1942. -Stepa Calmucă și Cotul Donului - Cauze ale dezastrului

Problema responsabilității înfrângerii armatelor 3 și 4 române în Cotul Donului, respectiv Stepa Kalmucă a fost ridicată încă din noiembrie 1942, atât de comandamentele germane cât și de cele române.

La 26 noiembrie, la numai o săptămână de la străpungerea frontului, generalul Maximilian von Weichs, comandantul Grupului de armate ,,B”, a acuzat comandamentele celor două armate române, apreciind că dezastrul s-a datorat „moralului deosebit de scăzut” al trupelor, panicii, slabei instruiri și insuficientei înzestrări cu armament antitanc.

Generalul german mai acuza ,,completa nesupunere a conducerii superioare și de nivel mediu” (cu excepția generalilor Mihail Lascăr și Petre Dumitrescu), „contradicțiile de natură politică din cadrul corpului ofițeresc” etc. Înainte de a face aceste afirmații, acelaşi general intervenise direct (20 noiembrie) pentru „restabilirea ordinii în sectorul Armatei 3” ordonând „adunarea soldaților români care se retrăgeau, aprovizionarea și retrimiterea lor pe front sub comanda unor șefi energici”, cerând să se lupte „cu toate mijloacele și foarte hotărât” împotriva panicii și zvonurilor.

Două zile mai târziu (22 noiembrie) a ordonat chiar ,,deschiderea unei proceduri a Curții Marțiale” împotriva Diviziei 14 infanterie, considerând că aceasta și-ar fi părăsit pozițiile de luptă la primul atac inamic, fără a opune rezistență (la 27 noiembrie 1942, generalul Karl Hollidt l-a destituit de la comanda Diviziei 14 infanterie române pe generalul Gheorghe Stavrescu și pe șeful său de stat major).

Modul tăios și arogant, tratamentul necamaraderesc aplicat de germani comandamentelor și trupelor române, l-au determinat pe istoricul german Manfred Kehrig să concluzioneze că problema a fost tratată cu „o îngâmfare tradițională”. Neîncrederea în armata română s-a manifestat și la Berlin, de unde colonelul Ion Gheorghe raporta (27 noiembrie 1942) că înfrângerile erau privite ca „prima mare deziluzie” față de trupele române considerate, totuși, „mult superioare celorlalți aliați”.

Conștient de pericolele pe care le implica o asemenea comportare pentru viitoarea colaborare germano-română, generalul Arthur Hauffe, șeful Misiunii militare germane în România, s-a străduit să diminueze tensiunile apărute, solicitând Secției operații a O.K.H. (27 noiembrie 1944) să determine Grupurile de armate „B” și „Don” să respecte „onoarea” armatei române și să trateze cu „încredere” unitățile și comandamentele române, îndemnând ca acestea să fie sprijinite ,,moral și material”.

Colonelul Doerr, constatând consecințele dăunătoare ale „atitudinii îngâmfate” a militarilor germani a încercat să împiedice/limiteze manifestările necamaraderești. La fel a procedat și colonelul Wenk. La rându-i, felmareșalul Erich von Manstein l-a asigurat pe Ion Antonescu (27 noiembrie) că va manifesta aceeași grijă față de trupele române ca și față de cele germane.

Pentru micșorarea tensiunii româno-germane a intervenit și Hitler, care l-a sancționat pe comandantul Corpului 38 tancuri german, considerat de români vinovat de distrugerea Grupului general „Lascăr” și și-a exprimat dorința ca neînțelegerile apărute în domeniul aprovizionării să înceteze, soldatul român urmând să fie hrănit „la fel ca cel german”.

Pe aceeași linie de conduită, la 5 decembrie, s-a ordonat încetarea cercetărilor în legătură cu comportamentul trupelor române după 19 noiembrie 1942. Neîncrederea, acuzațiile și manifestările necamaraderști nu au încetat însă.

Românii au avut o altă părere!

În aprecierea generalului Ilie Șteflea, „afirmațiile jignnitoare” ale generalilor germani erau ,,în totul neîntemeiate”, șeful Marelui Cartier General român făcând cunoscut mareşalului Ion Antonescu (27 noiembrie 1942) „condiţiile obiective extrem de grele” în care fuseseră puse să lupte trupele române „până la epuizarea totală a unităţilor şi a tuturor posibilităţilor de rezistenţă” şi rugând să se intervină la Führer pentru a ordona generalului Maximilian von Weichs să-şi retragă aprecierile negative referitoare la comportarea trupelor române în luptă ,,pentru ca morţii noştri să nu fie dezonoraţi”.

