Rezistenţa diviziilor româneşti încercuite la Stalingrad

Militarii români s-au bătut până la capăt, în ciuda sorţilor potrivnici, respectând întocmai ordinele primite de la generalul Maximilian von Weichs de a lupta până la ultimul om. Diviziile 5 și 6 Infanterie alături de părți ale diviziilor 13, 14, 15 Infanterie au fost prinse ca într-un clește după ce frontul pe linia Donului a fost spart în urmă atacului sovietic din 19 noiembrie 1942. Generalul Mihail Lascăr a preluat imediat comandă diviziilor, pentru a menține coeziunea unităților încercuite și a pregătit apărarea pe cât se putea de bine, așteptând ordinele de la comandamentul german. Situația era deja foarte periculoasă, deoarece flancurile acestor divizii rămăseseră descoperite, retragerea fiind cea mai bună soluție, în acele circumstanțe, dar ordinele primite de la von Weichs, conducătorul Grupului de Armate B, erau să continue rezistență și să nu cedeze nicio palmă de pământ.

Comandamentul german spera ca pozițiile românești să fie folosite pentru un contraatac ce urmă să refacă integritatea frontului prin folosirea Corpului 48 blindat.

Sovieticii au încercat să zdruncine în zilele următoare apărarea grupului Lascăr, dar de fiecare dată atacurile lor au fost respinse, cu pierderi mari de ambele părți. De două ori sovieticii au cerut capitularea forțelor române, sub amenințarea distrugerii totale, dar răspunsul generalului Lascăr a fost tranșant în ambele dați - „ofițerii și soldații comunică: vom duce lupta mai departe, fără niciun gând de predare”. Între timp, generalul Armatei a 3-a, Petre Dumitrescu, a depus eforturi disperate pentru a convinge comandamentul Grupului de Armate B să retragă imediat grupul Lascăr. Acesta includea aproape jumătate din totalul efectivelor armatei sale, iar o asemenea pierdere ar fi fost catastrofală pentru Armata Română. Insistențele și protestele generalului au fost consemnate, dar decizia de păstrare a pozițiilor grupului de lupta a rămas neschimbată.

Viețile a zeci de mii de soldați români se aflau în pericol, dacă nu se luau măsuri urgente. După trei zile de lupte, încă se păstrase un coridor de 12 km spre sud-vest, care putea fi folosit pentru o retragere, dar li s-a interzis iarăși replierea. Atacul Corpului 48 blindat nu a reușit să facă legătură cu grupul Lascăr, pecetluind astfel soarta soldaților români. Generalul Dumitrescu a încercat apoi să ia legătură cu mareșalul Antonescu, pentru a-i aduce la cunoștință situația, dar răspunsul acestuia a fost că trupele să asculte de ordinele comandamentului german.

Începând cu dată de 22 noiembrie, se prefigura nimicirea grupului Lascăr. Soldații nu mai mâncasera de trei zile, erau extenuați, nu mai aveau muniție, iar răniții nu puteau fi îngrijiți. Erau asaltați continuu de focuri de artilerie, iar tancurile sovietice striveau pe oricine în cale. Erau complet izolați și, deși le fuseseră promisă aprovizionare aeriană, această a fost complet nestisfăcătoare. Eforturile de spargere a împresurării din partea armatei germane eșuaseră și totuși soldații români continuau lupta. În ultimul său mesaj, generalul Lascăr transmite că până a două zi toate unitățile aflate sub comandă nu vor mai putea opune niciun fel de rezistență și că vor fi spulberate.

Generalul Ilie Şteflea, comandantul Marelui Cartier General, a reușit în cele din urmă să îl convingă pe mareșalul Antonescu să poarte o discuție cu Hitler, pentru a permite retragerea grupului Lascăr. După consultări cu Führer-ul, acesta a fost de acord și s-a ordonat retragerea soldaților încercuiți, hotărâre care a venit prea târziu, la acel moment majoritatea unităților românești fiind distruse.

