Bătălia de la Stalingrad Stalingrad (1)

Marea confruntare din vara-toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat, desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de „bătălia de la Stalingrad”. A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră, de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27 septembrie 1940,  propria alianţă: Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei  a influenţat de o manieră decisivă configuraţia conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în decembrie 1941, când Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943). În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici - italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului, întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleştări teribile s-a aflat şi un corp expediţionar român,   ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.

La sfârşitul anului 1941, mai toată lumea credea că războiul început de România, la 22 iunie 1941, cu scopul recuperării celor două provincii răpite de sovietici la sfârşitul lunii iunie 1940, era deja un capitol de istorie. Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră recuperate la 26 iulie 1941, armata română ocupase şi Odessa, după o bătălie sângeroasă, care-i arătase din plin slăbiciunile, la 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a şefului statului român de atunci, regele Mihai I, avusese loc o amplă paradă militară, iar militarii români trecuseră pe sub Arcul de Triumf, act ce le omagia jertfa pe câmpul de luptă   [1]. Dar, pentru observatorii avizaţi lucrurile nu stăteau deloc aşa. La începutului lunii decembrie 1941, Statele Unite ale Americii au intrat în război, ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbour, ceea ce a determinat mondializarea conflictului, iar la 1 ianuarie s-a constituit oficial Coaliţia Naţiunilor Unite. Pe Frontul de Est, contraofensiva sovietică de la Moscova (5 decembrie 1941-7 ianuarie 1942) a provocat prima înfrângere majoră Wehrmacht-ului, armata germană împotmolindu-se în câmpia rusească. Toate acestea evidenţiau faptul că războiul era departe de a se termina, iar perspectiva victoriei germane devenea tot mai incertă. În aceste condiţii, liderii de la Berlin au conştientizat necesitatea de a suplimenta forţele pentru a înclina balanţa în confruntarea cu Uniunea Sovietică, aşa că au făcut apel la aliaţi pentru ca aceştia să-şi sporească contribuţia la război. Această decizie a conducerii germane venea în contradicţie cu opiniile anterioare, Hitler având păreri proaste despre capacitatea de luptă a aliaţilor mai mici. Nici situaţia României nu era mai bună, întrucât la sfârşitul anului 1941 a intervenit starea de război cu întreaga Coaliţie a Naţiunilor Unite. Relaţiile cu Marea Britanie s-au deteriorat continuu, odată cu încadrarea Bucureştiului în sfera de influenţă germană. În octombrie 1940, Foreign Office-ul lua deja în considerare întreruperea relaţiilor diplomatice cu România. R.A. Butler, subsecretar de stat parlamentar la Foreign Office, declara în Camera Comunelor, la 20 noiembrie 1940, că, din punctul de vedere al guvernului britanic, autorităţile române „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe”.

Cum au ajuns românii la Stalingrad

La 10 februarie 1941, ministrul Angliei la Bucureşti informa Ministerul de externe român despre decizia guvernului britanic de rechemare a sa de la post şi de închidere a reprezentanţei diplomatice britanice din România. Raporturile diplomatice bilaterale au încetat la 15 februarie 1941. Declaraţia de război oficială a survenit la sfârşitul anului 1941, respectiv la 7 decembrie 1941, în contextul participării româneşti la războiul antisovietic şi al refuzului autorităţilor române de a lua în considerare ultimatumul britanic ce solicita încetarea operaţiilor militare până la data de 5 decembrie 1941 şi oprirea avansului trupelor române pe Frontul de Est   [2].

Şi cu Statele Unite ale Americii relaţiile au avut relativ acelaşi parcurs. Intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice a fost însoţită de o deteriorare accentuată a raporturilor dintre Washington şi Bucureşti. Guvernul român a restrâns personalul Legaţiei americane la Bucureşti prin retragerea acreditărilor de care beneficia personalul consular. Ministrul S.U.A., Mott Günther, a protestat oficial împotriva măsurilor guvernului român, transmiţând, totodată, un mesaj al Departamentului de Stat american adresat Bucureştiului, în care se avertiza împotriva oricărei continuări a operaţiilor militare ale armatei române pe teritoriul sovietic dincolo de Nistru. Mesajul se alinia unuia similar transmis de către autorităţile britanice. În contextul atacului japonez de la Pearl Harbour şi al declaraţiilor de război ale Germaniei şi Italiei, România, la presiunea ultimativă a Berlinului şi Romei, a declarat, la 12 decembrie 1941, război Statelor Unite ale Americii.Interesele americane în România au fost preluate spre reprezentare de către legaţia Elveţiei   [3]. Personalul diplomatic şi consular american a părăsit teritoriul României la 27 ianuarie 1942. Autorităţile americane au răspuns oficial declaraţiei de război a României abia la 6 iunie 1942, când preşedintele Roosevelt a semnat rezoluţia prin care se instituia oficial starea de război dintre S.U.A. şi România   [4].