La 5 decembrie 1942, Ilie Ștefleea s-a adresat și feldmareșalului Erich von Manstein: „Primesc zilnic extrem de multe informații din care rezultă că atât comandamentele, cât și ofițerii și trupa române sunt tratate cu desconsiderare și uneori chiar cu dispreț de către comandamentele și ostașii germani pe motiv că trupele Armatei 3 și 4 române n-au luptat cu bravură și au creat astfel trupelor germane o situație critică. Unele comandamente române au fost puse în situațiuni umilitoare, astfel:
a) La Armata 3 statul major a fost înlocuit cu un stat major german, cu toate că generalul Arbore, fostul şef de stat major al Armatei 3, este unul din cei mai pricepuţi şi, cred, cei mai bravi generali din oştirea noastră;
b) De asemenea, Armata 3 a primit comanda a două grupări germane, formate din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţii, iar marile unităţi române, chiar corpuri de armată, au fost trecute sub comandamente de corpuri de armată germane;
c) Corpul 1 armată român a fost pus sub comanda unui corp de armată german care tratează acest comandament într-un mod necunoscut în oştirea noastră şi după câte ştiu nici în oştirea germană;
d) Au fost ofiţeri români cărora trupele germane le-au smuls revolverele de la centură, iar unităţi române au fost dezarmate şi insultate. Acest tratament este cu totul nedrept, creează o demoralizare în rândul trupelor române, ceea ce nu poate fi decât în detrimentul operaţiunilor ulteriore şi al legăturii de strânsă camaraderie între cele două armate aliate.

Această atitudine din partea comandamentelor şi trupelor germane se face cunoscut fulgerător în rândurile ostaşilor români şi provoacă o stare de indignare şi totală demoralizare. Când am primit primele informații am crezut că sunt numai cazuri izolate și am căutat prin toate mijloacele să îndemn ostașii români la menținerea mai departe a legăturilor de bună camaraderie cu ostașii germani. Acum însă m-am convins că ar fi o mare greșeală din partea mea dacă nu aș aduce aceste informațiuni la cunoștința Excelenței Voastre, mai ales că, concomitent cu atitudinea comandamentelor, ofițerilor și trupei germane, rușii fac o propagandă prin toate mijloacele (radio, megafoane, manifeste etc.) scoțând mereu în evidență atitudinea trupelor germane față de români”.

La rându-i, mareşalul Ion Antonescu a reamintit (9 decembrie 1942), feldmareşalului Erich von Manstein, comandantul Grupului de armate ,,Don”, că România a pus la dispoziţia Germaniei „aproape totalitatea forţelor sale armate”, îndeplinind astfel „un rol european foarte îndepărtat de modestele sale idealuri naţionale şi politice”, dar că „această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligaţie fără restricţiuni”, că „nimeni nu poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând, până la această dată, nici o convenţie, nici politică şi nici militară”. Cu același prilej, el a atras atenţia (tardiv): „Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad de arme, chiar când greşeşte. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile, cum nu au fost masacrate nici diviziile germane nr. 62 şi 294. El nu poate fi pedepsit decât de ofiţerul român. De bravele noastre unităţi nu poate dispune oricine după bunul său plac, după cum nu poate dispune de ale dumneavoastră. Constituţia ţării mele opreşte acest lucru, după cum o opreşte pentru dumneavoastră Constituţia şi onoarea ţării dumneavoastră. Eu sunt dator să vă previn că dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte voi avea de examinat situaţia forțelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră”.

Încercând să reconcilieze relaţiile de comandament şi cooperarea de arme româno-germană, feldmareşalul Erich von Manstein l-a asigurat (15 decembrie 1942) pe Ion Antonescu de bunele sale intenţii şi de faptul că nu va tolera ca „onoarea armatei române să fie jignită”. A continuat însă să fie ferm în a cere trupelor române să lupte în orice condiții, comunicând următoarele generalului Ilie Șteflea, la 27 decembrie 1942: „Pe baza rapoartelor primite de la Armata 4 blindată germană, Grupul de armate are impresia că voința de a lupta nu mai există la mare parte dintre comandanții și trupele Armatei 4 române, respectiv nu mai este ținută ridicată de către comandanți. Sub pretextul unei apărări anticar insuficiente se execută retrageri sau se dă ordin de retragere fără ca să existe nevoia urgentă pentru a se proceda astfel. În consecință, inamicul obține succese considerabile numai cu câteva care de luptă, care tot s-ar imobiliza în terenul mai înapoi, respectiv a căror infanterie de însoțire ar putea fi nimicită fără mare greutate. Aceste succese inamice ar putea influența situația de ansamblu la est de Don în mod hotărâtor. Atrag atenția Excelenței Voastre în mod insistent asupra pericolului ce reprezintă această dezvoltare și aștept ca, prin toate mijloacele să se refacă voința de a rezista a Armatei 4 română”. A doua zi (28 decembrie), feldmareșalul Erich von Manstein a apreciat că bătălia a fost pierdută din cauză că „trupele române n-au opus rezistență serioasă” în fața atacurilor inamice, tancurile sovietice trecând peste resturile diviziilor 5 și 8 cavalerie, fără a se interveni pentru salvarea trupelor depășite.

