Bătălia Moldovei. 20-22 august 1944 - Mărturii din infernul de la nord de Iaşi!

În dimineața zilei de 20 august 1944, orele 5.15, trupele Frontului 2 ucrainean au declanşat  o masivă pregătire de artilerie, de aproape două ore, la nord-nord-vest de Iași, în sectorul de rupere dintre Rediul Mitropoliei și 5 km nord Podul Iloaiei, pe un front de 25 km, percepută astfel de locotenentul Ilie Dumitru, comandant de companie în Batalionul 27 pionieri: „În zorii zilei de 20 august am fost treziți de un zgomot înfiorător. Versantul văii Bahluiului, din fața noastră (la nord-est de Podul Iloaiei) nu se mai vedea. Totul era numai fum și praf, iar zgomotul bombardamentului devenise infernal. Nu se mai puteau deosebi exploziile una de alta, exista numai un tunet continuu, de credeai că se scufundă pământul. Nu am văzut tot timpul războiului un astfel de bombardament de o asemenea intensitate și pe o așa mare adâncime a frontului. Bombardamentul cuprindea întreg spațiul de la linia întâia a infanteriei, până la pozițiile artileriei de sprijin. Aici a fost iadul. Nu se poate descrie cutremurătoarea dramă a celor ce au fost supuși acestui groaznic bombardament. Trupele din adâncime, neafectate de ciocanele de foc ale artileriei rusești, au fost puternic bombardate de către aviația inamică și atacate cu armament de bord de la mica înălțime. Așteptam să se retragă infanteria din fața noastră, cât și artileria, dar în sectorul în care ne aflam nu s-au retras decât circa 70-80 de oameni, din miile care apărau pozițiile încredințate”.

Văzduhul ardea, proiectilele șuierau necontenit, exploziile se înșirau pe întregul câmp de luptă cu o densitate maximă. Zgomotul plecării loviturilor din gurile de foc și al spargerilor depășea orice închipuire. Peste tot fum, și praf gros, pământ și oameni aruncați în înaltul cerului. Conducerea trupelor a fost destul de repede dezorganizată... În momentul trecerii la atac a infanteriei și tancurilor inamicului, focul artileriei al acestuia s-a mutat, ca un tăvălug pe noi aliniamente, în adâncimea dispozitivului nostru, lovind eșaloanele doi, raioanele de dispunere a rezervelor și punctelor de comandă, precum și aproape toate comunicațiile. În același timp, aviația sovietică a trecut la atacuri în grupuri mici, la intervale de timp scurte. Unele avioane aruncau de la mică înălțime cantități mari de grenade, care produceau derută și victime” își amintea și fostul sublocotenentul Victor Dimitriu din Regimentul 7 artilerie (Divizia 5 infanterie) .

Tot în zona Diviziei 5 infanterie, sublocotenentul Nicolae Neagu, comandantul Secției de Reperaj și Observare Trageri (S.R.O.T.) a Brigăzi 5 artilerie, constata: „Era un vacarm nemaipomenit. Se aruncau mii de tone de proiectile, nu se vedea decât fum și praf. Nu aveai unde să te adăpostești. Din primele minute transmisiunile au fost scoase din funcțiune; nu aveam legătură cu unitățile. Proiectilele cădeau, precum grindina. Și-a făcut apariția și aviația care mitralia și arunca saci cu grenade asupra trupelor ce se retrăgeau și asupra atelajelor care veneau către poziții pentru a lua tunurile. Doamne, nu am cuvinte să descriu acest infern apocaliptic!”.

Aflat în linia întâi a Diviziei 5 cavalerie, sublocotenentul (r.) Boris Alexianu, comandant de pluton în Regimentul 8 roșiori, rememora peste ani: „Canonada de artilerie de toate calibrele a durat aproape două ore; mii de tone de obuze cădeau, fără încetare, peste pădurea în care stăteam înghesuiți în adăposturi. Superioritatea inamicului era covârșitoare. Ore dramatice de încordare, în cele două adăposturi ocupate de 40 de ostași ai plutonului meu. În orice clipă puteam fi îngropați de vii, dacă obuzele grele nimereau consecutiv peste același buncăr, așa cum din nefericire, se și întâmplase la escadronul 3. În sfârșit, canonada încetează, părăsim adăpostuirle, ne apare în față un tablou apocaliptic: pădurea verde arde; trunchiuri de copaci zdrobiți, fumegă, cerul nu se vede de fum, praf, flăcări; peste tot gropi adânci, mișună șerpi speriați... Ajungem cu greu în tranșeele parțial distruse. Urmează greul: capacitatea, voința de a rezista în fața unui inamic puternic. În fața noastră se vede « ca-n palmă » valea Jijiei. Tancurile T-34 și infanteria inamică, literalmente inundă calea din fața pozițiilor noastre. Sergentul Ion Pâslaru, care a făcut războiul « dus-întors », zice: « Don! s'lent», păi n-avem atâta muniție, câți cioloveci vin”.