La 29 decembrie 1941, Hitler i-a trimis o scrisoare mareşalului Ion Antonescu în care îl informa despre intenţia sa de a continua ofensiva în vara anului 1942, cerându-i să trimită atât trupe cât mai numeroase, cât şi petrol şi benzină. El îşi lua angajamentul de a dota trupele române, participante la viitoarea campanie, cu armament german. Führer-ul mai scria că Mussolini a promis, la rândul său, să trimită pe Frontul de Est un număr mai mare de divizii pentru a participa la ofensiva de primăvară. În finalul scrisorii, Hitler îşi exprima convingerea „că şi ceilalţi aliaţi ai noştri vor înţelege însemnătatea misiunii istorice a acestei vremi şi că ei vor contribui cu forţele lor pentru a salva Europa odată pentru întotdeauna de o primejdie care ar fi însemnat sfârşitul naţiunilor noastre, al culturii şi civilizaţiei lor”   [5].

Relaţiile româno-germane

Ion Antonescu i-a răspuns Führer-ului la 5 ianuarie 1942, promiţând sporirea livrărilor de petrol şi cereale, precum şi a efectivelor ce vor fi trimise pe front. El a insistat asupra unor condiţii pe care partea germană trebuia să le îndeplinească dintre care înzestrarea armatei române cu armament modern era prioritară. Antonescu nu a uitat nici de problema nordului Transilvaniei, acuzând Ungaria de acţiuni duşmănoase la adresa României, ceea ce era de natură să destabilizeze alianţa şi lupta comună   [6]. În acelaşi timp, Ion Antonescu a solicitat o întrevedere, pentru a discuta toate problemele aferente participării armatei române la campania din vara anului 1942. Mulţumit de răspuns, Hitler i-a dăruit conducătorului statului român un automobil Mercedes, care a fost predat de anghiotantul Führer-ului, maiorul Gerhard Engel.

O a doua etapă s-a consumat la începutul anului 1942, în timpul turneului pe care l-a efectuat Wilhelm Keitel în Balcani şi Europa centrală, cu scopul de tatona aliaţii în privinţa sprijinului ce-l vor acorda viitoarei campanii. Demnitarul german s-a deplasat şi la Bucureşti discutând cu Ion Antonescu diferite aspecte privind ofensiva din vară. Conducătorul statului român a reafirmat intenţia de a participa la viitoarea campanie, luându-şi angajamente care depăşeau chiar şi aşteptările germane   [7]. Pe această bază, la 17 ianuarie 1942, s-a semnat un protocol economic, prin care Germania se obliga să înarmeze trupele ce urmau să ia parte la campanie. În mod concret, guvernul german deschidea guvernului român un credit bancar în valoare de 600 milioane de mărci, acesta urmând a fi folosit pentru achiziţionări de materiale de război în Germania sau alte obligaţii ale ale statului român   [8].

În discuţiile ulterioare, germanii au pus condiţia ca materialul de război să fie livrat trupelor române pe front. Berlinul a impus o asemenea soluţie, de teamă ca românii să nu păstreze o parte de armament pentru trupele din interior, ceea ce ar fi putut compromite obiectivele viitoarei ofensive. În plus, o înarmare consistentă a României ar fi înclinat balanţa în raporturile cu Ungaria, ceea ce contravenea flagrant liniei politice promovate de Berlin de a ţine cele două ţări ca „două fiare încinse în foc”, pentru a le putea manevra potrivit intereselor proprii. De altfel, şi Ungaria protesta la Berlin asupra faptului că România era înarmată preferenţial de către Germania.