Feldmareșalul german uita însă că în acel moment situația Armatei 4 era „foarte gravă”, dispunând doar foarte puține trupe (în valoare de 8 batalioane și 15 escadroane) dispuse, pe un front de 130 km, cu misiunea de a rezista la încercuire, ceea ce constituia (după generalul Ilie Șteflea) ,,o imposibilitate”.

Șeful Marelui Stat Major român mai atrăgea atenția că toate intervențiile făcute la comandamentul german se izbiseră de ,,neînțelegerea situației adevărate” în care erau puse să lupte rămășițele armatei române, că dacă se continuau operațiile tot în ideea de rezistență pe loc în fața atacurilor cu tancuri inamice, ,,în câteva zile și aceste resturi vor fi distruse sau capturate, iar drumul va fi lăsat total liber inamicului”.

Informat și el despre situația Armatei 4, mareșalul Ion Antonescu a cerut (29 decembrie 1942) să se comunice feldmareșalului Erich von Manstein următoarele: „Nu este momentul a se aprecia cauzele adevărate care au făcut ca acțiunea începută să nu reușească. Numai istoria le va putea găsi pe toate și tot ea va trage concluziile. În aceste momente trupele și comandamentele române au nevoie, în interesul binelui comun, de încurajare și nu de blam”.

Pentru conciliere s-a pronunţat şi Adolf Hitler, care considera că în viitor deviza trebuia să fie: „A ajuta, a ajuta, a ajuta şi a nu discuta”. Cu toate acestea, la începutul anului 1943, camaraderia de arme româno-germană „nu mai exista decât în vorbe”, aşa cum aprecia istoricul german Manfred Kehrig.

Ca și la Turtucaia în 1916, ca și la Odessa în 1941, morții și prizonierii din Cotul Donului și Stepa Kalmucă au fost uitați repede, interese comune ducând, în perioada următoare, la compromis, la depăşirea crizei de încredere româno-germană la care atât germanii cât și românii au avut partea lor de vină.

Cauze ale dezastrului

Înfrîngerea înregistrată de armatele 3 și 4 române în Cotul Donului şi Stepa Calmucă a reprezentat un adevărat dezastru, fără precedent în istoria militară a românilor, într-un timp foarte scurt pierzându-se între 140.000 și 150.000 de militari (morţi, răniţi sau dispăruţi), precum și aproape toată tehnica de luptă. Impactul emoțional și consecințele strategice au fost și ele enorme.

Printre numeroasele cauze s-au aflat:

Greşeli de conducere şi de execuţie:

- Misiunea Armatei 3 s-a cristalizat treptat, fără a se primi un ordin sau instrucţiuni precise, care să fixeze clar şi explicit ideile operative ale Grupului de armată ,,B” în ceea ce priveşte manevra defensivă, adâncimea zonei în care se putea primi bătălia sau cel puţin poziţiile de organizat în adâncime şi zonele de interes deosebit. Concepţia operativă s-a putut deduce doar din directivele şi instrucţiunile cu caracter general primite de la Înaltul Comandament german, care, pornind de la ideea că inamicul nu va putea întreprinde în iarna anului 1942/1943 acţiuni importante, cu obiective îndepărtate, a prevăzut şi a cerut păstrarea cu orice preţ a liniei principale de rezistenţă. Conform acestora, trupele române trebuiau să menţină şi să apere poziţiile în care se aflau contra oricărei încercări de pătrundere a inamicului, retragerea din proprie iniţiativă constituind, în concepţia comandamentului german, o mare greşală.

- Conducerea statală şi militară (Ion Antonescu, în special) a acceptat cu prea mare ușurință trimiterea pe front a unor divizii insuficient dotate cu armament modern, fără o asigurare logistică pe măsură.

