Bătălia Moldovei. Preliminarii.
În final, la 17 aprilie, după lupte grele, frontul a fost stabilizat pe aliniamentul Gura Humorului, Târgu Neamț, sud Pașcani, nord Târgu Frumos, nord Iași, nord Cornești, cursul inferior al Nistrului până la Marea Neagră. În încercarea de a ridica moralul militarilor români și de a-i impulsiona în luptă, generalul Mihail Racoviță, comandantul Armatei 4, a dat la 2 aprilie 1944 următorul ordin de zi: „Ostași ai Armatei 4! Inamicul a ocupat Bucovina, jumătate din Basarabia și parte din Moldova și, prin lovituri puternice, încearcă să pătrundă spre frontul Armatei, să-și reverse hoardele pentru a cuceri deocamdată întreaga Moldovă. Ostași ai Armatei 4! În aceste zile grele este vorba de a apăra iarăși ființa nației noastre și sunt sigur că toți vă veți face datoria. Nimeni nu trebuie să-și părăsească postul de luptă care i-a fost hărăzit și mai bine să se lase să moară pe loc, decât să lase pe inamic să înainteze. Inamicul, care întâmplător ar fi ajuns până în linia noastră de luptă, va fi contraatacat fără cruțare. Sus inimile ostași! Veți fi oare voi mai prejos decât strămoșii noștri? Veți fi oare mai prejos decât părinții voștri care au făcut România Mare? Veți permite voi inamicului hain să ne pângărească mai departe satele și orașele noastre, nevestele și copiii noștri, bisericile și datinele? Sus inimile ostași! Soarta neamului nostru este în mâinile voastre”.
Subestimând capacitatea de ofensivă a armatei sovietice, conducerea politico-militară de la București nu a luat din timp măsurile necesare pentru a face față situației. Cu toate că în ianuarie 1944 ordonase să se intensifice măsurile pentru consolidarea zonei fortificate Focșani-Nămoloasa-Brăila, în februarie 1944, Ion Antonescu a apreciat greșit că „nu sunt indicii serioase că prevederile vor da rezultatele așteptate de ruși. Forța ofensivă rusească a scăzut, puterea de pătrundere în adâncime lipsește, frontul va putea să mai sufere fluctuații, care însă nu vor mai putea avea consecințe strategice”. Ca urmare, Armata 4 română a fost remobilizată abia la 15 martie 1944, la 11 zile după ce Frontul 1 ucrainean declanșase ofensiva pe direcțiile Sepetovka-Cernăuți și Vinnița-Hotin, la 10 zile după ce Frontul 2 ucrainean atacase pe direcțiile Uman-Botoșani și Kirovograd-Râbnița și cu numai 3 zile înainte ca trupele sovietice să forțeze Nistrul, în sectorul Moghilev-Râbnița, pătrunzând pe teritoriul național.
Având inițial în compunere doar Grupul „Cantemir” (Divizia 5 infanterie și Detașamentul „Rareș”), dislocat în Transnistria și nordul Basarabiei, și Corpul 4 armată (diviziile 7, 8 infanterie și 5 cavalerie, dispuse în acoperire pe Nistru cu misiune de a interzice pătrunderea inamicului pe direcțiile Hotin-Botoșani-Pașcani și Moghilev-Târgu Frumos), Armata 4 a primit, prin Directiva operativă nr. 49 a Marelui Stat Major, următoarele misiuni:
- în Transnistria, să asigure evacuarea „în întregime, în ordine și la timp” a tuturor unităților și formațiunilor militare și a autorităților civile;
- la Nistru și la Prut, să organizeze capete de pod cu detașamente mixte (infanterie, cavalerie, artilerie etc.) în zona podurilor de cale ferată, rutiere sau improvizate pentru a asigura trecerile împotriva acțiunii forțelor sovietice, parașutiștilor sau partizanilor;
- în Moldova, să întârzie cât mai mult înaintarea inamicului spre aliniamentul Dealul Mare, Târgu Neamț, care trebuia apărat cu forțele principale.