O utimă etapă în procesul decizional privind implicarea României în viitoarea campanie a avut loc în timpul vizitei lui Ion Antonescu la cartierul general al lui Hitler de la Rastenburg (11-12 februarie 1942). Conducătorul statului român i-a prezentat interlocutorului său un lung memoriu privind contribuţia României la război şi a reconfirmat angajamentul de a participa la operaţiile din vară. A cerut, în schimb, garanţii din partea Germaniei, pornind de la considerentul că efortul de război slăbea România, ceea ce o punea în stare de inferioritate faţă de Ungaria. Antonescu a ridicat şi alte probleme ale relaţiilor bilaterale:
- retragerea trupelor germane din ţară;
- situaţia legionarilor din Germania (aceştia reprezentau o rezervă politică la dispoziţia Reich-ului);
- clarificarea raporturilor economice etc   [9].

În cursul lunilor februarie-aprilie 1942 au avut loc contacte intense româno-germane pentru clarificarea tuturor aspectelor privind participarea trupelor române la ofensiva proiectată în sudul teritoriului sovietic. S-a decis ca deplasarea pe front a corpului expediţionar românesc să se realizeze în trei etape, primul eşalon urmând să se găsească pe front la începutul lunii aprilie 1942. Cele mai dificile probleme de soluţionat au constat în stabilirea unei zone distincte pentru armatele româneşti, trecute în subordinea comandamentului român şi îmbunătăţirea înzestrării cu armament. Dotarea trupelor române se prezenta satisfăcător în privinţa armamentului şi materialelor obişnuite (armament de infanterie, muniţie, artilerie, transmisiuni, cauciucuri pentru autovehicule) şi deficitară pentru artilerie antitanc, artilerie antiaeriană, blindate, aviaţie, etc)   [10]. Pentru a menţine coeziunea aliaţilor mai mici, Hitler a dispus ca ei să fie trataţi cu menajamente, dar să nu li se aducă la cunoştinţă prea multe detalii despre viitoarea ofensivă. Cu toate acestea, la mijlocul lunii aprilie 1942, el a luat o decizie care a avut în cele din urmă consecinţe deosebite, cerând ca trupele aliate să fie dislocate în dispozitivul german sau în cadrul unor corpuri de armată constituite   [11]. Şi aceasta cu toate că Hitler nu avea o părere prea bună despre trupele aliate, inclusiv despre cele române. El a şi declarat anterior că soarta niciunei mari unităţi germane de pe front nu trebuia să depindă de comportarea aliaţilor. Turnura evenimentelor a determinat ca acest lucru să se producă la Stalingrad, în ecuaţie fiind românii, italienii şi ungurii. Însă apelul la aliaţi respins până atunci de conducerea germană s-a datorat lipsei de perspectivă a războiului, care intrase într-o fază pentru care resursele germane, inclusiv în oameni, erau insuficiente pentru a obţine victoria. Imensul potenţial al Coaliţiei Naţiunilor Unite provoca, desigur, mari îngrijorări la Berlin.

Reacţii în mediul militar şi politic

Decizia lui Ion Antonescu de a angaja armata română în viitoarea campanie germană pe Frontul de Est a trezit reacţii puternice la nivelul conducerii armatei române. Generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major, funcţie pe care a preluat-o la 22 septembrie 1941, după moartea generalului Alexandru Ioaniţiu, a protestat, cerând, la 8 ianuarie 1942, printr-un memoriu, ca forţele ce vor fi angajate să fie cât mai mici cu putinţă. El îşi argumenta propunerea prin „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”   [12]. Iacobici aprecia că prin angajamentele luate erau trimise pe front 15 divizii, ceea ce reprezenta totalitatea armatei reorganizate şi ¾ din cea neorganizată. Acest lucru va duce la o dezarmare a României faţă de Ungaria, chiar dacă aceasta din urmă va participa cu acelaşi număr de unităţi pe front. Nemulţumit de faptul că acestui raport nu i s-a dat curs, generalul Iacobici şi-a înaintat, la 17 ianuarie 1942, demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major. Concomitent cu actul demisiei, el a înaintat lui Antonescu şi un memoriu în care justifica opţiunea sa. În document erau reluate şi dezvoltate argumentele anterioare; în plus, Iacobici era nemulţumit şi de rolul conferit Marelui Stat Major, acesta urmând a fi subordonat Ministerului Apărării Naţionale, condus de generalul Constantin Pantazi   [13].