- Limitarea libertăţii de conducere şi iniţiativei comandamentelor române de armată prin centralizarea excesivă a actului de comandă de către comandamentele germane a mers până acolo încât generalii Petre Dumitrescu și Constantin Constantinescu-Claps nu au avut posivbilitatea de a lua decizii, cât de cât importante, fără aprobarea eşaloanelor superioare, sau chiar similare, germane. În cea mai mare parte, iniţiativele şi avertismentele comandamentelor române nu au fost luate în seamă.

- Insistenţa comandamentelor germane de a nu se ceda cu nici un preţ terenul a luat comandamentelor române orice posibilitate de manevrare a forţelor şi mijloacelor în adâncime, ceea ce a avut ca rezultat sacrificarea, de multe ori inutilă, a trupelor. La întrebarea dacă „executăm întocmai şi cu orice preţ ordinul Stab Don”, generalul Ilie Şteflea a răspuns: „Marele Cartier General nu comandă. Armata 4 a fost subordonată Armatei 4 blindate de ordinele căreia ascultă. În situaţii critice nu poate lua hotărâri decât cine cunoaşte bine situaţia, deci puteţi face acte de iniţiativă, luându-vă toată răspunderea. Aşa am face şi noi şi aşa trebuie să facă orice comandant cu răspundere… Luați orice măsuri credeți necesare pentru a face față situației, comunicându-le Armatei 4 blindate prin ofițerul de legătură”.

- Incapacitatea comandmanetelor române de a redresa situaţia după străpungerea frontului de către sovietici, istoric german Manfred Kehrig apreciind că acestea „nu erau la înălțimea misiunilor primite, la înălțimea voinței necesare de a ordona marilor unități ce se retrăgeau în dezordine să se concentreze pentru a opune din nou rezistență”.

- Situaţii de panică şi abandonare a luptei etc., mai ales acolo unde superioritatea inamicului a fost zdrobitoare.

Rezerve insuficiente (surprinse de rapiditatea cu care s-au deplasat tancurile sovietice), introduse târziu în luptă.

- Armata 3 nu a dispus ca rezerve pentru 150 km de front decât de 2/3 dintr-o divizie de infanterie (Divizia 15 infanterie) și odivizie de cavalerie;

- Rezerva pusă la dispoziție de Grupul de armate (Corpul 48 blindat cu Divizia 22 blindată având 1/3 forță combativă și Divizia 1 blindată română) nu a putut rezolva situația, din cauza superiorității forțelor inamice.

- Diviziile și corpurile de armată au avut rezerve mai mult simbolice.

Capacitate de luptă redusă la unele divizii, Secţia operaţii a Marelui Cartier General semnalând încă de la 27 octombrie 1942: „Capacitatea operativă a diviziilor din Corpul 6 armată este scăzută cu aproximativ 1/2 din personalul luptător și 1/3 din materialul infanteristic, care a fost scos din luptă din cauza reducerii efectivelor în luptători. Trupele sunt extrem de obosite, majoritatea stau în prima linie în gropi individuale de peste 60 de zile, fără posibilitatea de a se spăla măcar parțial și fără posibilitatea de a se odihni fiind toate în linia întâia în contact cu inamicul, înșirate ca niște mărgele pe ață. Misiunile pe care le au diviziile Corpului 6 armată întrec posibilitățile lor materiale și morale. Aceste posibilități scad zilnic într-o măsură pronunțată din cauza oboselilor care se adaugă la istovirea fizică a ostașilor și din cauza pierderilor zilnice pe care le provoacă inamicul. Ca o concluzie a acestor constatări, diviziile Corpului 6 armată ar trebui scoase din prima linie și trecute într-o zonă de refacere unde primind batalioanele de recruți să-și completeze efectivele și materialul, odată cu refacerea fizică și morală a trupelor”.

Mai precis, efectivele față de necesar reprezentau 25% la Divizia 1 infanterie, 30% la Divizia 2 infanterie, 34% la Divizia 4 infanterie, 48% la Divizia 20 infanterie, 57% la Divizia 5 cavalerie, 64% la Divizia 8 cavalerie și 73% la Divizia 18 infanterie. Mari deficite se înregistrau și în domeniul dotării, mai ales la armamentul anticar, piesele existente fiind în marea lor majoritate de calibru mic și deci ineficace împotriva tancurilor sovietice.