Pentru îndeplinirea acestor misiuni, unitățile Grupului „Cantemir” trebuiau să se retragă ,,pe linii succesive, stabilite în raport cu mișcarea trupelor germane”, fără să se angajeze în luptă, în cadrul unităților germane operative decât „în cazuri excepționale, când vor fi amenințate direct sau când evacuarea unităților, formațiunilor și autorităților nu s-a putut termina”. Între Nistru și Prut și pe poziția Dealul Mare, Târgu Neamț trebuia să se desfășoare „o acțiune întârzietoare prin detașamente mobile” (pe Nistru, asemenea detașamente s-au constituit la Zalesciki, Moghilev, Iampol, Vadul lui Rașcu și Rezina).
Cu asemenea concepție de luptă și cu aceste forțe insuficiente se putea face față cu greu capacității ofensive a celor trei fronturi sovietice, chiar dacă pe Nistru, la sud de Orhei, au fost dispuse Armata 6 germană și Armata 3 română, ambele cu trupele obosite și cu o capacitate de luptă redusă, în urma grelelor lupte duse la nord de Marea Azov și de Marea Neagră.
Chiar dacă, până la începutul lunii aprilie, Înaltul Comandament german a reușit să dispună, pe un front de 650 km, de la Kuty până la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, 17 divizii germane și 23 de divizii române subordonate Grupului de armate „Ucraina de Sud” (fost Grupul de armate „A”, până la 5 aprilie), comandat de la 30 martie de generalul Ferdinand Schörner. Cele mai multe dintre aceste mari unități erau „decimate și obosite”, așa cum apreciază istoricul german Klaus Schönherr, la mijlocul lunii aprilie 1944 niciuna dintre diviziile Grupului de armate „A” „nu mai avea efectivul complet, mai mult de jumătate din aceste unități supraviețuind încă sub forma unor grupe de luptă; din cele șapte unități blindate din zona de operații românească mai dispuneau de aproximativ 61 de tancuri în stare de funcționare și de 75 de tunuri de asalt intacte, fapt ce demonstrează că din punct de vedere material unitățile germane erau aproape de epuizare”.
Dacă aceasta era capacitatea combativă a trupelor germane este ușor de înțeles în ce stare se aflau cele române, din moment ce însuși Ion Antonescu aprecia (8 aprilie) că forțele Armatei 4 nu erau complet concentrate, nu erau dotate cu tunuri de asalt și tunuri antitanc grele, nu aveau mijloace de transmisiuni radio și nici servicii tractate hipo. Ca urmare, a cerut ca aceasta să nu fie „împinsă înainte” de poziția Târgu Neamț-Iași, așa cum cereau germanii.
În contextul agravării situației din zona Odessa, mareșalul Ion Antonescu considera că trupele Armatei 4 constituiau „ultimele rezerve militare ale neamului românesc” și că împingerea acestora în capul de pod de la nord de Iași ar fi reprezentat „o aventură”, care va aduce „infinit mai multe sacrificii întregului front de sud”.
Contradicţii româno-germane în ceea ce priveşte constituirea structurilor de comandament!
Înaltul Comandament român a dorit să se implice în conducerea operațiilor trupelor române pe frontul din Moldova, Ion Antonescu făcând cunoscut lui Hitler (19 martie 1944) că simpla informare pe care i‑o făceau comandamentele germane asupra desfășurării operațiilor militare pe front, fără „o apreciere a evenimentelor ce ele pot produce și a intențiilor de viitor” îl lipseau de „orientarea necesară conducerii statului”. Mareșalul român considera „imperios necesar” să fie informat asupra „desfășurării operațiunilor și consecințelor lor probabile” pentru a putea lua din timp măsurile care se impuneau. Câteva zile mai târziu, tot el, aprecia, într-o Notă transmisă generalului Ilie Șteflea că ofensiva sovietică interesa direct și îndeaproape „apărarea teritoriului românesc și e absolut necesar să se dea conducerii statului român posibilitatea de a-și expune cuvântul asupra scopului și rezultatelor ce urmărește”.