Tot Boris Alexianu redă și încleștarea care a urmat: „Comandantul escadronului, căpitanul Ionescu, dă ordin pe toată linia: « Trageți foc continuu numai la semnalul rachetei cu 5 stele! ». Ne impunem calm, răbdare și executarea întocmai a ordinului. Puhoiul se apropie mereu. La apariția semnalului, se dezlănțuie răpăitul asurzitor al tuturor armelor noastre; trag până și Bofors-urile în tancuri și oameni; puhoiul se rărește, cad mulți, unii înaintează în salturi, noi continuăm să secerăm în plin până și pe cei « cu nasul în pământ ». Respinși, având pierderi mari, rușii se îndreaptă către flancul nostru stâng, unde-s nemții. Dar batalionul german de sub comanda căpitanului von Reinhardt, fără să ne anunțe, părăsește sectorul său, iar rușii pătrund în stânga și în spatele nostru, către periferiile Copoului, în Iași. Suntem nevoiți să atacăm înspre înapoi pentru a evita încercuirea și a răzbate, prin lupte, către valea Boldișor, unde sunt rănit”.

Din satul Războieni (est Târgu Frumos), sublocotenentul medic Epifanie Cozărescu din Regimentul 5 artilerie moto a perceput astfel rezultatele pregătirii de artilerie inamice: „Cu mult înainte de ivirea zorilor, cerul s-a aprins de intensitatea bombardamentului reluat. Bătând metru cu metru pătrat linia infanteriei a fost ca și spulberată! Bieții ostași, câți mai scăpaseră, fugeau înnebuniți de groază, peste poziția artileriei și mai departe”.

Aflat la circa 10 km de prima linie a fontului, sublocotenentul Ion Lăzărescu, comandant de pluton în Regimentul 89 infanterie (Diviza 13 infanterie), rememora încrâncenarea luptei din 20 august: „Abia intrasem în pădure, când aviația inamică începuse survolarea pădurii, la mică înălțime lansând renumitele « coșuri » cu grenade. Pădurea multiplica ecoul exploziilor și ale vibrațiilor motoarelor. Panica era iminentă. Gloanțele mitralierelor avioanelor loveau și aruncau țăndări și din copaci, dar se aud și țipete și văicărelile unora cerând ajutor și implorând pe cei pe care gloanțele nu-i loviseră până atunci. Caii se zbat în hamuri. După circa 15-20 de minute liniștea așternută este sfărâmată de noi țipete. Nori de praf se ridică dinspre nord și se tot înalță de la pământ, ca ceața de dimineață. Norii cresc și bubuiturile parcă se apropie, iar exploziile par că însoțesc norii în vârtejuri. Pe măsură ce cresc, deslușăim, la un loc, înfrățirea dintre calul în galop și omul ce nu-l mai putea stăpâni. Ostașii îngroziți țintesc către mogâldeața disperată ce se îndreaptă către noi. După dealul din față apar și chesoane ce fac salturi de circ, cu oamenii clătinându-se dintr-o parte în alta. Ostașii sunt fără echipament, fără vestoane, fără căști și bătând caii își caută în fugă salvarea. Telefonul sună prelung, neîntrerupt, iar în cască se aude:
- Opriți, la nevoie, și prin foc de armă, pe toți fugarii de pe front.
- Cum, domnule maior, să tragem în frații noștri?
- Ascultă sublocotenent, tu îmi dai mie sfaturi? Eu am luptat la Don!... Ia măsuri!

Pe panta ce cobora din satul Osoiu, ca un șuvoi provocat de potop, coboară trupuri înfrățite: om-cal. Se striga, se țipa, se urla, se fac gesturi incoerente din brațe, se cere ajutor, se imploră să nu tragem. Le dau drum liber către boscheții de alun și corn ca să intre în pădurea care îi va adăposti de căldură și ocroti de explozii”.

Aflat pe dealul de la sud de Scolbâțeni, sublocotenentul Victor Dimitriu din Regimentul 7 artilerie (Divizia 5 infanterie) constata la doar câteva ore după declanșarea ofensivei sovietice: „Militari din toate armele se retrăgeau precipitat, în grupuri restrânse. Unii dintre ei, răniți grav, se mișcau cu dificultate ajutați de camarazi și transportați cu mijloace hipo. L-am văzut rănit pe comandantul Brigăzii 5 infanterie, colonelul Jugănaru, care de-abia mai putea să pășească pentru a ajunge la o mașină ascunsă între niște boschete. Trăiam scene groaznice la vârsta de numai 21 de ani”.

Fostul sublocotenent Mircea Andronescu din Regimentul 1 vânători (Divizia 3 infanterie): „Aflat la observatorul regimentului am remarcat lipsa de reacție a primei noastre linii de apărare, prin neutilizarea tunurilor antitanc, care ar fi împiedicat, în oarecare măsură, înaintarea tancurilor rusești în dispozitivul nostru. Aceasta a făcut posibilă infiltrarea unui număr de 10-12 tancuri rusești în dispozitivul companiei 6, care s-au plimbat nestingherite pe primele două tranșee, strivind luptătorii aflați în ele. Priveliștea oferită din observator constituia un tablou dezolant. Dispozitivul regimentului a fost străpuns în partea sa stângă, în timp ce batalionul din dreapta rezista pe poziția inițială. După două ore de la începutul ofensivei, trupele noastre, aflate într-o repliere dezorganizată către înălțimile pădurii Bârnova, au fost oprite pe o linie intermediară pe pantele de est ale acestora. Lipsa de reacție a artileriei și aviației a făcut ca unitățile diviziei să nu poată păstra nici acestă poziție, fiind respinse în dimineața zilei de 20 august. A urmat o „retragere dezorganizată” pe comunicațiile din zonă. ,,Nestăpâniți de către factorii de conducere ai subunităților respective, ostașii au intrat în panică, refuzând a mai executa ordinele primite de la comandanții lor. La posturile de comandă însă ofițerii au rămas la datorie, unii dintre ei fiind capturați de trupele rusești, care s-au comporat față de ei inuman”.

În contextul în care trupele sovietice au străpuns frontul româno-german în sectoarele de rupere, mareşalul Ion Antonescu, generalul Otto Wöhler, generalul Ilie Șteflea și alți generali români au decis (după discuţii contradictorii) retragerea, spre Bahlui, a trupelor care mai rezistau în capul de pod de la nord de Iași. Acest lucru se impunea, în contextul în care comandamentul Armatei 4 recunoștea, la 21 august 1944, că zona Diviziei 7 infanterie „a fost pulverizată”, că Divizia 5 infanterie „a fost complet distrusă”, într-o situație asemănătoare aflându-se și alte divizii române aflate la est de Siret. Pierderi mari a înregistrat și Divizia 76 infanterie germană, retrasă și ea destul de tardiv.

Chiar dacă rezistența opusă de trupele Grupării „Kessel” nu a permis Armatei 7 gardă sovietice să rupă imediat sectorul de luptă al corpurilor 5 și 1 armată române, lupte grele s-au dat și între Târgu Frumos și Târgu Neamț, unde diviziile 1 și 4 infanterie au rezistat, până în seara zilei de 21 august, când forțe din două divizii sovietice au atacat la sud de șoseaua Podul Iloaei-Târgu Frumos.

La 22 august, sovieticii au străpuns poziția fortificată dintre Iaşi şi Târgu Frumos, obligând trupele române să se retragă spre sud pentru a constitui un cap de pod la est de Siret, în zona orașului Roman, pe care nu l-au putut menține, fiind atacate de la est și de la nord. Cu toate acestea, luptele duse în retragere și chiar contraatacurile date, în condiții limită, pentru reocuparea anumitor obiective au fost numeroase.

Unul dintre aceste episoade (de la Elisabeta Doamna) avea să fie rememorat de sublocotenentul Ion Șuța din Regimentul 5 vânători: „După câtva timp de marș (spre înapoi), am luat contactul cu inamicul, angajând o luptă pe viață și pe moarte, atât în lungul șoselei, cât și în lanurile de porumb alăturate. A fost o luptă deosebit de sângeroasă, cu acțiuni la baionetă, desfășurată de fiecare soldat pe cont propriu. Aflat în mijlocul nostru, în linia întâi, dând comenzi și îmbărbătând ostașii, maiorul Cosmulescu (comandant de batalion - n.n.) a fost răpus de un glonte dușman, cu arma în mână în mijlocul batalionului, care în această luptă a fost decimat”.

