- Eroism şi... panică la Bol. Doncinskaia!
- Comportarea şi moartea generalului Ioan Sion: „A luptat cu arma în mână până în ultima clipă ca un soldat viteaz”!
- Capitularea grupării „general Stănescu”!
- Comportarea ostaşilor sovietici: „Davai ceas, davai cizme, binoclu, stilou, porhart, cal, busolă şi tot ce găseau prin buzunare, chiar şi batiste, oglinzi, piepteni, bricege”.
- Comportarea germanilor: „Au fost trataţii rău şi ofensaţi de unii ofiţeri şi soldaţi germani.. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale”.
- Încercări de de ridicare a moralului şi… ameniţări: „În niciun caz însă nu trebuie să se exagereze insuccesul. În război nu se pot face numai succese... Nu este nici momentul să se caute ţapi ispăşitori… Orice început de defetism va fi extirpat din rădăcină” (Ilie Şteflea).

La Bol. Doncinskaia, militarii români continuă lupta contra infanteriei şi tancurilor sovietice, care pătrund în sat. Deşi nu dispun de artilerie, românii luptă ,,vitejeşte”, aşa cum a apreciat locotenent-colonelului Wolfgang Krüger, şeful Detaşamentului german de legătură, grav rănit deasupra ochiului drept şi evacuat apoi. Marea unitate română înregistrează şi pierderi grele, numai Batalionul Diviziei 15 infanterie pierzând trei comandanţi de companie din patru. Cererile de ajutor făcute Diviziei 22 blindate germană rămân fără rezultat. Spre orele 10.00, tancurile sovietice revin în forţă.

Lupta este descrisă astfel de un document de epocă al Diviziei 15 infanterie: ,,Trupa românească nu mai avea decât foarte puţină muniţie de puşcă, iar panica ce intrase în ea se accentua din ce în ce mai mult, manifestându-se prin părăsirea poziţiei. Domnul general Sion, maiorul Busoiceanu, şeful Biroului 3, şi ajutorul său căpitanul Severin, umblă prin linia 1, prin ploaia de artilerie şi gloanţe, îmbărbătând trupa în luptă. Se organizează plutoane ad-hoc, iar maiorul Busoiceanu încearcă să le antreneze la contraatac strigând «Ura» şi sărind înainte. Nu este urmat de nimeni. Toţi ofiţerii şi trupa intraseră în panică. Domnul general Sion le ţine cuvântări, îi încurajează, dar totul este în zadar. Toţi se retrag în dezordine, iar proiectilele tancurilor inamice şi mitralierelor trag în grămadă. Se calcă numai pe morţi şi răniţi”.

Într-o asemenea situaţie, în care tancurile inamice reveniseră la câteva sute de metri, văzându-se părăsiţi de germani, ,,fără muniţiuni, fără armament automat şi înconjuraţi de tancuri şi infanterie inamică”, militarii români încep să se retragă (în jurul orelor 11.00) ,,sub ploaia de gloanţe şi proiectile de tancuri” spre dispozitivul ocupat de Divizia 22 blindată germană.

Printre ei se află şi generalul Ioan Sion, care este ucis de schijele unui proiectil de artilerie. Referindu-se la comportarea în luptă a generalului Sion, colonelul Constantin Mihăilescu, șeful de stat major al Diviziei 15 infanterie, aprecia că acesta a condus „ca un mare general și a luptat cu arma în mână până în ultima clipă ca un soldat viteaz”.

- Divizia 1 blindată continuă să lupte în încercuire.

- Corpul 1 armată rezistă atacurilor trupelor sovietice.

- Epuizând toate posibilităţile de luptă, fără hrană şi muniţie, generalul Traian Stănescu decide să se predea, cu condiţia ca inamicul să asigure viaţa militarilor români.

- „La ora 4 s-au văzut pe cer cinci rachete roşii, fiecare cu câte două stele: era semnalul prin care noi capitulam şi anunţam trupele ruseşti că încetam orice rezistenţă şi pot veni să ne facă prizonieri… O coloană nesfârşită de oameni, cai, cu căruţe, tunuri şi material de artilerie a pornit din sat spre Volga. După vreo 3 km, au apărut primii soldaţi ruşi, foarte bine echipaţi pentru iarnă (căciuli, cojoace, pâslari, pantaloni, pufoaice şi mănuşi), care au început să ne jefuiască: davai ceas, davai cizme, binoclu, stilou, porhart, cal, busolă şi tot ce găseau prin buzunare, chiar şi batiste, oglinzi, piepteni, bricege. Umblau ahtiaţi după ceasuri şi după cizme de trupă româneşti. Cizmele bilghere, cu curele, nu le plăceau” (locotenentul Gheorghe Tănăsescu).

Căpitanul Hristescu din Regimentul artilerie și alți ofițeri au refuzat să se predea, reuşind să se salveze cu 30 militari şi cu lunetele de la tunurile bateriei de artilerie.

Armata 3 română ia în subordine Grupul „general Stumpfeld” şi Grupul „general Spang” şi primeşte misiunea să oprească înaintarea trupelor sovietice pe râul Cir, la sud de Oserski până la gara Dimitrievka.

Grupul 51 cercetare atacă şi cucereşte satul Popovski şi înălţimile de la nord-est, împiedicând pătrunderea inamicului în spatele Diviziei 9 infanterie.

În pofida înfrângerii suferite în Cotul Donului, mareşalul Ion Antonescu elogiază pe „bravii soldaţi” ai Armatei 3 şi pe generalul Mihail Lascăr şi le cere „ca părinte şi ca şef” să lupte „pe viaţă şi pe moarte pentru ca să învingem”. Apoi atrage atenţia: „Cine nu are tăria să lupte împotriva inamicului, oricât de superior ar fi el, şi cine caută a se da înapoi în faţa pericolului pentru a se salva, va muri totuşi ruşinos mai târziu cu întreaga lui familie, omorât mişeleşte chiar în propria lui casă de inamicul învingător”. Pentru îmbărbătare adaugă: „Soldatul şi ofiţerul care se descurajează la întâia lovitură puternică primită de la inamic nu este soldat, nu este român, nu este bărbat”.

Mareşalul cere generalului Ilie Şteflea să atragă atenţia comandanţilor, până la batalion inclusiv, că „frontul Armatei 3, deşi atacat de forţe superioare, a fost spart în unele locuri cu oarecare uşurinţă, ceea ce denotă că unii ofiţeri şi ostaşi şi-au pierdut cumpătul, s-au lăsat impresionaţi de loviturile inamicului, de care de altfel eram preveniţi şi nu au rezistat cu toată înveşunarea... Dacă toţi comandanţii ar fi avut sângele rece al generalului Lascăr, şi dacă toţi ar fi rezistat pe loc, chiar în cazul încercuirii, intervenţia rezervei s-ar fi putut produce în condiţiuni mai bune”.

În apropierea Stalingradului, Divizia 1 cavalerie este subordonată Corpului 14 armată german, acţionând în zona Gonceara, în dispozitivul de luptă german.

În Stepa Kalmucă, la Corpul 6 armată, nu mai poate opune rezistenţă, trupele sovietice executând recunoaşteri spre Jutov şi Aksai.

- Divizia 18 infanterie preia apărarea pozițiilor de luptă de pe râul Aksai. Dispunând unitățile din subordine, până în dimineața celei de-a doua zilei, pe malul stâng al văii, a respins încercările inamicului de a pătrunde spre sud.

- Dimineaţa, inamicul atacă putenic Divizia 4 infanterie dinspre Umanţevo, reuşind să-i respingă flancul stâng spre sud. În noaptea spre 25 noiembrie, în timp ce se deplasa de pe poziția de la sud de Sarkov, Bateria 3 din Regimentul 2 artilerie este urmărită îndeaproape de inamic, care reușeşte s-o încercuiască. Dând dovadă de un curaj deosebit, tunarii căpitanului Ioan Husărescu angajează lupta cu inamicul, reușind să-și salveze armamentul și să se retragă spre Obilnoe, unde au executat același foc precis asupra pozițiilor adverse.

- Trupe române comandate de generalul Ioan Mihăescu organizează Kotelnikovo pentru apărare.

Generalul Ilie Şteflea încearcă să ridice moralul trupelor române pe frontul din Cotul Donului şi Stepa Kalmucă: „Armata noastră a trecut în zilele din urmă printr-o încercare neînchipuit de grea. Insuccesul ei nu se datoreşte însă vitezelor noastre trupe – care s-au bătut admirabil, după cum afirmă însuşi Führer-ul Adolf Hitler, într-o scrisoare adresată Mareşalului nostru - ci superiorităţii copleşitoare a inamicului şi altor împrejurări deosebit de vitregi. În niciun caz însă nu trebuie să se exagereze insuccesul. În război nu se pot face numai succese. Datoria noastră, a tuturora, este să avem să infiltrăm subordonaţilor noştri încrederea nezdruncinată în victorie. Nu este nici momentul să se caute ţapi ispăşitori. Dacă, pierderile avute, puterea noastră de luptă materială a scăzut, ea poate fi refăcută cu ajutorul germanilor. Nu trebuie însă permis să se diminueze puterea noastră morală. Orice început de defetism va fi extirpat din rădăcină. Nu trebuie uitat că puterea germană este atât de mare încât nu poate fi înfrântă. Deci, înainte cu credinţa nestrămutată în victori finală”.

În Caucaz, Regimentul 95 infanterie, invocă insuficienţa muniţiei: „Cerem foc de artilerie pe cuib de brandturi identificat. Ni se alocă foarte puţin, numai patru proiectile. Economia de muniţii e prea mare. Tragerile artileriei au efect şi material şi moral, în special asupra inamicului, aşa că luptătorii nu prea sunt mulţumiţi de atăta economie”.

Colonelul Constantin Eftimiu semnalează şi atrage atenţia Statului major german de legătură pe lângă Armata 3 română: „Ofiţerii şi soldaţii care au venit de pe front mi-au raportat că au fost trataţii rău şi ofensaţi de unii ofiţeri şi soldaţi germani. Ofiţerii şi soldaţii Corpului 6 armată care se retrăgeau prin Kalaci n-au primit, timp de 4-5 zile, nici cel puţin o dată îngrijire din partea serviciilor germane. Unii au fost dezarmaţi, iar unor ofiţeri li s-au luat chiar propriile pistoale. Azi 24 noiembrie, s-a întâmplat un asemenea caz în gara Morozovskaia. Populaţia locală, deşi inamică, le-a arătat drumul şi i-a orientat şi le-a dat chiar să mănânce. Această comparaţie pe care o fac soldaţii noştri între populaţia inamică şi o armată aliată, chiar în cazul unei înfrângeri trecătoare, care se poate întâmpla oricărei armate, nu este în niciun fel favorabilă menţinerii dispoziţiei şi dorinţei de a contina lupta cu aceeaşi îndârjire de care au dat dovadă aproape toate unităţile noastre. Cred că este cazul să se dea trupelor germane ordinul de a-şi schimba atitudinea”.

Luând cunoştinţă de acest lucru, şeful Statului major german de legătură pe lângă comandamentul Armatei 3 a apreciat şi ordonat, în aceeaşi zi: „Un asemenea comportament are menirea să pericliteze în modul cel mai grav camaraderia de arme cu armata română. Toţi militarii unităţilor să fie informaţi că, la constatarea abaterilor vor fi aspru pedepsiţi”.

După opt misiuni de luptă întreprinse în Marea Neagră, submarinul „Delfinul” intră în reparaţii generale, la şantierele de la Galaţi.

În ţară, informat că la 7 noiembrie câţiva ostaşi germani bătuseră pe picherul V. Moraru pe şoseaua Caransebeş-Lugoj, Ion Antonescu dispune: „Cer satisfacţie de la Misiunea Militară Germană şi sancţiuni, altfel mă adresez Comandamentului suprem. O fac pentru că s-au mai întâmplat cazuri; li s-au semnalat şi rezultatul este că se continuă. Să ştie Misiunea Militară Germană că românul nu este sclav”.

Pe alte fronturi:

Într-o scrisoare trimisă lui I.V. Stalin, Winston Churchill apreciază: „Dacă am reuși să atragem Turcia în război am putea nu numai să întreprindem operații al căror scop ar fi deschiderea unui drum pe uscat spre flancul dumneavoastră stâng de pe Marea Neagră, dar am putea chiar bombarda mai intens sursele de petrol din România, care au o însemnătate vitală pentru puterile Axei”.