Jurnal de campanie

9 septembrie 1942. In urma unor lupte grele, Regimentul 31 Infanterie ocupa […] (indescifrabil în original) Pescianka şi Staro-Dubovka, inclusiv păduricea de la sudul acestei localitali, la Sud-Vest de Stalingrad. Urmează un nou ordin care schimba directia de atac catre Sud-Est prin Gornaia Poliana şi Sanatorium.

16-18 septembrie 1942. Divizia 20 Infanterie primeşte un nou sector la circa 20 km mai la Sud.

20 septembrie 1942. Subsemnatul am fost numit la comandă companiei a 7-a din Regimentul 21 Infanterie. În față noastră inamicul ocupă o linie întărită cu cazemate cilindrice la circa 200-300 metri pe 2 sau chiar 3 linii, iar în față acestora, la 20-50 metri, se află șanțurile de tragere ale lor. Cazematele au arme automate și puști anticar, servite de personal redus la număr. Infanteria rusă ocupă șanțurile din față cazematelor. În urmă unei incursiuni la cazemată am rămas în bănuiala că noaptea părăsesc cazematele, deoarece nu am găsit pe nimeni acolo înăuntru. Distanță între noi și ruși pe unele locuri este de 300 metri, iar pe altele de 600-700 metri. Inamicul schimbă foarte des poziția încât ne face impresia - ba chiar am observat și unele manevre - că ne bat cu aceeași baterie, o dată dintr-un loc, altă dată din alt loc.

29 septembrie 1942. Inamicul a încercat o incursiune de tăria unui pluton în sectorul plutonului 1, dar fiind observați la timp a fost respinsă înainte că rușii să ajungă la șanțurile noastre. În a două jumătate a lunii octombrie a început să sosească câte ceva din echipamentul de iarnă: căciuli, cojoace, paturi, flanele și capişoane, dar din cele mai importante nu am primit un raport cu necesarul. Mare problema prezintă încălțămintea pentru iarnă. Toți bocancii sunt în parte răi și prea mici. Tot acum au început și ploile, urmate de frig, ceață şi îngheț. Hrana, în raport cu regiunea și depărtarea la care ne găsim, a fost bună și suficientă, deși în ultimul timp pâinea era ceva mai slabă și mai mică. Odată cu începutul lunii noiembrie 1942 echipe de pionieri germani ne-au făcut zilnic demonstraţiuni asupra metodelor și posibilităților de distrugere a carelor de luptă întrebuinţând ca mijloace: lumânări fumigene pentru orbire, sticle cu benzină și cu ulei pentru aprindere și orbire, încărcături de explozibile a 5 kg aplicate sub şenile, mine anticar și mine magnetice, aplicate pe blindaj. Rezultatul moral al acestei demonstratiuni a fost că oamenii au câștigat o încredere în plus în puterile lor de luptă, atunci când sunt dotați cu materiale speciale, cunoscând și metodele de combatere contra coloșilor de oțel.

7 noiembrie 1942. A fost primul îngheț.

12 - 14 noiembrie 1942. Se aude o intensă activitate a armelor în sectorul Batalionului 1 din regimentul nostru, la circa 3 km Andreievka.

15 noiembrie 1942. Noaptea, rușii au făcut o incursiune la vecinii noștri, Regimentul 8 Infanterie, care i-a respins. Am fost alarmăți la timp și gata a interveni. În această noapte am luat împrumut - din ordinul diviziei - de la Regimentul 83 Infanterie, 10500 cartușe pușcă mitralieră și 75 grenade defensive.

16 noiembrie 1942. Liniște relativă pe tot frontul.

19 noiembrie 1942. Toată ziua s-a auzit o intensă activitate de artilerie în dreapta regimentului, la divizia vecină. Ofițerul cu gazele pe regiment a venit să inspecteze măștile și a ținut și o ședința practică de întrebuințare a acestora. Începând de la orele 0.30 seară am fost ținuți în stare de alarmă până a două zi.

