Ianuarie 1943 - În încercuire la… Stalingrad!

Acum 80 de ani, în ianuarie 1943, într-o situaţie extraordinar de grea s-au aflat, în încercuire, la Stalingrad (încă de la sfârşitul lunii noimebrie 1942), trupe ale diviziilor 20 infanterie (general Nicolae Tătăranu) şi 1 cavalerie (general Constantin Brătescu), precum şi cele ale Detaşamentului „colonel Voicu” (din Divizia 13 infanterie), împreună cu cele al Armatei 6 germane, comandată de generalul Friedrich Paulus.

Aflată la sud-vest de Stalingrad (în fața capului de pod sovietic de la Beketovka, la vest și sud-vest de Ivanovka), Divizia 20 infanterie a primit, în dimineaţa zilei de 20 noiembrie 1942, șocul loviturii masei de tancuri sovietice.

Cu toată rezistența opusă de Regimentul 91 infanterie și Batalionul 20 pionieri (la flancul drept al diviziei), tancurile sovietice le-au străpuns pozițiile de luptă, călcând cu șenilele trenurile de luptă și regimentare, precum și seviciile diviziei, înaintând spre calea ferată Stalingrad-Kotelnikovo, la nord de Abganerovo. După o rezistență de câteva ore, militarii români de pe direcția de efort a trupelor sovietice „au fost lichidați și capturați, de la comandant până la ultimul soldat”, după cum menționează jurnalul de operații al marii unități. Concomitent, tancurile sovietice au pătruns și în sectorul divizionului 2 din Regimentul 40 artilerie, pulverizându-i poziția „după o luptă pe viață și pe moarte”. La ora 10.00, sovieticii au atacat și în sectoarele de „Centru” și de „Nord” ale diviziei, din batalionul 1 al Regimentului 83 infanterie scăpând doar 32 de oameni.

Intervenția Diviziei 29 motorizată germană și ordinele „energice, conforme cu situația” date de generalul Nicolae Tătăranu - așa cum aprecia generalul Erwin Jaenecke, comandantul Corpului 4 armată german - au făcut ca divizia să-și păstreze coeziunea și să reușească să constituie un nou front defensiv, să oprească „cu cea mai mare energie unele elemente ce dădeau înapoi", să angajeze rezervele în prima linie de luptă și chiar să contraatace (21 noiembrie) împreună cu marile unități germane vecine.

În final, frontul a fost stabilizat la est de Gavrilovka, până la 22 noiembrie când, la ordinul Corpului 4 armată german, Divizia 20 infanterie a rupt lupta și s-a dirijat spre nord până pe aliniamentul Jagodni, vest Zibenko, unde a fost încercuită, la scurt timp, împreună cu Divizia 297 infanterie germană. La 23 noiembrie, datorită situației precare a diviziei, unitățile i-au au fost înlocuite cu trupe germane, retrăgându-se într-o zonă de regrupare, la nord-est de Rakotino.

Lupta împotriva tancurilor sovietice a continuat fără întrerupere, pe un ger de până la - 30 °C și pe zăpada care depășea 50 de centimetri. S-a remarcat Regimentul 82 infanterie, care a respins, la începutul lunii decembrie, contraatacul a două divizii sovietice, fiind citat prin ordin de zi de către comandanții Diviziei 294 infanterie, Corpului 4 armată și Armatei 4 blindate germane, fapta sa fiind relevată inclusiv la radio Berlin. La rându-le, autoritățile române au decorat Regimentul cu ordinul „Mihai Viteazul", clasa III-a, iar cele germane au acordat militarilor români 50 de ordine „Crucea de Fier", clasa III-a și unul clasa I-a.

Comandamentele germane au remarcat şi comportarea generalului Nicolae Tătăranu, care - așa cum releva generalul Erwin Jaenecke -, a fost activ în toate situațiile ,,lucrând fără să aștepte ordine, în spiritul intențiunilor comandamentului german superior". Impulsionându-și trupele în luptă, generalul român ,,s-a îngrijit ca fiecare ostaș român, capabil de luptă, să fie încadrat în frontul de apărare” și nu a ezitat să ia măsuri „împotriva unor ofițeri și trupe care nu au corespuns”.

