Cotul Donului şi Stepa Calmucă

În marea încleştare de pe Volga au luat parte două armate române. Prima dintre ele care a intrat în dispozitiv a fost Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu. La 31 august 1942, comandantul Armatei 3 care se afla în Caucaz a primit ordinul eşalonului înaintat al Marelui Cartier General, dislocat la Rostov, de a prelua, de la trupele germane şi italiene, apărarea pe Donul Mijlociu. Concret, marile unităţi ale armatei urmau să înlocuiască două divizii germane şi cinci italiene, dispuse în marele cot al Donului. Întrucât comandamentul armatei conducea operaţiile din peninsula Taman, el a devenit disponibil pentru noua misiune abia la 16 septembrie 1942. El şi-a instalat punctul de comandă la Morozovskaia, începând cu data de 1 octombrie, preluând, în acest răstimp, şi marile unităţi care soseau din ţară, în cadrul eşalonului 2 de transport. Dispozitivul de apărare a fost constituit în perioada 12 septembrie-1 noiembrie 1942, Armata 3 fiind subordonată Grupului de armată „B”.

Armata 3 română a fost dispusă în marele cot al Donului într-o fâşie largă de 148 de kilometri, mai mică cu 12 km faţă de cea fixată iniţial, între Kleţkaia şi Suhoi Doneţk. Limita dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepţia celor două capete de pod de la Kleţkaia şi Serafimovici, deţinute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stânga Armata 8 italiană. Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 şi 7), efectivul ridicându-se la 143 336 de militari.

 La începutul lunii noiembrie 1942, în fâşia de apărare a armatei a fost dislocat Corpul 48 blindat german, în compunerea căruia au intrat Divizia 22 tancuri germană şi Divizia 1 blindată română. El a fost subordonat, însă, Grupului de armate „B”, care putea decide angajarea lui pe front. Comandamentul armatei a adoptat un dispozitiv operativ pe un eşalon, rezerva fiind constituită din Divizia 15 infanterie (ce avea doar cinci batalioane) şi Divizia 7 cavalerie. Marilor unităţi le-au revenit fronturi întinse ce depăşeau cu mult posibilităţile, un alt neajuns fiind lipsa armamentului antitanc. De asemenea, din pricina iernii timpurii şi a proastei organizări a serviciilor, echiparea şi hrănirea trupelor au avut mult de suferit. Într-o anchetă efectuată după înfrângerea suferită la Cotul Donului, se arăta:„Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”  [22].

Această situaţie dramatică a avut două mari cauze:dependenţa exclusivă a trupelor române de sistemul german de transport şi proasta organizare şi funcţionare a serviciilor proprii. În legătură cu primul aspect, Manfred Kehrig, unul dintre cei mai buni exegeţi ai bătăliei de la Stalingrad, a subliniat că armata germană şi forţele aliate care au luptat în marea încleştare de pe Volga s-au confruntat cu o gravă criză a transporturilor, ceea ce a afectat capacitatea lor combativă  [23]. Un alt element important a fost limitarea drastică a libertăţii de mişcare a comandamentelor româneşti de către Grupul de armate „B”, orice acţiune desfăşurată cu mai mult decât o companie având nevoie de aprobarea acestuia.

Totodată, comandamentele germane, preocupate exclusiv de soarta confruntării de la Stalingrad, au neglijat informaţiile puse la dispoziţie de Armata 3 română, care duceau la concluzia pregătirii de către sovieticii a unei mari ofensive. Trebuie spus că, aşa cum arată documentele de arhivă româneşti, pregătirile sovietice pentru marea ofensivă au fost cunoscute de marile unităţi române, comandamentul Armatei 3 informând prompt Grupul de armate „B”, cât şi pe generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major al armatei române, aflat în zonă. De aceea, este greu de înţeles de ce comandamentele germane nu au luat măsuri, mai ales că ele cunoşteau slaba capacitate combativă a Armatei 3 române. În concluzie, în preziua ofensivei sovietice, Armata 3 română apăra o fâşie foarte largă, care îi depăşea cu mult posibilităţile. Ea se confrunta cu neajunsuri serioase în privinţa înzestrării cu armament antitanc şi ducea o lipsă acută de rezerve.

Dispozitivul trupelor române, „înşirate ca nişte mărgele pe aţă

Şi mai dramatică a fost situaţia Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a avut, până la 21 noiembrie 1942, o zi după declanşarea ofensivei sovietice, comanda trupelor, sarcina lui fiind asigurarea materială a marilor unităţi române. Misiunea încredinţată de comandamentul german a fost apărarea „fără gând de retragere” a unei fâşii ce se întindea la sud de Stalingrad, între Kegulta şi Beketovka. Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată Armatei 4 tancuri germane, comandată de generalul Herman Hoth, a avut în organică două comandamente de corp de armată (6 şi 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) şi două de cavalerie (5 şi 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de militari, inclusiv Divizia 20 infanterie.