20 noiembrie 1942. Începând de la orele 8 dimineață rușii bombardează pe tot frontul, cu o intensitate mai mare în sectorul regimentului. Bombardamentul a fost urmat de un atac pe toată linia, însoțit de formațiuni rare de care de lupta pe alocuri; după debuşare și la o anumită distanță s-au oprit în spatele infanteriei. La ora 12.00 alt ordin telefonic de la batalion să mă deplasez urgent cu compania de la cota 92,0 la 2,5 km mai spre Sud. Atacați de infanteria rusă, am dispus un pluton, o grupa de mitralieră și o piesă Bohler, am scos din lupta 3 mitraliere pe roți, mai multe puști mitralieră cu servantii respectivi, restul au fugit spre cota 92,0. Noaptea am stat în stare de alarmă, patrulând în toate direcțiile. Ceața groasă nu s-a ridicat de la teren decât pe la ora 11.00.

21 noiembrie 1942. Chiar din zorii zilei se aud, la distanță de circa 2 km, care de luptă și mășini scurgandu-se mereu spre Vest, pe care - după ridicarea ceții - le-am putut vedea cu binoclul. Erau care de lupta de diferite mărimi, camioane, mășini și mășini blindate. Această scurgere a ținut toată ziua. Pe la ora 20.00 după ce am predat sectorul la o companie improvizată sub comandă d-lui căpitan Nicolau din Regimentul 31 Infanterie, căruia i-am lăsat și 3 lăzi cu muniții, plec împreună cu divizionul și pe la ora 23.00 m-am instalat pe poziție la 1 km Sud-Est de cota 112,5, făcând front către cota 95,7.

22 noiembrie 1942. Compania are misiunea de a face legătură între Regimentul 8 Infanterie și unitatea de contraatac (Compania 6 din Regimentul 31 Infanterie). În dreapta noastră, peste rambleu, scurgerea coloanelor ruse spre Vest a continuat. Cu acordul comandantului batalionului I din Regimentul 31 Infanterie - dată fiind situația frontului - (suntem) împreună cu 2 plutoane de mitraliere, 2 piese Bohler și o grupa brandt de 81,4 mm, cu un efectiv total de 200 oameni. Muniție avem suficientă. Am ocupat poziție pe nouă linie de rezistență, la bifurcaţia de drumuri din viroaga - 2 km Nord Vest-Vest de Iagodni.

23 noiembrie 1942. Regimentul meu este pe la Zibenko. Infanteria rusă, urmată de 12 care de lupta, pe la orele 7 dimineață apare la creastă de pe linia cotei 110,8, unde este primită cu lovituri de artilerie, se apropie de Iagodni și pe la orele 11.00 ne atacă. După ce atacul a fost oprit de focurile noastre la 400-500 metri, apar 6 care de lupta urmate de infanterie și se apropie de noi. La distanță de 400 metri cele 2 tunuri germane și ambele noastre Bohlere întră în acțiune și în mai puțin de 5 minute, 2 care de lupta iau foc, 2 rămân nemișcâte și 2 se retrag. Infanteria din spatele acestora a fost complet decimată de către armele noastre automate. Atacul este respins cu pierderi aproape totale. Unul dintre carele de lupta avariate ajunsese până la 150 metri în față noastră. Echipajul a ieșit prin turelă și s-a culcat la pământ. Sergentul Precup din plutonul 1, cu arma în bandulieră și cu 2 grenade în mâini, se repede la dânșii și în momentul când rușii au vrut să-l deposedeze de armă el a vărat la doi câte o grenadă sub haina, în buzunar, și cu al treilea rus de guler s-a ascuns după carul de lupta. După explozia grenadelor, când cei doi au fost rupți în bucăți, sergentul Precup s-a întors cu prizonierul, care era mecanicul carului, care era beat și rănit. A refuzat să ne facă alte declarații în afară de aceea că au primit vodcă înainte de a pleca la atac.

