Generalul Arthur Hauffe recunoaşte că Înaltul comandament german nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în legătură cu angajarea armatelor române în operaţiile militare din Cotul Donului şi Stepa Kalmucă.

În lunile august-septembrie 1942  angajarea în apărare a celor două armate române a fost astfel planificată încât, mai ales în spatele frontului român de pe Don să se afle suficiente rezerve germane şi române, plan cunoscut mareşalului Antonescu (menţiona şeful Misiunii Militare Germane în România în Raportul adresat, la 3 decembrie 1942, şefului de Stat Major al Grupului de armate „A”, generalul von Greiffenberg, şi şefului de Stat Major al Grupului de armate „Don”, generalul Schulz).

În afară de puternice trupe germane au fost prevăzute în spatele Armatei a 3-a (frontul Don - 160 km lungime, cu 8 divizii române în linia înaintată), ca rezerve de armată şi grup de armată, 8 divizii (din care 4 germane - 2 divizii de infanterie, o divizie de infanterie motorizată şi o divizie de tancuri, şi 4 divizii române - o divizie de infanterie, două divizii de cavalerie, o divizie de tancuri), iar ca rezervă a comandamentului german al trupelor de uscat - 3 divizii de infanterie române la nord-est de Rostov.

Situaţia generală nu a permis însă asigurarea rezervelor şi a trupelor germane necesare în măsura prevăzută (tunuri antitanc, artilerie, pionieri). Unităţile din Stepa Calmucă, ce mai târziu au fost organizate ca Armata a 4-a română, nu au putut atinge capacitatea de luptă prevăzută din acelaşi motiv.

Unităţile armatelor a 4-a şi a 3-a române şi-au ocupat poziţiile, ca ultime unităţi sosite, abia spre sfârşitul anotimpului. Datorită schimbărilor, dislocărilor permanente şi lipsei lemnului s-a întârziat considerabil construirea poziţiilor de iarnă; în parte aceste amenajări au fost imposibile.

Situaţia extrem de dificilă a transportului (ridicarea nivelului apelor) a obstrucţionat grav aprovizionarea (înainte de toate cu mine, material de construcţii pentru baraje şi poziţii), ca şi realizarea planificatelor rezerve de materiale pentru cele două armate române.

Armata a 3-a a avut de preluat de la predecesorii ei capul de pod rusesc de la Blinoff, cu o adâncime de 25 km, necurăţat. Rugămintea românilor de a se înlătura această sursă de pericole, atacând ei înşişi cu sprijin german, nu a putut fi îndeplinită din cauza lipsei de forţe şi muniţie din acel moment, cum s-a întâmplat şi cu alte intenţii de îndreptare a liniei frontului pe Don.

De la sfârşitul lunii octombrie, prin acţiunile de cercetare, prin informaţiile obţinute de la prizonierii făcuţi şi de la dezertori, românii au constatat o remarcabilă întărire a forţelor inamice pe Don, ce mai târziu a fost confirmată de cercetarea radio germană. Românii au repetat cerinţele formulate déjà anterior de a se scurta lungimea frontului, de a li se asigura sprijinul rezervelor germane, armament antitanc, precum şi aprovizionarea armatelor române, ce fuseseră târziu introduse în dispozitiv. Situaţia generală nu a permis îndeplinirea imediată a cerinţelor românilor.

O parte a trupelor române, odată cu începerea puternicului atac rusesc, la 19 noiembrie, fără îndoială nu a respectat imperativul impus de circumstanţele excepţionale: „A se rezista până la ultimul om, până la ultimul cartuş!”.

Diviziile române angajate nu au putut face faţă atacului forţelor inamice superioare, susţinute de unităţi puternice de tancuri, ca urmare a slabei apărări antitanc, a lisei sprijinului aviaţiei (în primele două zile vremea a fost potrivnică oricărui zbor), lipsei de experienţă în lupta cu tancuri, precum şi din cauza unei predispoziţii native către panică. Ajutoarele şi rezervele existente nu au fost suficiente pentru menţinerea unui echilibru, având în vedere că tancurile inamice, într-o noapte destul de senină, au reuşit să străpungă frontul în adâncime pe două direcţii principale de atac. Legăturile de transmisiuni au fost distruse; statele majore au fost risipite. Înainte de toate, unităţile române de aprovizionare au cedat fricii în faţa tancurilor, începând o retragere panicată în suflul căreia au fost cuprinse şi câteva servicii germane (de spate). Aviatorii români au incendiat, la 100 km depărtare, foarte aproape de aerodromul Morosowskaia, un depozit de carburanţi şi muniţie, sporind astfel confuzia.

Pe lângă această disfuncţionalitate a unor unităţi române, a fost şi un număr de fapte ale ofiţerilor şi soldaţior români de un deosebit eroism".

Atunci... ?!? Cum puteau să reziste trupele române „până la ultimul om, până la ultimul cartuş", aşa cum cereau comandamentele germane?[1]