„Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile, ştiute din vreme ale inamicului”.

Mareşalul Ion Antonescu se adresează din nou generalului Ilie Şteflea: „Am dat de mai multe ori semnalul de alarmă. Alarma a fost fără rezultat. Istoria va judeca. Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor că încrederea mea în ei a rămas neclintită, eu ştiu că s-au bătut ca cei mai bravi soldaţi din toate timpurile, că o greşeală de concepţie, de conducere şi de neputinţă din cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţii şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea armatelor noastre. La judecarea cea mai sumară a situaţiei care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea. Comandamentele noastre de la cele mai mici până la mine şi-au făcut datoria, ele nu au deci de ce să se teamă de judecata istoriei şi resping cu dispreţ şi legitimă dreptate sugestiile incorecte şi ofensa morţilor noştri... Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile, ştiute din vreme ale inamicului. Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns al meu. El este după mine principalul vinovat pentru că deşi de mai multe ori i-am atras, în scris şi verbal, atenţia asupra condiţiilor în care accept să trimit eşalonul II pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandamentului Superior.

Deși i-am atras atenția la timp asupra evidenței atacului inamic, a subestimat totuși valoarea lui până în ajunul atacului. În fața acestor răspunderi un om loial trebuia să aibă curajul să refuze a trimite Armatei 3 ordinul ofensator și nemeritat al unui general german. Așa aş fi făcut eu, așa ar fi făcut un bun camarad și un adevărat cavaler. Când corpurile noastre de armată au luptat pe fronturi de 50 km fără suficiente tunuri anticar, fără organizații defensive complete, fără mine, cu slabe rețele de sârmă și numai cu rezervele totale de 1 – 2 companii și când armata este atacată de cele mai grele tancuri și este lipsită total de aportul aviației, de intervenția rezervelor promise și când rămâne fără muniții numai după primele ceasuri ale dezlănțuirii atacului inamic, nu este o armată care poate fie insultată de nimeni pe acest pământ. Insulta se întoarce contra acelora care i-au aruncat-o. Voi arăta Führer-ului după terminarea momentului critic și consolidarea frontului pe care o sper, însă nu sunt sigur, adevărata situație în care au fost puse bravele noastre trupe și sunt sigur că vom avea reparația cuvenită fiindcă Führer-ul este loial”.

În contextul înfrângerilor militare înregistrate la Stalingrad, generalul Arthur Haufe precizează sarcinile Misiunii Militare Germane din România: „Misiunea Militară Germană în România are, între altele, sarcina de a asigura îndeplinirea cerinţelor conducerii militare germane faţă de România. Aceste cerinţe sunt, adeseori, inevitabil, în contradicţie în primul rând cu dorinţele mareşalului Ion Antonescu sau ale Statului Major român. În ceea ce priveşte coaliţia germano-română, trebuie avut permanent în vedere că România - desigur, ca aliat preţios - nu este numai un partener de Convenţie indispensabilă în domeniul producţiei de petrol, hotărâtoare din punctul de vedere al economiei de război, ci că ea, în afară de acesta, ca aliat militar, a pus la dispoziţie efectivul armatei ei pentru ducerea în comun a războiului, iar în campaniile din 1941 şi 1942 au dat considerabile jertfe de sânge, cei drept mai ales datorită instruirii şi dotării nepotrivite împrejurărilor de război. Criza serioasă de la Volga şi Don, cauzată de puternicele asalturi inamice (începând cu 19 noiembrie) împotriva armatelor 3 şi 4 române a dus, ca în orice criză într-o coaliţie, la tensiuni considerabile în rândurile armatei române şi în România. În plus, criza a provocat şefului Marelui Stat Major român şi unei mari părţi a corpului ofiţeresc român serioase îngrijorări în privinţa situaţiei armatei române, precum şi o critică mai mult sau mai puţin obiectivă... România şi conducerea ei de stat trec în prezent printr-o serioasă criză politică internă, din cauza reculului armatei lor de pe front. De aceea, Misiunea Militară Germană consideră că sarcina ei principală este, alături de sfătuirea conducerii militare române, să dea ofiţerului român, prin intermediul Marelui Stat Major român, echilibrul interior care să-l facă apt pentru a face faţă cerinţelor puse în continuare de conducerea germană”.

- Resturile Diviziei 13 infanterie intră în subordinea Corpului 5 armată, fiind regrupate în zona Rudakov, Pogorelov, Krutenski. Din efectivele luptătoare, trei companii au fost puse la dispoziţia Corpului 2 armată, la Verh. Svetşenikov; alte subunităţi luptă cu Detaşamentul „colonel Aurel Moldoveanu” în capul de pod de la Forştad. Restul trupelor şi formaţiunile de servicii s-au deplasat, în perioada 21 – 29 decembrie, în zona Alexeieva, Orlovka, de unde au continuat marşul spre vest în cadrul Grupării nr. 1, conduse de generalul Ionescu-Sinaia.

În Stepa Kalmucă, în zna Kotelnikovo, trupele sovietice atacă în flancul drept al Corpului 6 armată și în cel stâng al Corpului 7 armată, pătrund (și în ziua următoare) prin spațiile libere, foarte mari, existente între marile unități române, obligând trupele române să se retragă spre vest.

- „Breșa practicată astfel în centrul frontului armatei – consemna generalul Constantin Constantinescu-Claps – este mare pentru ca să i se mai poată face față numai cu ordine de rămânere pe loc date unei trupe aproape dezarmate care luptă neîntrerupt de două săptămâni”. Pentru menținerea frontului solicită introducerea în luptă a trupelor motorizate germane.

- Batalionul 57 pionieri din subordinea Corpului 7 armată, contraatacă reuşind să respingă trupele sovietice care pătrunseseră la sud de Komukovo, la flancul stâng al Diviziei 4 infanterie şi la confluenţa văilor Kenkria şi Şamkurka.

În Caucaz, generalul Gheorghe Cialâk ordonă ca Divizia 19 infanterie să trimită în judecată pe toți cei vinovați pentru jaf. Până atunci îi pedepsește pe toți cu ,,15 curele” și cere degradarea ,,tuturor gradaților jefuitori”.

Pe alte fronturi: