Adevărata faţă a războiului (1941-1945). Repere

În martie 1944, în momentul în care frontul a ajuns din nou pe teritoriul național „neliniștea, îngrijorarea și demoralizarea a început să se arate pe fețele tuturor” - atrăgea atenţie Alexandru Evolceanu -.

La concluzii asemănătoare a ajuns și generalul Radu Niculescu-Cociu, comandantul Diviziei 4/24 infanterie: „Ofițerii care se înapoiază din concediu au un dispreț suveran față de dezmățul ce văd că se petrece în țară. Acest dezmăț tinde să atingă moralul celor de aici, care văd în acest dezmăț refuzul celor din interior de a se integra în comandamentul vremurilor prin care trăim. Azi, când țara trebuie să lupte pentru cauzele drepte ce au împins-o pe acest drum, nu este moral ca populația aceleiași țări să fie divizată prin tembelismul și dorința de trai fără limită a acelor din interior. Nu este moral ca o parte să se sacrifice pe front din sentimentul datoriei, iar altă parte să profite de bucuriile unei vieți ușoare în interior”.

La relația front-interior s-a referit și generalul Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin: „Ceea ce m-a mâhnit în mod deosebit a fost separarea totală a patriei față de front. Această impresie s-a adâncit și mai mult mai târziu. În cursul întregului război nefast părea să existe două lumi în România, care se deosebeau una de alta: lumea patriei și lumea frontului. Ele se deosebeau în mentalitate, în credință, ba chiar în interese. Lumea din interiorul țării nu avea niciun contact spiritual cu lumea frontului, cu excepția rudelor luptătorilor de pe front. Ea se ocupa de cu totul alte gânduri și interese. Aveam sentimentul hotărâtor că România ducea numai un război militar, iar nu un război al poporului, după cum se afirma cu emfază prin proclamarea «Sfântului război ale națiunii». Pe front domnea, într-adevăr, un impresionant elan și spirit combativ, în patrie erau însă cu toții preocupați numai de grija pentru o viață bună și pentru afacerile lor”.

Chiar Mareșalul Ion Antonescu atrăgea atenția generalului Constantin Pantazi (la 22 aprilie 1944, în Consiliul de Miniștri): „Prea mulți au rămas la partea sedentară. A fost o mare nedreptate. Toți elevii activi, care ies ofițeri la 10 mai au fost lăsați la părțile sedentare, iar elevii care se fac ofițeri de rezervă au fost trimiși pe front. Te întreb: Este aceasta o măsură dreaptă și inteligentă?... Este drept ca cel care se face ofițer de rezervă să fie trimis pe front? Ce zice când vede că cel activat nu merge pe front, mai ales când în capul statului se găsește un ofițer? Că i-am protejat. Dar să mă ferească Dumnezeu să fac astfel de nedreptăți. Pentru mine națiunea românească este una, legea este lege, dreptatea este dreptate. Nu fac nicio deosebire de la rege și până jos”.

În realitate, situația era mai gravă din moment ce generalul Mihail Racoviță se referea „cu durere și mâhnire” la greșelile făcute de comandamente și trupe, care au atras după sine „cedarea fără temei de teritorii din pământul scump al patriei noastre”, părăsirea „fără nicio justificare” a armamentului și materialului „ce nu mai poate fi înlocuit în aceste timpuri de grea cumpănă pentru neamul nostru”.

Relevând gravitatea situației, comandantul Armatei 4 ordona: „Nu se va mai ceda nicio palmă din pământ fără luptă” și atrăgea atenția: „Inamicul ne-a cotropit și ne pângărește pământul sfânt al țării. Este vorba de ființa neamului nostru într-un război necruțător și de aceea fac apel la spiritul de sacrificiu de la cei mai mari comandanți până la cel din urmă ostaș. Acela care nu vrea să se supună imperativului momentelor de față înseamnă că nu mai este român, ci un trădător de neam, și față de aceștia voi fi fără cruțare. Nu dau acest ordin ca o amenințare, ci ca un avertisment celor care șovăiesc și oscilează în fața acestor mari evenimente”.

În încercarea de a ridica moralul militarilor și de a-i impulsiona în luptă, generalul Mihail Racoviță, comandantul Armatei 4, a dat (2 aprilie 1944) următorul ordin de zi: „Ostași ai Armatei 4! Inamicul a ocupat Bucovina, jumătate din Basarabia și parte din Moldova și, prin lovituri puternice, încearcă să pătrundă spre frontul Armatei, să-și reverse hoardele pentru a cuceri deocamdată întreaga Moldovă. Ostași ai Armatei 4! În aceste zile grele este vorba de a apăra iarăși ființa nației noastre și sunt sigur că toți vă veți face datoria. Nimeni nu trebuie să-și părăsească postul de luptă care i-a fost hărăzit și mai bine să se lase să moară pe loc, decât să lase pe inamic să înainteze. Inamicul, care întâmplător ar fi ajuns până în linia noastră de luptă, va fi contraatacat fără cruțare. Sus inimile ostași! Veți fi oare voi mai prejos decât strămoșii noștri? Veți fi oare mai prejos decât părinții voștri care au făcut România Mare? Veți permite voi inamicului hain să ne pângărească mai departe satele și orașele noastre, nevestele și copiii noștri, bisericile și datinele? Sus inimile ostași! Soarta neamului nostru este în mâinile voastre”.

Mobilizatoarele îndemnuri nu au avut efect de vreme ce tot generalul Mihai Racoviță atrăgea atenția la 31 mai 1944: „La inspecțiile ce am făcut la toate diviziile, atât la cele din linia I, cât și la cele din linia 2-a am constatat: în corpul ofițerilor, atât cei inferiori, cât și cei superiori, chiar și generali, o adevărată stare de apatie, care provoacă îngrijorări... Toți comandanții de divizii cu care am vorbit au observat această stare pe care o semnalez. Cred că e absolută nevoie ca în interesul câștigării victoriei să se facă cele mari mari eforturi pentru înlăturarea stării semnalate”.

Constatările și îngrijorările comandantului Armatei 4 erau reale de vreme ce Gheorghe Netejoru, pe front sublocotenent în Regimetul 2 vânători de gardă, rememora: „Starea de spirit a celor mai mulți lăsa de dorit, iar entuziasmul, care până nu de mult caracteriza trupele noastre, începuse să piară. Foarte mulți ostași, în special cei care trecuseră prin mai multe campanii, doreau să se termine acest război de uzură. În general, atmosfera era apăsătoare. Situația aceasta se datora, în mare parte, veștilor care ne soseau din zona interioară, unde bombardamentele anglo-americane, începute încă din aprilie 1944, nu mai conteneau. Puțini erau aceia care să nu fi primit vești că, în urma bombardamentelor, a pierdut un membru al familiei, o rudă sau un prieten. De acum, pierderile zilnice de vieți omenești erau mai mari în zona interioară decât pe front”.

Nedumerire au provocat și numeroasele permisii și concedii acordate ostașilor în iulie-august 1944, deși se întrevedea declanșarea unei noi ofensive sovietice, inclusiv plecarea în concediu a generalului Mihail Racoviță (la începutul lunii august), cel care se adresase astfel militarilor din subordine cu câteva luni înainte: „Acela care nu vrea să se supună imperativului momentelor de față înseamnă că nu mai este român, ci un trădător de neam, și față de aceștia voi fi fără cruțare"[1].