La 20 ianuarie 1941, Ion Antonescu l-a demis pe Iosif Iacobici din funcţia de şef al Marelui Stat Major, făcându-i grave imputări pentru modul cum a condus operaţia de la Odessa şi a îndeplinit atribuţiunile de serviciu   [14]. După plecarea din fruntea Marelui Stat Major, generalul Iacobici a lucrat, la rugămintea generalului Ilie Şteflea, noul titular al postului, la elaborarea planurilor de campanie în eventualitatea unui război cu Ungaria. La sfârşitul lunii martie 1942 a fost înştiinţat că va primi comanda Eşalonului 2, ce avea în compunere trupele ce urmau să se deplaseze pe Frontul de Est, decizie împotriva căreia protestase în ianuarie 1942. Dar mareşalul Antonescu a revenit asupra numirii sale, fapt ce a provocat un nou protest al lui Iacobici, el respingând acuzele de implicare politică. În august 1942, Iacobici a fost trecut în rezervă. Având în vedere această dispută, el a fost perceput, cel mai adesea fără voia lui, ca un factor de coagulare a rezistenţei faţă de politica mareşalului Ion Antonescu.

Succesorul la şefia Marelui Stat Major a fost generalul de brigadă Ilie Şteflea, avansat la 24 ianuarie 1942, general de divizie, iar la 24 ianuarie 1944, general de corp de armată. Principala misiune a acestuia a fost pregătirea marilor unităţi pentru participarea la ofensiva de vară a armatei germane. Concepţia lui Şteflea diferea în parte de cea a predecesorului său. El nu s-a opus deciziei lui Antonescu, dar a căutat, după propriile mărturisiri din 15 martie 1945, să diminueze efectivele trimise pe front, prin formarea aşa numitelor „divizii uşoare”, un deziderat mai vechi ale lui Ion Antonescu. În mod concret, o divizie de infanterie era organizată pe sistemul ternar, având trei regimente de infanterie a trei batalioane de infanterie, la care se adăuga un batalion de marş. Ilie Şteflea, împreună cu o serie de colaboratori din Marele Stat Major, a trimis pe front divizia cu şase batalioane, pe celelalte, respectiv trei de infanterie şi trei de marş, păstrându-le în ţară. În acest mod au fost salvate, după cum scria el în memoriul citat, circa 220.000 militari   [15]. Cele afirmate de Ilie Şteflea, referitor la rezistenţa opusă planurilor lui Antonescu şi implicit celor germane, trebuie privite sub o anumită rezervă, având în vedere că au fost făcute după 23 august 1944, când simţea nevoia să se justifice şi să se desolidarizeze de fostul regim. Reorganizarea armatei române, după campania din anul 1941, era o necesitate, iar ideea „diviziilor uşoare” fusese aprobată de Ion Antonescu şi acceptată de germani. Prin urmare, trimiterea lor pe front nu era neapărat un act de „disidenţă”. Tot atât de adevărat este că prezenţa militarilor în interiorul ţării a permis reorganizarea rapidă a armatei în anul 1943, după dezastrul din Cotul Donului şi Stepa Calmucă.

Merită remarcată, de asemenea, strădania deosebită a generalului Ilie Şteflea din vara şi toamna anului 1942, pentru afluirea în condiţii cât mai bune a trupelor române şi şi reunirea lor sub un comandament unic. El s-a aflat pe front începând cu luna septembrie 1942 şi, deşi lipsit de competenţe operative, a făcut eforturi deosebite pe lângă comandamentele germane pentru ca trupele române să aibă asigurate toate cele necesare pentru a lupta cât mai bine. El a avertizat permanent pe aliatul german asupra stării reale a marilor unităţi române, solicitând ca acesta să-şi îndeplinească toate promisiunile făcute în iarna şi primăvara anului 1942. După contraofensiva sovietică, pe care a prevăzut-o, informându-i şi pe germani, generalul Şteflea a depus eforturi extraordinare pentru a aduce trupele în ţară şi a le reface. Mareşalul Ion Antonescu a întâmpinat nu numai rezistenţa unor cercuri militare, cazurile Iacobici şi parţial Şteflea fiind elocvente, ci şi opoziţia principalelor forţe politice ale ţării - Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, formal desfiinţate. Liderii acestora, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, deşi nu cunoşteau valoarea corpului expediţionar ce urma să fie deplasat pe front, au cerut păstrarea trupelor în ţară   [16]. În pofida acestor proteste, Ion Antonescu şi-a respectat promisiunile faţă de Hitler şi a trimis, începând cu luna iunie 1942, peste 27 de divizii pe Frontul de Est. Unele dintre ele au fost îndreptate spre Stalingrad, iar altele în Caucaz.

