„Fiecăruia îi este frică de ceva. Unii sunt victimele propriului refuz al fricii, al propriului curaj, care este o veşnică luptă psihologică între ceea ce suntem şi ceea ce am putea deveni sub imboldul fricii. În luptele cu ruşii, unde am fost mereu în inferioritate numerică, doi contra douăzeci, acţionam mai puţin sub imboldul fricii, pentru că aveam superioritatea avionului, ceea ce nu s-a întâmplat cu americanii, când superioritatea numerică era de 1 la 30-40 şi nu mai aveam superioritatea aparatelor. Atunci recunosc că de multe ori trebuia să ne învingem frica. Odată am fost doborât: la o altitudine de 11.000 de metri, un proiectil exploziv m-a lăsat fără instalaţia de oxigen. […] Mi-am pierdut cunoştinţa. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Presupun că am avut un moment de revenire când m-am apropiat de sol. Avionul a fost găsit pus pe burtă, or, a pune un Messerschmitt pe burtă nu e o treabă uşoară”. (Tudor Greceanu[1]).
Noaptea cea mai lungă Grupul 7 Vânătoare-Stalingrad Piloții români zboară pe coordonatele: București-Odessa-Nikolaev-Rostov pe Don-Stalingrad. Un drum care părea că nu se mai termină, prin imensitatea pustie a stepei : „Cum și când s-a putut cuceri un asemenea infinit de câmpie?! Vedeam o uriașă țară subdezvoltată, fără șosele, adică fără asfalt, cu sate pline de bordeie din pământ care în loc de geamuri aveau bășici de bou. Zburam toată ziua cu Est la compas și nu ajungeam nicăieri. Era un pustiu fără liman. Aveam impresia că de acolo nu se va mai întoarce nimeni viu. După două etape de limită de benzină ajungem la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogaie”. (Lt. Av. TudorGreceanu).
Vânt și praf. Comandantul german al aerodromului le refuză piloților români decolarea, din cauza intensității vântului. Se învoiește doar după ce românii semnează că își iau zborul pe barba lor. Li se recomandă plafon maxim pentru a evita furtuna de nisip. Grupul 7 continuă drumul spre răsărit la peste 5.000 de metri altitudine. La scurt timp începe o imensitate de dune cu un nisip atât de fin încât se urca până la 3000 de metri. Practic s-a zburat deasupra plafonului de nisip, cu vizibilitate zero, piloții orientându-se numai după instrumentele de navigație. Spre seară se aterizează pe Tuzov. Este impropriu termenul de aerodrom întrucât Rusia însăși era un imens aerodrom, mai mult sau mai puțin amenajat. La scurt timp sunt descoperiți de aviația de recunoaștere sovietică și primesc ordin de la Corpul Aerian să schimbe aerodromul.
Comandantul Corpului Aerian Român era generalul Gheorghiu Emilian, din dulce târgul Ieșilor, cel care va fi socotit de piloții români drept lașul și trădătorul de la Stalingrad. Grupul 7 Vânătoare se mută pe aerodromul de la Karpovka, la 15 kilometri de Stalingrad. Aici se vor întâlni cu iarna nogaie, cu - 40 de grade și zăpadă de aproape doi metri. Se sapă bordeie la patru metri sub pământ. Karpovka, octombrie 1942. Singura apărare antiaeriană și terestră a aerodromului erau două baterii comandate de locotenentul Șerbu și căpitanul Apostolescu. În toată zona Stalingradului acționa armata a șasea germană comandată de Von Paulus. Trupele aliate germano-italiano-române staționau de multă vreme într-o ciudată acalmie din partea rușilor.
Primul care a dat alarma că în spatele frontului se petrece ceva a fost aviatorul român Dicescu, comandantul escadrilei de recunoaștere. L-a informat pe generalul Gheorghiu Emilian că a observat și fotografiat mișcări masive de blindate și trupe. Redăm, textual, răspunsul lui Gheorghiu, relatat de Tudor Greceanu care a fost martor, Dicescu ieșind la raport împreună cu el: „Fiți, bă, serioși! Vreți să râdă nemții de noi? Vă speriați de o bășină?!”. Evident, generalul român nu a raportat aliaților nimic. Edificat, Grupul 7 Vânătoare a intrat în alertă. Primele fotografii arătau o spărtură dincolo de Volga, la nord de lacul Zaza. Au fost văzute trupe ruseși debarcând de pe plute. Abia când au observat și nemții s-a dat alarma.