S-au mai distins în această bătălie sublocotenentul în rezervă Ilarie Matiu, comandant pluton mitraliere, și sublocotenentul în rezervă Alexandru Găvenea, comandant pluton I, care alături de mine au luptat efectiv în prima linie de pușcăși. Oamenii prinseseră un curaj foarte mare în urmă acestui succes. Către seară, după respingerea atacului, au început să ne bombardeze cu artilerie și brandturi grele. Am avut 5 pierderi iar eu am fost rănit ușor la față și la gât, dar n-am fost evacuat. Noaptea, am primit prin Regimentul 82 Infanterie traducerea ordinului Diviziei 275 germană, prin care ne face cunoscut că suntem încercuiți vremelnic și că trebuie să rezistăm pe actuală linie, cu prețul oricărui sacrificiu, până la sosirea ajutorului din afară. Totodată face apel la noi pentru economii de muniție și de hrană. Acest ordin s-a comunicat și trupei. Lucrat cu oamenii la organizarea terenului și mai târziu am făcut adăposturi pentru iarnă, deși material lemnos aveam foarte puțîn. Mi s-a completat efectivul companiei până la 105 oameni. Rușii au remorcat cele 2 care de lupta avariate, care probabil aveau tunurile bune. Durere a fost însă că ziua de 20 noiembrie și următoarele ne-au găsit fără nici un fel de materiale din cele văzute la începutul lunii noiembrie la echipa de distrugere (germană). Moralul, în general, nu este din cel mai strălucit. Starea sufletească a multora este asemănătoare cu a omului care așteaptă un tren ce și-a anunțat întârzierea, dar nu sosește în gara nici după scurgerea minutelor anunțate.

24 noiembrie 1942. La orele 8 rușii ne bombardează și după puțin timp pleacă la atac, însoțiți de 12 care de lupta, majoritatea de tip ușor. 3 care de lupta au fost aprinse, iar restul s-au retras în viroaga. În față plutoanelor din dreapta infanteria rusă a ajuns până la 200 metri. După respingerea încercării de contraatac ne-au bombardat toată ziua, făcându-ne 17 pierderi. Încheiasem a treia zi fără mâncare.

25 noiembrie 1942. Din zorii zilei și până la lăsarea nopții am fost bombardați de către artilerie, tunuri de pe care de lupta, brandturi, cu lovituri în plin, căci restul proiectilelor cădeau în spatele nostru la 100-200 de metri. Am avut 38 de pierderi (majoritatea morți), fiind ziua cea mai grea de până aici pentru noi. Infanteria rusă a debuşat de 5 ori la atac însă tot de atâtea ori s-a retras în gropi. În față plutonului III mitraliere, care flanchează viroaga ce dă în lagodni, se strânsesera atâția ruși morți încât făceau din ei grămezi și-i împingeau pe gheață, numai că să se poată apropia de noi, sub scutul acestora. Un car de luptă din cele mai mari care luase foc în spatele nostru, după ce pătrunsese și trecuse peste noi, a oferit un spectacol de încurajare pentru noi. Germanii mi-au spus că înadins l-au lăsat să treacă peste linie. De la un prizonier primim informația că a două zi vom fi atacați cu 20 care de luptă ce au sosit azi. Seară am primit ceva pesmeți și marmeladă, însă cantitate foarte mică.

26 noiembrie 1942. Am fost bombardați toată ziua, însă cu o intensitate mai mică. Infanteria a încercat de trei ori să atace. Am avut numai 11 pierderi. Carele de lupta n-au apărut deloc. Noaptea am fost inspectați de către domnul locotenent-colonel Mangesius, comandantul Regimentului 82 Infanterie, însoțit de un căpitan de la Divizia 275 germană. Am fost lăudați și felicitați pentru rezistență din zilele precedente. Am aflat de soarta Regimentului 91 Infanterie și am primit prin subofiterul companiei câte o jumătate de pâine și ciorbă caldă. Din ordin și cu aprobarea diviziei am rămas mai departe sub comandă Regimentului 82 Infanterie până la noi dispoziții. După miezul nopții am fost bombardați cu brandturi și katiuţe.

