26 noiembrie 1941. A 158-a zi de război!

Pe frontul din Crimeea începe să curgă din belşug sânge românesc, vânătorii de munte ai Brigăzii 1 asaltând fortificaţiile de la Sevastopol.

- „Curge, curge sânge! - consemnează în Jurnal locotenent-colonelul Vasile Scârneci aflat în linia întâi. Zi întunecată, tristă… Compania 2 este prinsă de o rafală de mortiere şi sunt răpuşi soldaţii Marin Ion şi Tiron Dumitru… O escadrilă de bombardament se năpusteşte asupra crestei de piatră ocupate de Compania Cercetare (căpitan Burcu Dumitru), aruncă cu furie grenade şi mitraliează de la mică înălţime, cad mulţi soldaţi: Barbu Iordache, Ariciu Constantin, Turcu Vasile, Dodot Gheorghe, Ioanovici Nicolae şi Pavel Gheorghe. Răniţi grav: sergentul Badea Vasile, soldatul Bărăscu Constantin. Doamne Dumnezeule, prea mult sânge, ajunge! Sunt din cale afară de amărât. Avioanelele, grupuri, grupuri, du-te-vino, scuipă bombe şi grenade. Apoi, ca să-şi împlinească misiunea mitraliează cumplit. Pădurea şi văile, străjuite de stânci uriaşe, hăuie sinistru. Compania Cercetare s-a subţiat mult. De zece zile mă chinuiesc să o cruţ, ţinând-o mai mult în rezerv, dar hainul ghinion o urmăreşte pas cu pas. Au căzut cei mai bravi, cei mai de elită ostaşi din această Companie. Căpitanul Burcu nu mai ştie unde-i este capul… Ruşii sunt foarte dibaci la organizarea terenului şi rezistenţi la frig şi ploi, zăpadă. Aceste două capete d epod de la Sevastopol şi de la Feodosia-Kerci le vor ţine cu dinţii şi va trebui multă vreme şi multe sacrificii până vor fi lichidate”.

Aflat la Berlin cu prilejul semnării documentelor privind aderarea României la Pactul anticomintern, Mihai Antonescu are întrevederi, succesive, cu reischmareşalul Hermann Göring, Joachim von Ribentrop şi cu Adolf Hitler.

- Hermann Göring îi prezintă „cât de grave sunt nevoile armatei germane, în special pentru petrol, păcură şi celelalte derivate” şi-i cere să facă „toate sforţările pentru a-i ajuta”, -  Ministrul român de Externe expune situaţia economică a ţării, ,,sforţările” făcute de Ion Antonescu şi guvernul român pentru ,,a menţine ordinea economică”, pentru a evita primejdia de a intra ,,într-o stare de dezechilibru şi inflaţie determinată aproape exclusiv de nevoile Germaniei, la noi”. Pentru a evita inflaţia cere să se intervină pentru „a i se da României aur şi devize în acoperirea finanţărilor germane, trecute şi a celor viitoare”, armament, materii prime şi „toate maşinile şi materialele necesare agriculturii româneşti pentru a se realiza o industrializare agrară”. Deoarece livrările româneşti de petrol ,,au epuizat” o mare parte din rezervele naţionale, solicită angajamentul conducerii de la Berlin ca după terminarea războiului, petrolul românesc să rămână ca ,,o rezervă permanentă”. Mai cere conducte pentru industria de gaz metan şi de gaz de sondă, cărbunii necesari substituirii combustibilului lichid, în situaţia în care Germania ar fi dorit ca România să reducă consumul de păcură şi petrol. Precizând că trupele germane din România „sunt nefolositoare şi reprezintă o cheltuială prea mare”, Mihai Antonescu solicită ca acestea „să fie suprimate sau în orice caz simţitor reduse”. Apoi precizează că „graniţa arbitrajului de la Viena este intolerabilă”, că românii din teritoriul ocupat de Ungaria „sunt supuşi unui regim de teroare, de nedreptăţi grave”, fiind „ameninţaţi în modul cel mai barbar în însăşi existenţa lor fizică, prin acte de sălbăticie, prin condamnaţiuni grave şi atrocităţi neînchiuite, medievale, iar viaţa spirituală este aproape interzisă prin desfiinţarea şcolilor româneşti şi alte acte de grave provocaţiuni şi ofense nu numai a drepturilor noastre, dar a civilizaţiei însăşi”, că această stare de lucruri, România înţelege s-o îngăduie „numai în această perioadă gravă de luptă cu Rusia”.

- Hermann Göring acceptă să dea României aur şi devize pentru evitarea inflaţiei şi promite armament, în afara carelor de luptă şi a materialelor indispensabile Germaniei, conducte, cărbuni şi reducerea trupelor germane din România. Evită însă să condamne deschis politica Ungariei în teritoriul românesc ocupat în 1940, dar promite libertate de acţiune în... Transnistria.

În discuţia cu Joachim von Ribbentrop, ministrul român de Externe îi expune ,,grava situaţie financiară şi economică şi a României, ameninţată de inflaţie şi de dezordine; necesitatea de a primi imediat aur şi devize, materii prime şi maşini agricole, armament şi acordul pentru stabilirea unei colaborări ordonate şi evitarea oricăror neregularităţi în operaţiunile economice”.

- Omologul german îi răspunde că „va fi foarte greu să dea trei vagoane de aur”, dar că se vor face sforţări pentru „a ni se da cât mai mult”.

- Mihai Antonescu îi înmânează un Memorandum prin care condamna din nou dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi prezenta „toate cazurile concrete, atrocităţile pe care le săvârşesc ungurii, violaţiunile de drepturi şi toate actele care ofensează grav şi profund naţiunea română, punând guvernul în situaţiunea de a interveni bneîntârziat pentru sprijinirea celor 1 400 000 de români aflaţi în Transilvania de Nord”.

- Joachim von Ribbentrop recunoaşte că în Transilvania de nord „se petrec lucruri nepotrivite”, dar a precizează că în contextul războiului cu U.R.S.S.-ul, Germania „nu poate oferi spectacolul unui conflict între aliaţii săi, în spatele frontului rus”.

Probleme asemănătoare avea să ridice Mihai Antonescu şi în discuţia cu Adolf Hitler, care încearcă să îndrepte privirea guvernanţilor români tot spre... Răsărit: „Dvs. aveţi drepturi şi puteri fără limită; luaţi cât credeţi. Esenţial este însă să ocupaţi aceste teritorii cu populaţie românească nu numai cu suveranitate politică… În ce priveşte drepturile în apus, aşa cum v-am spus, va veni momnetul să discutăm şi această problemă, care nu este uşoară, mai ales în împrejurările de azi... Este prea târziu pentru ca să mai putem lua o altă poziţie în această privinţă”.