Lupte grele a dus Divizia 1 gardă, la sud de Târgu Frumos, încercând să oprească pătrunderea trupelor sovietice spre sud. În noaptea de 22 spre 23 august, sub presiunea inamicului și la ordinul generalului german Kirchner, s-a retras la vest de Siret și s-a instalat în apărare între Cosmești și Scheia, cu fața la est. Forțând Siretul, inamicul a reușit să treacă, la 23 august (ora 12.00), cu tancurile prin sectorul Regimentului 6 dorobanți „Mihai Viteazul”, restul unităților luptând pe malul râului pentru a asigura desprinderea diviziilor 6 și 20 infanterie și retragerea acestora peste râul Moldova. Seara, sub presiunea puternică a inamicului, divizia și-a retras unitățile spre vest, „în mod haotic”, cum rememora căpitanul Alexandru Petrescu, ofițer cu operațiile în Regimentul 6 gardă „Mihai Viteazul”, a trecut râul Moldova și a ocupat poziție între Tupilați și pădurea Boțești, unde o parte din unități au fost surprinse și încercuite; altele au reușit să se retragă spre Piatra Neamț, apoi spre Moinești, Onești, Mănăstirea Cașin.

La nord de Miroslăveni, în zona Corpului 1 armată, inamicul a străpuns (19 august) dispozitivul Diviziei 6 infanterie, pătrunzând la vest de pădurea Trestioara și la est de văile Poieniței și Cosmești. Contraatacul dat la 20 august, cu batalioanele 2 și 3 din Regimentul 10 infanterie, a reușit doar parțial, forțele sovietice pătrunzând și în sectorul Boureni, în zona de luptă a Regimentului 15 infanterie. În pofida superiorității adversarului, divizia a contraatacat din nou (21 august) cu batalioanele 2 și 3 din Regimentul 10 infanterie, în pădurea Trestioara, și cu batalionul 1, în pădurea Zachina, reușind să reocupe, după patru ore de luptă, aproape tot terenul pierdut. Contraatacul inamic, dat la scurt timp cu forțe superioare, a readus-o pe baza de plecare, situația rămânând critică și în ziua de 22 august. A doua zi, trupele sovietice au rupt frontul, producând marii unități pierderi umane importante. Ca și Diviziei 20 infanterie de la flancul stâng.

Ceva mai la sud, Divizia 8 infanterie a primit misiunea (20 august 1944) să apere capul de pod Roman, în care scop a constituit Detașamentul „Molda”, întărit cu trei batalioane de vânători de munte. După ce la 21 august, a intrat în dispozitiv de apărare între Siret și Moldova, a primit (în ziua următoare) misiunea să organizeze apărarea capului de pod Bacău și să asigure trecerile peste Siret la Drăgești și Spiridonești. În noaptea de 23 spre 24 august a primit ordin de retragere spre sud.

În multe locuri, retragerea s-a transformat în fugă, cu numeroase momente de panică. Fostul sublocotenent Vasile Bărboi din Regimentul 2 artilerie antiaeriană, aflat cu bateria sa la Cosmești (Tecuci) spre a face siguranța antiaeriană a podului de peste Siret rememora: „În după-amiaza zilei de 23 august aspectul retragerii era de-a dreptul dezolant: subunități din toate armele, grupuri de soldați izolați, piese de artilerie, mașini de transport, chesoane tractate de atelaje, căruțe cu răniți, călăreți în galopul cailor căutând să ajungă și să treacă cât mai repede peste pod. Pe fețele și în gesturile tuturor se citea panica, teama că nu vor ajunge în timp util la pod, amplificate de zvonul că rușii ar fi atins localitatea Tecuci (în realitate trupele sovietice erau la circa 30 km nord de această localitate). Am remarcat și ofițeri superiori care se străduiau cu eforturi supraomenești să pună ordine în această învălmășeală, să înjghebeze o apărare în capul de pod la est de râu și să asigure o retragere cât de cât ordonată. Însă nimic nu putea stăvili această avalanșă de oameni, animale și vehicule care se rostogolea spre trecerea de peste Siret”. [1]

-----------------------------------------
[1] Alesandru Duţu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016.