Vecinul din stânga era Corpul 4 armată german, iar la dreapta, la o distanţă considerabilă, se afla Divizia 16 infanterie germană. Dispozitivul adoptat a fost pe un eşalon cu toate marile unităţi aflate în prima linie, fâşiile de apărat fiind extrem de largi. De exemplu, Corpul 6 armată, comandat de generalul Corneliu Dragalina, apăra cu cele trei divizii ale sale, o fâşie de peste 100 de km. În total, Armata 4 română a primit spre apărare un front cu o dezvoltare de 270 de km care, dacă se adaugă sinuozităţile terenului, ajungea la peste 300 de km. Caracterizând situaţia marilor unităţi române, dispuse la sud de Stalingrad, generalul Ilie Şteflea a arătat că ele erau „înşirate ca nişte mărgele pe aţă”  [24]. În mod practic, aşa cum sublinia locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, subşeful de stat major al Armatei 4, nu era vorba de un dispozitiv de apărare, ci de unul de supraveghere  [25]. Situaţia materială a Armatei 4 române era chiar mai grea decât cea a Armatei 3, frontul acesteia fiind considerat de către comandamentul german drept secundar. Lipsea armamentul antitanc şi cel de artilerie (mai ales cea grea), aprovizionarea se făcea cu foarte multă greutate, iar de rezerve în condiţiile unor fronturi atât de întinse nu putea fi vorba.

În concluzie, în preziua contraofensivei sovietice, în regiunea Stalingrad se aflau 230.782 militari români, ce încadrau cele două armate, precum şi unităţile care acţionau sub comandament german. În zonă se mai aflau Marele Cartier General Român, condus de generalul Ilie Şteflea, Corpul Aerian Român, alte unităţi şi subunităţi de apărare antiaeriană. Documentele de epocă apreciază că efectivele totale ale armatei române în zona Stalingradului se ridicau la aproape 254.000 de militari de toate categoriile şi armele. Statisticile Marelui Stat Major arătau că armata română avea sub arme la 15 noiembrie 1942 841.133 militari, ceea ce însemna că efectivele de pe frontul de la Stalingrad reprezentau circa 30% din total  [26]. Armatele 3 şi 4 române aflate la flancurile Armatei 6 germane, care ataca direct Stalingradul, aveau o capacitate operativă redusă, iar misiunile încredinţate depăşeau cu mult posibilităţile de care dispuneau. Germanii nu şi-au onorat decât în mică măsură angajamentele de dotare şi aprovizionare asumate în iarna anului 1942. Cauzele rezidă în insuficienţa forţelor şi a mijloacelor, precum şi în greutăţile foarte mari în ceea ce priveşte transporturile. Acestea au fost direcţionate spre trupele germane ce asediau Stalingradul, trupele aliate, inclusiv cele române, fiind neglijate  [27].

Marea încleştare din noiembrie

Planul contraofensivei sovietice în zona Stalingrad, cunoscut şi sub numele de Operaţia Uranus, a fost stabilit în cursul lunii septembrie 1942 de către Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) şi aprobat de Stalin. El prevedea executarea a două puternice lovituri în sectoare situate la mare distanţă unele de altele şi încercuirea Armatei 6 germane printr-o manevră dublu învăluitoare de mari proporţii. Această misiune a fost încredinţată unei grupări compuse din trei fronturi - „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad”. Acţiunea trebuia declanşată la 13 noiembrie, dar Stalin a decis ca ea să înceapă la 19 şi 20 noiembrie 1942. Doresc să precizez că planul contraofensivei sovietice a fost stabilit înainte ca armatele 3 şi 4 române să intre în dispozitiv. Această subliniere este necesară deoarece s-a afirmat că Înaltul comandament sovietic şi-a fixat principalele coordonate ale planului pornind de la dispunerea trupelor române, a căror slabă capacitate combativă era cunoscută. Hotărâtoare pentru planificarea strategică a Stavkăi a fost nu dispunerea trupelor române, care nici nu se găseau în regiune la acea dată, ci conformaţia dispozitivului german, flancurile acestuia fiind slab apărate.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, pe o ceaţă foarte deasă, puternice grupări de forţe sovietice din compunerea fronturilor de „Sud-Vest” şi „Don” au trecut la ofensivă în fâşia Armatei 3 române. Grupările de izbire ale Frontului de „Sud-Vest”, comandat de generalul N.F. Vatutin, au fost constituite de armatele 5 şi 21 tancuri, ele declanşând acţiunea din capetele de pod Bolşoi şi Kleţkaia. După circa o oră, Armata 65 din compunerea Frontului „Don” s-a alăturat acţiunii Armatei 21.Atacul din capul de pod de la Kleţkaia s-a executat cu flancurile anterioare ale armatelor 21 şi 65 sovietice şi a vizat Divizia 13 infanterie şi flancul stâng al Diviziei 1 cavalerie. Unităţile Diviziei 13 au respins un prim atac, dar intervenţia Corpului 5 armată sovietic a dus la spargerea dispozitivului.Cât priveşte Divizia 1 cavalerie, ea a respins atacul sovietic, dar a fost manevrată pe la flancuri, prin breşa creată în sectorul Diviziei 13 infanterie. La flancul său stâng, sub presiunea inamicului s-a repliat şi „Detaşamentul Voicu”, astfel că ele au pierdut legătura cu Armata 3 română. În această situaţie, Grupul de armată „B” a hotărât ca aceste forţe să intre în compunerea Armatei 6 germane, a cărei soartă au împărtăşit-o până în final.

