariția tancurile sovietice, întreagă situație s-a schimbat. Armele antitanc s-au dovedit complet inutile în față blindajului înclinat al unui tanc T34. Fiecare divizie avea doar șase tunuri de 75 de mm care puteau să distrugă un astfel de tanc, iar acestea au fost primite abia după ce s-au făcut presiuni din partea oficialilor români. Totuși, nu a fost nici pe departe de ajuns. Pentru a pune în evidență cât de gravă a fost această lipsa, putem pune în balanță numărul imens de tancuri folosite de sovietici în această operațiune, mai mult de 900. În disperare de cauza, soldații români alergau înspre tancuri și încercau să acopere vizorul șoferului cu prelate de cort sau să arunce cu sticle incendiare.

Armatele române au primit ordine de la germani să reziste în pozițiile lor și să lupte până la ultimul om. Au fost cazuri în care infanteria sovietică nu putea să străpungă un transeu românesc și erau trimise tancuri. Acestea răscoleau pământul și îngropau soldații de vii. În fiecare moment al ofensivei, soldații au opus rezistență și au luptat în ciuda ordinelor care îi condamnau la moarte. Din această cauza, pagubele au fost atât de mari și divizii întregi au fost incercuite de sovietici. Este cunoscut exemplul grupului Lascăr ce a luptat până când a fost complet nimicit.

Pe 23 noiembrie, deja se prefigura încercuirea Armatei a 6-a Germane la Stalingrad, iar în zilele următoare a fost finalizată. Trupele române, epuizate, au participat la încă o operațiune de anvergură. „Viscolul” avea că obiective străpungerea incercuirii. După un început promițător, ofensivă este oprită la doar 50 de km de Stalingrad. Hotărârea lui Hitler de a nu permite evacuarea în forță a Armatei a 6-a Germane încă este disputată, deoarece astfel s-ar fi putut limita efectele acestei catastrofe militare. Deciziile îndoielnice ale germanilor, precum și aprovizionarea absolut necorespunzătoare și indiferență sau ignoranța față de propunerile și nevoile armatei române au pecetluit soarta ostașilor noștri la Stalingrad.

Vina pentru înfrângerea fost aruncată pe Armata Română

Ca o umilință extraordinară, generalul Maximilian Von Weichs a început să arunce aproape imediat vina pe trupele române, de la el începând această legendă a „lașității românești”. Din cauza lui, mulți soldați români au fost admonestați, bătuți și chiar uciși de așa-zișii lor aliați. După luni de lupte aprige, cot la cot cu germanii, în condiții absolut mizerabile, în care și-au demonstrat curajul, demnitatea și voința, soldații români au fost învinovățiți pe nedrept pentru această înfrângere costisitoare. Ca răspuns la aceste acuzații, mareșalul Antonescu împreună cu Marele Cartier General au întreprins anchete prin care au demonstrat că eșecul soldaților români a fost pricinuit de greșelile tactice ale germanilor, dar și de nerespectarea angajamentelor pe care ei și le luaseră. În acest moment, însăși alianța era în pericol, iar germanii și-au asumat vina și au încercat să îmbunătățească relațiile foarte deterioarate.

Pe de altă parte, Armata Română nu era pregătită să facă față exigențelor unui astfel de război, iar acest lucru era bine cunoscut atunci, din care cauză, povara pentru adaptarea și pregătirea unităților românești a revenit germanilor, fiind una din condițiile pentru participarea în continuare a Armatei Române. Din nefericire, neglijență de care au dat dovadă aliații noștri au condamnat soldatul român, care se vedea acum singur în acest pustiu alb, cu doar câteva gloanțe, având în față soldații fără număr ai Armatei Roșii.

Aranjament grafic - I.M.