Lupta în încercuire a fost dramatică. „Acum începe pentru luptătorii încercuiți calvarul destinului lor nemilos, fără apă, fără combustibil, fără muniții și fără speranță, suportând ziua și noaptea o avalanșe de gloanțe, proiectile, mine și bombe aruncate din toate direcțiile, atacuri masive de tancuri, lupte corp la corp. După ce au tras și ultimul glonț bravii ostași ai Diviziei 20 infanterie, în ultima lor sforțare se năpustesc asupra inamicului cu baionetele, cu lopețile și cazmalele în mâini înscriind astfel în istoria neamului cele mai strălucite pagini de glorie și eroism, izvorâte din spiritul de abnegație, nețărmurită iubire de patrie și spirit de sacrificiu total pentru Neam și Cruce” releva maiorul Niculescu din statul major al marii unități.

După ce sovieticii au ocupat aerodromul Pitomnik (16 ianuarie 1943) luând trupelor din încercuire orice posibilitate de evacuare a răniților, aprovizionările s-au putut face doar prin lansări cu parașuta.

„Condițiile de trai devin din ce în ce mai grele. Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi devin titanice. Cercul se strânge neîncetat până ajunge sub zidurile Stalingradului” - precizează din nou jurnalul de operații.

„Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și ianuarie 1943. Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte și hrană. Aprovizionările nu se puteau face decât pe calea aerului. În această situație nu mi-e rușine să spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei înghețați de ger. Pentru a mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii vătuiți și un cojocel. În fiecare noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam, cu alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași-mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă soluție nu aveam decât doar moartea” - rememora peste ani fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40 artilerie

În pofida condițiilor grele în care au fost puși să lupte, a panicii produse în unele momente dificile (urmată și de părăsirea pozițiilor încredințate), fermitatea de care a dat dovadă și măsurile disciplinare luate de generalul Nicolae Tătăranu au făcut ca frontul să nu se dezintegreze. Dându-și seama că altă cale de supraviețuire nu era, hărțuiți continuu de inamic, echipați necorespunzător pentru zilele și nopțile cu ger și vânt năprasnic, stând mai mereu sub cerul liber, militarii români s-au adaptat situației, mulți dintre ei reușind să supraviețuiască. Spre deosebire de alte situații când propriile eșecuri au fost puse pe seama aliatului german, majoritatea ofițerilor din Divizia 20 infanterie (care au supraviețuit) au relevat buna cooperare de arme cu trupele germane și faptul că aprovizionările cu hrană și muniții, precum și evacuările se făceau „în aceleași condițiuni prin unitățile germane respective”, militarii români primind „aceleași rații ca și trupele germane”, după cum raporta generalul Nicolae Tătăranu la 7 decembrie 1942.

Spre surprinderea tuturor, în seara zilei de 13 ianuarie 1943, generalul Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie, și-a părăsit (cu aprobarea generalului Friedrich Paulus) camarazii și subordonații, care luptau în încercuire, în condiții dramatice, îndreptându-se, pe calea aerului (cu un avion german) spre București pentru... „a raporta situația”.

Tot în încercuire, au luptat și părți din Divizia 1 cavalerie, care la 19 noiembrie 1942 cedase numai 1-2 km la flancul stâng, unde sovieticii pătrunseseră în sectorele de luptă al Diviziei 13 infanterie şi Detaşamentului „Voicu”, interceptându-i căile de aprovizionare. A doua zi s-a apărat, cu unităţi din Divizia 14 blindată germană, repliindu-şi trupele de la flancul stâng la sud de Don, iar în noaptea de 21 spre 22 noiembrie a pivotat cu flancul drept şi a luptat împreună cu Divizia 376 gemană la Orehovski şi apoi la Seredni. La 22 noiembrie 1942 s-a retras, la ordin, spre Radianov, unde a predat atelajele Diviziei 376 germană şi a distrus tunurile Regimentului 1 artilerie călăreaţă.

„Retragerea s-a executat în condiţii foate grele (ger, lipsă de hrană, lipsă de adăposturi). Răniţii au fost evacuaţi pe jos sau cu trăsurile unităţilor în condiţii penibile. Mijloacele auto rămase fără benzină (nu se putea obţine niciun strop de benzină) au fost incendiate. La fel au procedat germanii cu multe vehicole auto de ale lor” - consemna generalul Constantin Brătecu, comandantul diviziei.