Experiența Odessei și Stalingradului au făcut ca Înaltul Comandament german să considere aliatul român ca „incapabil să conducă independent, și cu bune rezultate, o operațiune, asumându-și prerogativele conducerii strategice și operative asupra întregului front de luptă” (apreicerea istoricul Klaus Schönherr).
Conștienți că realizarea comandamentului unic era ,,indispensabilă conducerii operațiunilor”, Ion Antonescu și generalul Ilie Șteflea au acceptat, în final, subordonarea Armatei 4 Grupului de armate „A”, apoi constituirea (26 martie 1944) a două grupări de armată, conduse de câte un comandant german, respectiv român, fiecare având în compunere corpuri de armată și divizii germane și române: Armata 4 română (comandant: generalul Mihail Racoviță) și Armata 8 germană (comandant: generalul Otto Wöhler) au constituit Gruparea de armate „Wöhler”, iar Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) și Armata 6 germană (comandant: Maximilian von Fretter Pico) Gruparea de armate „Dumitrescu”, ambele fiind subordonate Grupului de armate „A”, care la 6 aprilie a luat denumirea de Grupul de armate „Ucraina de Sud” (comandant: general Ferdinand Schörner). Chiar și după aceea, românii au încercat (la începutul lunii aprilie) să obțină aprobarea constituirii unui grup compact de trupe române în centrul Moldovei, pe aliniamentul general Târgu Neamț, Iași, nord Vaslui, format din armatele 3 și 4 române.
„Grupată într-un gros puternic cu legături strânse și scurte către bazele de aprovizionare, dotată cu materiale anticar promise de Führer și comandată de șefii ei firești, armata română va da maximum de randament în lupta hotărâtoare pentru apărarea teritoriului național”(generalul Ilie Șteflea în scrisoarea trimisă generalului Erik Hansen).
În replică, comandantul Grupului de armate „A” a cerut generalului Ilie Șteflea să nu mai dea ordine cu caracter operativ Armatei 4. Reacționând, acesta a răspuns că va discuta problema cu generalul Ferdinand Schörner, până atunci Armata 4 urmând a coordona instalarea marilor unități din subordine pe aliniamentul Târgu Neamț, Dealul Mare, conform ordinelor Marelui Stat Major.
Încercând să își asume conducerea exclusivă a forțelor române care îi fuseseră subordonate, comandamentul german, prin generalul Otto Wöhler, a încercat să păstreze prerogativele de conducere și asupra trupelor germane subordonate formal Armatei 4. Și de această dată, generalul Ilie Șteflea a replicat: „Acest mod de a conduce nu poate fi admis. Toate ordinele date unităților germane ce vor intra în compunerea Armatei 4 trebuie să treacă prin comandamentul acestei armate”.
A doua zi (8 aprilie 1944), când a comunicat această decizie comandamentelor române, a precizat: „Numai în acest fel, punerea de unități germane la dispoziția noastră este reală și poate angaja pe deplin responsabilitatea comandamentelor române”.
Prin modul de dispunere a forțelor și prin alte dispoziții, germanii și-au asigurat conducerea operativă și strategică asupra întregului front, constituind, în cadrul grupărilor de armate, subgrupuri de corp de armate (Grupul „Mieth”, la 5 mai, din corpurile 4 armată german și 4 armată român; Grupul „Kirchner”, la 22 mai, din Corpul 5 armată român, Corpul 57 blindat german și Divizia 46 infanterie germană; Grupul „Knobetlsdorf”, la 1 iunie, din Corpul 6 armată român și Corpul 57 blindat german), comandate de generali germani, subordonate, formal, Armatei 4 române[1].
Notă - Harta: Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România. 1044, Editura Militară, Bucureşti, 2004.