Era 14 octombrie 1942. Peste armatele aliate se instalase fenomenul de ger alb specific Rusiei. Era atât de frig încât gerul devenea vizibil prin condensarea vaporilor de apă. Se zbura cu burta la pământ. La gara Kalaci a apărut o nouă spărtură. Distanța dintre breșe era de numai 30 de kilometri fiind evidentă intenția unei încercuiri de tip clește. Nemții au tratat informațiile cu superficialitate și aroganță considerând că au forțe suficiente pentru anihilarea unor trupe venite cu… pluta. Numai că spărturile creșteau cu o viteză amețitoare. Tot Dicescu al nostru a mai tras un semnal de alarmă: în punga de la gara Kalaci există blindate! Blindate, dincolo de Volga? Imposibil, au spus nemții, ar fi fost observate din timp. Abia mult prea târziu au înțeles cumplit barbara tactică a lui Kutuzov…
„Rușii erau pregătiți psihic pentru un război de autodistrugere contra propriului popor doar pentru a-și atinge scopul, prin orice mijloace, inclusiv măcelul și crima! Se deplasau numai noaptea și nu țineau cont de existența populației civile din calea lor. Când ajungeau într-un sat, tancurile T 34 intrau direct în casele sau bordeiele oamenilor strivind sub șenile tot ce era înauntru de la oameni la mobilier. Acoperișul cădea peste tanc, pereții rămâneau în picioare susținuți de blindaj și tancul era perfect camuflat. A doua noapte, frontul mergea mai departe, în același mod. Între timp intrase în aplicare legea de împrumut și închiriere a lui Stetinius. Rușii au primit de la americani convoaie întregi cu arme, echipament, hrană. Nemții nu mai dispuneau de resurse și nici de trupe de rezervă pentru Stalingrad. Von Paulus a fost la Hitler și a raportat. I s-a oferit o altă comandă dar e refuzat și s-a întors în încercuire lângă ostașii săi alături de care va fi luat prizonier”. (Tudor Greceanu)
Câțiva piloți ai grupului 7 au fost nevoiți să petreacă o noapte în Stalingrad după o aterizare forțată. Orașul era bombardat aproape în întregime și se locuia cu șobolanii în canalizare. Pungile erau din ce în ce mai aproape. Două avioane decolează fără permisiune de pe Tacinskaia și aterizează pe Karpovka. Piloții Nae Spuză și Udriski (fostul instructor de zbor al Regelui Mihai) au venit pentru a le spune camarazilor despre intenția Corpului Aerian Român de a-I părăsi în încercuire. Ei le pot lua doar răniții și piloții rămași fără avioane. Așa a fost salvat locotenentul Simionescu zis Mac zis Sim Rățoiul al cărui avion se rupsese la o aterizare forțată, Vintilă Brătianu și încă zece persoane. Frontul ajunsese atât de aproape încât se auzea zgomotul mitralierelor și obuzelor de tanc. Grupul 7 Vânătoare trimite o radiogramă ultimativă Corpului Aerian Român cerând ordin de repliere. Au primit următorul răspuns: „Nu putem face nimic pentru voi. Puneți-vă sub ordinele comandantului german de aerodrom. Dumnezeu este cu voi. Semnat: general Gheorghiu Emilian”.
Cu de la sine putere Grupul 7 trimite coloana auto spre Morozovskaia, dar se va întoarce după trei ore raportând încercuirea totală. Mai exista un dram de speranță. Maiorul Kupfer, comandantul aerodromului avea informații că vestitul general german Guderian se îndrepta în marș forțat spre Karpovka în fruntea unei divizii de Panzere. Din păcate, va ajunge prea târziu. În dimineața zilei de 29 0ctombrie 1942 s-a auzit zgomot de șenile chiar lângă aerodrom. Calm, von Kupfer a ordonat misiune de bombardament fără protecție de vânătoare. Spre uimirea piloților români, nemții au decolat cu tot ce se putea ridica de la sol și duși au fost. Ei primiseră ordin de repliere, noi nu.
Fragment din volumul „Drumul celor puţini. Amintirile unui pilot de vânătoare ieşit din încercuirea de la Stalingrad”, Tudor Greceanu, Bucureşti, Editura Vremea. Cuvânt înainte de Martha Greceanu. Ediţia a II-a, îngrijită de colonel (r) Dumitru Roman.
Notă - Tudor Greceanu, (n. 13 mai 1917 - d. 29 decembrie 1994), aviator român de elită în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu 24 avioane inamice doborâte). A fost posesor a șase brevete de pilot: brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate, inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest. În timpul războiului, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborând 42 de avioane inamice, pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a. A fost decorat cu „Ordinul Virtutea Aeronautică de Război cu spade, clasa Crucea de Aur cu o baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în lupta aeriană dela Vigoda, când a doborât un avion sovietic, iar la Odis al doilea”.
După război, a fost arestat de regimul comunist și închis cu regim sever la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud, dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare. Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: „blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vânătoare ca indispensabil”. De aceea, când a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate ca legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu[2].
Printre altele, fostul aviator român spunea: „Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? […] Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu… M-am bătut pentru țara asta și la 2.000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de Răsărit și pe cel de Apus. Și am crezut în virtuțile Neamului. Și uitați-vă ce-am cules”[3].
Adaptare grafică – I.M.