Fără știrea comandamentului german, generalul Lascăr împreună cu generalii Mazarini și Sion, comandanții diviziilor 6 și 15 Infanterie, prevăzând catastrofa din ziua următoare, decid spargerea încercuirii și retragerea către noi poziții. După ce toate pregătirile au fost făcute, s-a început evacuarea, grupuri încolonate de soldați împânzind câmpurile, încercând pe cât posibil să nu alerteze trupele sovietice. O asemenea mișcare nu a rămas neobservată. Divizia 15 Infanterie a fost hăituită permanent de tancurile inamice, iar ariergarda acesteia a fost complet distrusă. Din întreagă divizie au reușit să se salveze numai 3.000 de oameni. De menționat este trupa condusă de maiorul Răşcănescu, care a reușit de nenumărate ori să ocolească forțele sovietice, ajungând pe noile amplasamente ale armatei române de pe râul Cir, fără a suferi pierderi și cu armamentul din dotare intact, maiorul fiind medaliat pentru reușită sa. Generalul Lascăr este capturat și luat prizonier.

Foarte puțini soldați au reușit să ajungă în siguranță pe nouă linie a frontului, o mare parte a lor dându-și viață în timpul celor trei zile de lupta neîncetată cu inamicul. Pierderea grupului Lascăr a însemnat o lovitură grea pentru Armata Română, una din multele primite în timpul bătăliei de la Stalingrad. În afară celor cinci divizii ale grupului Lascăr, Divizia 20 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie și detașamentul Voicu au fost și ele distruse, găsindu-se încă din primele zile prinse în oraș, odată cu Armata a 6-a Germană, astfel, încă 12.000 de vieți au fost pierdute. Pe întreagă durata a confruntării, aproximativ 158.000 de soldați români au fost omorâți, răniți sau dați dispăruți, pierderile materiale s-au ridicat la circa 60% din toate armele și echipamente deținute, iar cele două armate române au trebuit retrase, pierzându-și capacitatea combativă. Cu greu s-a putut reveni din șocul acestei înfrângeri, lăsând impresii adânci în memoria nu numai a militarilor, dar și a civililor, care vedeau astfel cum sovieticii încep din nou să se apropie de granițele noastre.

„Ce-aţi căutat la Stalingrad ?”

Nu a existat batjocură mai umilitoare pentru un militar român decât infama întrebare „Ce-ați căutat la Stalingrad?”[1]. Puținii soldați ce au supraviețuit cu greu condițiilor inumane ale lagărelor bolșevice s-au întors la sfârșitul războiului într-o țară disprețuitoare, care ponegrea sacrificiul lor și al camarazilor de arme, al căror sânge a închegat pământul de la cotul Donului și în Stepă Calmuca. După război, puterile occidentale au blamat România pentru amestecul cu Germania nazistă. Un gest contrar bunului-simt, luând în vedere că ei au permis celui de-Al Treilea Reich anexarea Regiunii Sudeţilor din Cehia și au lăsat Polonia de izbeliște, în ciuda garanțiilor oferite anterior.

Occidentul a permis expansiunea germană

În timpul invaziei germane a Poloniei din 1939, trupele franceze și corpul expediționar englez puteau cu ușurință să cucerească Germania, doar un număr mic de soldați germani fiind alocat apărării graniței de vest, însă toate operațiunile militare au fost oprite timp de opt luni, în timpul așa-numitului „război ciudat”. Germania a profitat de indecizia celor doi aliați, a întărit armata și a atacat și cucerit Belgia, Luxemburg și Olanda. Probabil cea mai puternică înfrângere a fost cea a Franței, prin folosirea iscusită a binomului tanc-avion ce se dovedise un succes în Polonia. Abia atunci americanii s-au implicat tacit, susțînând Marea Britanie în lupta ei contra Germaniei hitleriste, iar mai încolo ajutând Uniunea Sovietică.