Afluirea trupelor române pe Frontul de Est

Înainte de marea ofensivă din vara anului 1942, mari unităţi române au participat la operaţiile desfăşurate de armata germană pentru cucerirea penisulei Kerci (operaţia „Vânătoarea de dropii”, desfăşurată în perioada 8-19 mai), a Sevastopolului (operaţia „Prinderea Nisetrului”, 1 iunie-4 iulie) şi la ofensiva de la sud de Harkov (17-28 mai)   [17]. Succesele au fost impresionante, Peninsula Crimeea fiind cucerită în întregime, ceea ce i-a adus bastonul de feldmareşal lui lui Erich von Manstein, comandantul Armatei 11 germane. Cât priveşte zona Harkov, forţele germane şi române au obţinut o victorie eclatantă, peste 200.000 de militari sovietici fiind luaţi prizonieri. Mulţumit de comportarea trupelor române, mareşalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie şi a detaşamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe câmpiile de la Harkov aţi luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie şi împreună cu camarazii voştri germani aţi biruit”   [18].Parte din marile unităţi şi unităţi care au acţionat în aceste regiuni au făcut parte din aşa numitul eşalon I, ele fiind deplasate la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie. După marea ofensivă de la Harkov, acţiunile marilor unităţi române s-au canalizat pe trei mari direcţii. Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 şi 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior şi de aici la sud de Stalingrad   [19].

 Armata 3 română cu o compunere variabilă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a acţionat de la începutul lunii august 1942 pentru curăţarea litoralului de est a Mării de Azov şi a Mării Negre şi a contribuit la cucerirea Tamanului   [20]. Cât priveşte Divizia 2 munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, ea a luptat pe direcţia Groznîi până la cucerirea capului de pod peste râul Bakssan   [21]. Concomitent cu aceste acţiuni au plecat din ţară, diviziile Eşalonului doi ce urmau să încadreze cele două comandamente de armată, conform înţelegerii intervenite între O.K.H. şi Marele Stat Major Român. Debarcarea lor a avut loc între 8 august (Divizia 13 infanterie) şi 2 octombrie (Divizia 7 infanterie) în zona Stalino-Volnovaha-Mariupol. Folosirea lor a reprezentat subiect de dispută intensă între cele două părţi. O.K.H.-ul şi Grupul de armate „B” insistau pentru intrarea cât mai rapidă în dispozitiv din dorinţa de a elibera astfel forţe germane, necesare luării Stalingradului. Marele Cartier General, aflat în zonă ca detaşament precursor al unui viitor grup de armate condus de mareşalul Ion Antonescu, proiect care nu se va materializa, aprecia că pentru constituirea dispozitivului de luptă se impunea asigurarea condiţiilor minime de dotare, concomitent cu primirea unor misiuni în conformitate cu starea lor combativă.

Comandamentele române de pe front au fost prinse în jocul intereselor contradictorii ale partenerilor germani. Un exemplu este cât se poate de semnificativ. Conform înţelegerilor, Grupul de armate „A” ce acţiona în Caucaz trebuia să disponibilizeze câteva mari unităţi române aflate în compunerea sa, pentru a intra în grupul de forţe ce urma să acţioneze la sud de Stalingrad, inclusiv comandamentul Armatei 3. Având mare nevoie de ele pentru a acoperi spaţiul mare în care acţiona, Grupul de armate „A” întârzia punerea lor la dispoziţie. La rândul lui, Grupul de armate „B”, presat să cucerească rapid Stalingradul, solicita imperativ intrarea în dispozitiv a trupelor române, pentru a disponibiliza astfel marile unităţi germane. Prinse între solicitările contradictorii germane, confruntate cu o criză a transporturilor, prioritatea fiind Stalingradul, lipsite, în parte, de armamentul, muniţiile şi echipamentul ce trebuia asigurat în zonă de către germani, cu unităţi ai căror militari se întrebau ce căutau în adâncimea teritoriului sovietic, departe de ţară, comandamentele româneşti au conştientizat situaţia fără ieşire a trupelor române şi au intuit apropierea catastrofei. Problema era nu dacă aceasta va avea loc, ci data şi dimensiunile ei.

Adaptare grafică - I.M.

-----------------------------------------
[1] Pentru campania anului 1941 a se vedea, între altele, Alesandru Duţu, Mihai Retegan (coordonatori), Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Alesandru Duţu, Petre Otu (coordonatori), Pe ţărmul nord-pontic (17 iulie 1941-4 iulie 1942), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000;Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Război şi societate: România:1941-1945, vol. 1, De la Prut în Crimeea:(22 iunie-8 noiembrie 1941), Ed. Rao, Bucureşti, 2000 etc.
[2] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 90-105;Paul  D.QuinlanCiocnire deasupra României. Politica anglo-americană faţă de România, 1938-1947, traducere de Gheorghe Onişoru, Centrul de Studii Româneşti, Fundaţia Culturală Română, Iaşi, 1995, p.6-73;Bogdan-Alexandru Schipor, Politica Marii Britanii la frontiera de vest a Uniunii Sovietice 1938-1941, Editura Junimea, Iaşi, 2007, p.308-316.
[3] Hervé de Weck, Jurnal. Jurnalul unui diplomat elveţian în România: 1939-1945, ediţie tradusă din franceză şi îngrijită de Viorel Grecu şi Claudia Chinezu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.103-105.
[4] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.25/1940, f.173-175.
[5] Antonescu-Hitler.Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), vol. I, ediţie alcătuită de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Cozia, Bucureşti, 1991, p.158.
[6]Ibidem, f.162-165.
[7].Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1940), ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.182.
[8]Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Relaţiile militare româno-germane. (1939-1944)Documente, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.184-185
[9] Antonescu-Hitler.Corespondenţă şi întâlniri inedite(1940-1944), vol. I, ...p. 175-216.
[10] A.N.IC., fond P.C.M., Cabinet militar Ion Antonescu, dosar 11/1940-1942, f. 110-118.
[11] Apud Andreas Hillgruber, op. cit., p 184.
[12] Şefii Marelui Stat Major Român. 1941-1945. Destine la răscruce, coordonator general-colonel Dumitru Cioflină, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p.84;A se vedea şi 23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, doc. 359, 270.
[13] Ibidem, p.88-95.
[14] Pentru „cazul Iacobici” a se vedea şi  General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte. Memorii, text stabilit de Alexandru V. Diţă, studiu introductiv şi note de Adrina Pandea, cuvânt înainte de Dan Pandea, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p.181-182.
[15] A.M.R., fond Microfilme, rola P II1392, cadrele 731-759. Pentru procesul de reorganizare a armatei române a se vedea: Petre Otu (coordonator), Reforma militară şi societatea  în România (1878-2008) Relaţionări externe şi detewrminări naţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p.191-240
[16] C.I.C Brătianu, Carol II, Ion Antonescu, Amintiri, Documente, Corespondenţă, cuvânt înainte, note, îngrijire de ediţie, indici de Ion Ardeleanu, Bucureşti, Editura Forum - SRL, 1992, p.128-150;Iuliu Maniu-Ion Antonescu.Opinii şi confruntări politice.1940-1944, Cuvânt înainte, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Ion Calafeteanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.114-116.
[17]  Pentru aceste operaţii a se vedea, A.N.IC, fond Gheorghe Berdan, dosar nr.6, f.161-189;A.M.R., fond 948/4, dosar nr. 2463, f. 82-87;dosar nr 2117, f.9-137;Colonel Vasile Pricop, colonel Gheorghe Suman, colonel Marin Zaharia, Epopeea vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p.110-124;  Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea (1941-1944), Editura Militară, Bucureşti, 1996.
[18] Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). De la Nistru la Marea de Azov iulie 1941-iulie 1942, Bucureşti,   Editura Vasile Cârlova, 1997, p.390.
[19] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al Doilea Război Mondial 1941-1945. Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p.117-118.
[20] Adrian Pandea, Ion Pavelescu,   Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad. Viziunea românească asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p115-118;Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Relaţiile militare româno-germane..., p.230-232
[21] Petre Otu, The combat Actions of the 2nd Mountain Division în the Caucasus (1942-1943), "Revue Internationale d'Histoire Militaire", nr. 77, Bucarest, 1992, p. 177-186;Generalul Ion Dumitrache, Divizia de cremenepe Frontul de estMemorii de război, ediţie îngrijită, postafaţă, anexe, indici, selecţia hărţilor şi ilustraţii:dr. Margareta Susana Spânu şi Marius Petraşcu, studiu introductiv:lt.col. Ioan Vlad, Muzeul Judeţean de Istorie, Braşov, 1997, p. 67-93.