 În centrul dispozitivului Armatei 3 germane, atacul a fost dat de Armata 5 tancuri sovietică, la intervalul dintre diviziile 9 şi 14 infanterie. Dispunând de o mare cantitate de tancuri, în special T.34, cel mai bun tanc din a doua conflagraţie mondială, atacul a avut succes. Prin aceste două acţiuni, dispozitivul Armatei 3 a fost fracţionat în două, pătrunderea realizată în prima zi având o lărgime de 15-18 km şi o adâncime de 15 km. Celelate mari unităţi ale Armatei 3 nu au avut prea mult de suferit, ele aflându-se în afara sectoarelor de rupere. Corpul 1 a suportat atacul Armatei 1 tancuri, dar acesta a fost respins, iar în fâşia Corpului 5 armată s-au executat doar acţiuni locale. Spre acest corp s-a repliat şi resturile unităţilor care au suportat din plin lovitura sovietică, ele formând aşa numitul „Grup Lascăr”, după numele generalului Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 infanterie.

În perioada 20-25 noiembrie s-au desfăşurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 şi 6 infanterie române şi părţi din diviziile 13, 14 şi 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu toate insistenţele părţii române, Hitler a refuzat să aprobe ieşirea din încercuire a acestui grup, astfel că, la 22 noiembrie 1942, el a fost capturat de către sovietici. Generalul Lascăr (1889-1859) a fost decorat de către Ion Antonescu cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a (clasa a III-a o primise în anul anterior), iar Hitler i-a acordat „Crucea de Fier”, clasa I. A fost luat prizonier şi trecut prin mai multe lagăre, iar în aprilie 1945 a fost numit comandant al Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituită din prizonieri români în U.R.S.S  .[28]. Era a doua mare unitate de acest tip, prima a fost „Tudor Vladimirescu”. Cele două divizii au avut un rol important în sovietizarea armatei române, proces început în primăvara anului 1945.

Începând cu 27 noiembrie s-a intrat în faza a doua, când forţele rămase la dispoziţia Armatei 3 române, împreună cu trupe improvizate germane, au trecut la apărare pe râul Cir. După o perioadă relativ calmă, trupele sovietice au reluat ofensiva la 17 decembrie 1942, puternice lupte având loc până la 27 decembrie 1942. La începutul lunii ianuarie 1943, Armata 3 română a încetat să mai aibă misiuni operative pe frontul de est, rămăşiţele ei fiind retrase în ţară.

În fâşia de apărare a Armatei 4 române, „Frontul Stalingrad”, comandat de generalul colonel A.I. Eremenko, a declanşat ofensiva o zi mai târziu, respectiv la 20 noiembrie 1942, lovitura principală fiind primită de Corpul 6 armată român. Frontul a fost străpuns rapid la joncţiunea dintre diviziile 1 şi 18 infanterie şi 2 şi 20 infanterie. Flancul drept al Diviziei 20 infanterie a luptat vitejeşte, dar a fost învăluit de tancurile sovietice, astfel că această mare unitate a rămas şi ea în cercul de la Stalingrad. În zilele următoare situaţia marilor unităţi române şi germane s-a agravat, grupările de blindate sovietice pătrunzând adânc în dispozitivul de apărare. La 22 noiembrie, în zona Kalaci, grupările de forţe sovietice au făcut joncţiunea, astfel că Armata 6 germană, care asedia Stalingradul, a fost încercuită. În încercuire au rămas şi două divizii româneşti, 1 cavalerie, comandantă de colonelul Constantin Brătescu, şi 20 infanterie, condusă, până la 17 ianuarie 1943 de generalul Nicolae Tătăranu şi apoi de colonelul Romulus Dumitriu. Aceeaşi soartă a avut-o şi Detaşamentul „Voicu”. Efectivele totale ale trupelor române rămase în cerc s-au ridicat la 12.607 militari (ofiţeri, subofiţeri şi trupă)

Aranjament grafic - I.M.

----------------------------------------------
[22] Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad, ..., p.190.
[23] Manfred Kehrig, Stalingrad.Analyse und Dokumentation einer Schlacht, Auflage, Stuttgart, Deusche-Verlag-Anstadt, 1974, p.94
[24] A. M. R., fond 948, dosar nr. 733, f. 8.
[25] Ibidem, fond 949, dosar nr.2452, f. 5.
[26] Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad..., p.230.
[27] A se vedea, în acest sens, rapoartele colonelului german Finck, şeful serviciilor viitorului grup de armate condus de mareşalul Ion Antonescu (A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.239/1941, f. 195-203;28/1942, f. 60-66;59/1942, f. 2-18:19-21:23-25;62/1942, f. 189-212.)
[28] Divizia 2-avoluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”.Aniversarea unui an de existenţă, Editura Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, Bucureşti, 1945.