Atacurile sovietice rămân nesanctionate

Este de menționat că la două săptămâni de la invazia germană a Poloniei, Uniunea Sovietică a atacat din est în mod mișel, fără a emite nici măcar o declarație formală de război. La acel moment, nici Franța, nici Marea Britanie, care și-au luat angajamente să protejeze granițele poloneze, nu a declarat război împotriva acestei țări, ci dimpotrivă, Uniunea Sovietică a devenit ulterior un aliat al puterilor occidentale. Dacă luăm în calcul că Al Doilea Război Mondial a început din cauza agresiunii germane împotriva Poloniei, observăm că agresiunea sovietică a fost practic trecută cu vederea. Trădarea vestică a fost desăvârșită în timpul Conferinței de la Moscova din 1944, când s-a luat hotărârea de a împărți estul-european în sfere de influență, țări că România și Polonia intrând invariabil sub controlul sovieticilor.

Istoria este scrisă de învingători

Occidentalii au aruncat țările est-europene în lagărul comunist și apoi, că să-și justifice acțiunile, să aibă conștiința limpede, au încercat să găsească o motivație exterioară lor, o justificare, o vină care ar fi aparținut acestor țări. În cazul României una din vine a fost „Ce-ați căutat la Stalingrad?”, enunțată mai întâi de Molotov și îmbrățișată rapid de aceștia. Ideea implantată era că noi nu aveam ce caută acolo, că trebuia să ne oprim la granițe și că din cauza acestei greșeli imature ne-am pecetluit și ne merităm soarta. Nu numai că această sintagma s-a mulat foarte bine pe ideile regimului instaurat după 23 august 1944, dar a trecut dincolo de el, la trei decenii de la evenimentel din decembrie 1989, Bătălia de la Stalingrad fiind încă un capitol al istoriei românești uitat sau luat în derâdere, chiar de unii compatrioți.

Motivele pentu care militarii români au luptat la Stalingrad

Războiul românesc a fost perceput la acea vreme că unul sfânt, de reîntregire a neamului și s-a transformat treptat într-unul împotriva bolsevismului. Să nu uităm că noi am fost la Stalingrad pentru că steagul roșu al armatei sovietice a fluturat deasupra orașelor Cernăuți și Chișînău. Pentru că mii de români nevinovați au simțit în ceafă țeavă rece a pistoalelor poliției secrete sovietice. Pentru tragedia neasemuită din 28 iunie 1940. Ipocrizia afirmației referitoare la Stalingrad este demonstrată de felul în care a fost elogiată incursiunea românească dincolo de granițele Ardealului, peste 150.000 de soldați români fiind uciși, răniți sau dați dispăruți în campaniile militare împotriva Axei din Ungaria, Iugoslavia, Austria, Cehia și Slovacia.

Participarea românească la Stalingrad din punct de vedere militar a fost complet legitimă, într-un război părțile combatante căutând să își distrugă reciproc capacitatea de a mai constitui o amenințare. Pentru România Mare, Uniunea Sovietică a fost cel mai mare pericol, căutând în nenumărate rânduri să destabilizeze statul român. Putem menționa planul de asasinare al regelui Ferdinand din 1918, atentatul cu bombă din Senat din 1920, Revoltă de la Tatarbunar din 1924 sau punctul culminant, anexarile din 1940. Mareșalul Antonescu și-a aparat decizia de a ajunge la Stalingrad aducând în discuție tocmai acest fapt, al înlăturării amenințării sovietice de dincolo de granițe, dar speră și într-o reconsiderare a Dictatului de la Viena. Însă, după cum prea bine știm, deznodământul nu ne-a fost favorabil, în jur de 160.000 de soldați români găsindu-și sfârșitul în timpul Bătăliei de la Stalingrad, consemnându-se lupta lor vitejească, de multe ori până la ultimul om, împotriva unui inamic superior, atât numeric cât și tehnic. Această realitate contrastează acuzațiile mincinoase și insultele frecvente ce s-au făcut la adresa comportamentului trupelor române.

Rezistență dramatică a trupelor române din timpul ofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942 poate fi aseamuita cu nimic mai mult decât imaginea trupelor de cavalerie poloneze care sarjau împotriva tancurilor germane, într-un ultim atac fără de speranța. Ordinele primite de diviziile românești de la comandamentul german erau să lupte până la capăt și să nu se retragă, lucru pe care l-au respectat întocmai, chiar dacă asta a însemnat pieirea lor.

Aranjament grafic - I.M.

------------------------------------------