27 noiembrie 1942. Începe să ningă binișor. Continuă același bombardament și încercări de atac fără care de lupta. Între plutonul din dreapta și inamic s-a încins o luptă cu grenadele. Am avut numai 8 pierderi (răniți). Se împuținează muniția și nu mai primim alta, deși cerusem cu multă insistență încă cu două zile înainte. În sectorul din stânga și dreapta a fost liniște. Alimente nu sosesc deși ni se promisese.

28 noiembrie 1942. În zorii zilei, subofiterul german de la tunurile anticar îmi raportează că au foarte puțină muniție pentru tunuri și mă roagă să nu spun la trupa acest lucru. De asemenea mă încredințează că superiorii cunosc acest lucru și așteaptă să le sosească, din moment în moment, muniții, însă după atitudinea lor și după mășină care era gata de plecare, am dedus că nu au muniție deloc. Batalionul știe acest lucru. Dimineață începe același bombardament însă mai intens. Pe la orele 12 pătrunde un car de lupta în poziție și se plimbă în voie pe la spatele nostru. Tunurile nu au tras nici o lovitură. După vreo 10-15 minute în viteză cea mai mare - și încărcate cu infanterie - pătrund printre noi încă 11 care de lupta de tip mijlociu. Germanii fug de la tunuri în gropi. Infanteristii de pe carele de lupta cădeau ca snopii, secerați de focul armelor automate, iar cei rămăși s-au dat jos în spatele și printre gropile noastre. S-a încins o lupta la grenade, la baionete și chiar la... pumni!

O parte din carele de lupta s-au așezat în linie în spatele nostru iar altele circulau pe viroaga trăgând în adăposturi. Unul dintre ele s-a răsturnat într-o groapă chiar lângă mine, în așa fel că nu se putea ridică și nici servanţii nu puteau ieși. În acest timp a trecut și infanteria rusă la asalt, căci nu era decât la 200 metri. Am raportat telefonic la batalion, care mi-a trimis în ajutor grupul sau de comandă, însă care au fost mitraliați înainte de a se se putea apropia de noi. În sfârșit, constatând că sunt ultimul rămas între ruși, mi s-a încuviințat să încerc a mă salva, tocmai în momentul când veneau spre mine, cu firul telefonic în mâna, 4 ruși. Am deschis foc asupra lor cu o pușcă mitralieră ce o lășase un rănit lângă mine și, din groapă în groapă, am scăpat pe viroaga în sus, mergând la batalion. Din cei retrași spre stânga mi-am găsit un ofițer și patru oameni, iar ulterior am aflat că încă vreo 20 s-au retras prin spatele companiei germane din dreapta. Restul - morți, răniți - printre care 2 ofițeri, și dispăruți. Toate acestea s-au petrecut în circa două ore. O dată cu lăsarea întunericului o companie din Regimentul 82 Infanterie a încercat să contraatace, dar a fost respinsă. Peste noapte carele de lupta s-au retras și, tot noaptea, o parte din răniți au putut să iasă printre ruși. Pe la orele 23 sosește un batalion german, care mi-a dat o grupă și am fost personal de am restabilit legătură cu compania germană din dreapta.

29 noiembrie 1942. În zorii zilei am plecat cu batalionul german la asalt pentru recucerirea poziției și, după al treilea salt, am fost rănit și evacuat imediat chiar de către germani. În timpul cât mă găseam încă la postul de prim ajutor, rușii au trecut la atac pe toată linia, venind din nou cu carele de luptă. Compania din dreapta lui 82 Infanterie și o parte din germani se retrag, dar la intervenția ofițerilor germani și români trupa revine și se încinge o luptă care a durat toată ziua. Situația s-a restabilit numai după sosirea a șase care de luptă germane[1].