- Armament anticar insuficient şi ineficace pentru combaterea tancurilor sovietice. Batalionul român de infanterie nu dispunea de mijloace anticar, cel german avea circa 30 tunuri anticar. Unitățile suplimentare de vânători germane (concentrate numai la Divizia 13 infanterie și Divizia 1 cavalerie) nu au fost îndestulătoare.

- Armatele nu au dispus de mijloace suficiente de izbire pentru a reacţiona puternic în cadrul unei apărări elastice şi nici de rezervele absolut necesare.

Pregătire de luptă precară la unele unităţi, generalul Constantin Sănătescu constatând la Corpul 4 armată: ,,.III. Infanteria e slab instruită; nu este conștientă de puterea armamentului ei, de care nu face uz și așteaptă ca artileria prin trageri de oprire, să oprească orice atac, cât de neînsemnat ar fi el. Am ajuns să întrebuințăm artileria grea în trageri de oprire, contrar tuturor regulilor. Am găsit într-o zi o companie de brandturi grele, care nu trăsese niciun proiectil cu ocazia unui atac inamic, pe motiv ca să nu se descopere, iar la atacul inamic din 24 octombrie, toate brandturile (și erau foarte numeroase) au consumat numai 420 proiectile; în schimb, artileria și-a făcut pe deplin datoria”.

Logistică necorespunzătoare

- Germanii nu şi-au respecat promisiunile pentru asigurarea condiţiilor normale de luptă, determinându-l pe Ion Antonescu să ceară (18 noiembrie 1942) colonelului Ion Gheorghe să semnaleze la Berlin că trupele române nu primiseră materialele promise pentru organizarea pozițiilor pentru ,,adăposturi, instalațiuni de iarnă și material lemnos pentru bordeie”, că ,,nu s-au putut forma depozite de hrană decât cu mici excepții și trupele primesc subzistențe de pe o zi pe alta”, că la cea mai mare parte din unități ,,continuă criza de furaje” (Corpul 6 armată avea nevoie de circa 75 vagoane zilnic pentru 45 000 de cai), că Armata 3 nu a primit în cursul lunii noiembrie decât un singur tren cu cărbuni, deși i s-a promis un tren la 4 zile (cum primea și Armata 6 germană), că trupele române au primit numai 75 – 80% din echipamentul de iarnă (în timp de 100 de vagoane așteptau în țară de 20 de zile programarea pe traseele necesare) etc.

Relevant în acest sens sunt şi constatările generalului Constantin Sănătescu: ,I. Trupele Corpului 4 armată (Divizia 13 infanterie și Divizia 1 cavalerie) au moralul foarte scăzut, mai ales la Divizia 13 infanterie, datorită faptului: a. Pierderi zilnice în linia de luptă, chiar dacă nu sunt acțiuni; b. Neputința de a schimba trupele din linia întâia din lipsă de rezerve, pentru a se putea odihni, spăla, cârpi etc.; c. Nepriceperea trupei pentru ce luptă la o așa mare distanță de țară; d. Iar pentru ofițeri, se adaugă (faptul – n.n.) că sunt conștienți că apără un front în disproporție cu mijloacele de care dispun. II. Comandamentele sunt foarte obosite, fiindcă n-au niciun răgaz pentru odihnă, ofițerii fiind siliți a alerga tot timpul pe linia de luptă, pentru a susține moralul trupei.

- La sfârşitul bătăliei, într-un un document al Armatei 3 se consemna: „Oamenii sunt complet extenuaţi fizicește, nu mai au nicio vigoare și nici voință. Nu mai reacționează și nu-i mai interesează nimic; au nervii complet zdruncinați și incapabili de o nouă rezistență… La ora actuală, elementul om, sub raport moral, este inexistent”.

În final, referindu-se la unele cauze care au determinat înfrângerea, Ion Antonescu menţiona următoarele în scrisoarea trimisă (3 decembrie) generalului Ilie Șteflea: „Când corpurile noastre de armată au luptat pe fronturi de 50 km fără suficiente tunuri anticar, fără organizații defensive complete, fără mine, cu slabe rețele de sârmă și numai cu rezervele totale de 1-2 companii și când armata este atacată de cele mai grele tancuri și este lipsită total de aportul aviației, de intervenția rezervelor promise și când rămâne fără muniții numai după primele ceasuri ale dezlănțuirii atacului inamic, nu este o armată care poate fi insultată de nimeni pe acest pământ. Insulta se întoarce contra acelora care i-au aruncat-o”.

- „Cine cunoaşte această realitate nu se mai poate întreba din ce cauză au fost distruse cele 16 divizii române” - mai aprecia mareşalul român Ion Antonescu.