În continuare, marea unitate a fost subordonată Corpului 8 armată (23 noiembrie), apoi Corpului 14 armată german (24 noiembrie), organizând detaşamente de luptă şi de lucru, puse la dispoziţia diviziilor germane. O parte din personal, majoritate răniţi au rămas la Gonceara, împreună cu comandantul diviziei, care consemna: „Pierderile diviziei în ofiţeri, în general, foarte mari... Aprovizionările cu hrană se fac prin grija marilor unităţi germane în cadrul cărora luptă trupele noastre. Raţiile sunt foarte reduse, dar la fel ca ale unităţilor germane. Numărul bolnavilor şi degeraţilor este în creştere din cauză că lipseşte parte din echipamentul de iarnă (ciorapi de lână), multe cizme s-au stricat etc. Formaţiunile sanitare germane sunt arhipline şi numai pot primi decât răniţii grav... Lipseşte săpunul. Aproape toţi oamenii sunt plini de păduchi. Moralul trupei, cu toate lipsurile şi greutăţile, este în general bun, ofiţerii germani se exprimă frumos despre felul cum luptă soldaţii diviziei. Ofiţerii şi trupa din divizie au primit Crucea de Fier. Felul cum a luptat divizia, în general este elogios apreciat de comandanţii germani. Comandantul Armatei 6 germane a afirmat categoric că dacă Divizia 1 cavalerie nu rezista atât de bine în zilele de 19-21 noiembrie, Corpul XI german ar fi fost cu siguranţă înconjurat şi capturat din primele zile... În ceeaa ce priveşte viaţa noastră, de aici - în cercul restrâns în care trăim - nu pot să-ţi spun decât că este extrem de grea. Lipsuri şi greutăţi neînchipuite cu care luptăm eroic. Nădăjduim, până la sfârşit, să încheiem cu bine şi acest capitol greu”.

Referindu-se şi el la situația trupelor în încercuire, sergentul (r.) Adam Peica, comandant de grupă în Regimentul 1 roșiori (Divizia 1 cavalerie), rememora peste ani: „Am terminat proviziile, iar cele parașutate de aviația germană erau în cantități insuficiente. Foamea făcea ravagii. Neavând încotro a trebuit să tăiem caii, aceste animale superbe, inteligente și nevinovate, atât de îndrăgite de ostașii noștri. Curând s-a terminat și carnea de cal, consumată cu economie pentru a nu fi siliți să ne predăm sovieticilor, așa cum ne cereau ei prin megafoane. Am terminat și muniția. Era un ger năprasnic de -40 de grade și mulți ostași români, slab echipați au degerat sau au murit de frig. Cu baioneta pusă la armă, am încercat să rupem cercul, dar inamicul ne oprea cu tragerile de artilerie și de brandturi. Grozăviile îndurate nu pot fi exprimate în cuvinte. Mai ales suferințele morale nu se vor uita niciodată. Le vom duce cu noi în mormânt. Rezistența trupelor noastre era pe sfârșite. Eu am avut noroc, fiindcă printr-o minune un aviator curajos m-a smuls, ca și pe alți camarazi din cercul în care ne aflam și am scăpat de prizonierat”.

Încercuiţi au fost şi tunarii Bateriei 2 „Vickers” (Regimentul 4 artilerie antiaeriană), în zonele Marinovka (până la 12 spre 13 ianuarie 1943) și Pitomnik, care şi-au pierdut, rând pe rând, până la 13 ianuarie 1943, toate tunurile din dotare.

„Încet, încet, speranța de a fi despresurați s-a stins și nu ne mai gândeam la acest lucru. Vremea tot mai aspră și gerul tot mai sever își puneau amprenta asupra existenței noastre; pământul fiind tot mai înghețat nu se puteau face alte adăposturi și ne încălzeam tot mai greu. Astfel, am văzut un grup de soldați germani care au făcut un foc mare în jurul căruia se încălzeau, dar pe care la un moment dat s-a dezlănțuit un bombardament de artilerie inamic - fiind o bună țintă. Urmarea a fost năprasnică. Am văzut sărind în aer la înălțimi de 3-4 metri picioare, capete, jumătăți de om, brațe etc., nimic ne mai rămânând din ei. Făceam pe rând de serviciu pe poziție, uneori retrăgându-ne pentru scurt timp în bordeie pentru a ne îngriji rănile, degerăturile și a ne reface, cât de cât, forțele” - rememora fostul sublocotenent Vasile Rotomeza.

În momentul în care urmau să se retragă spre Gumrak, au fost atacați de infanteria și tancurile sovietice, care au mitraliat și distrus tot ce era pe lângă aerodrom. Cu mari dificultăți, supraviețuitorii au reușit să se retragă la sud de Stalingrad, unde au fost luați prizonieri (25 ianuarie 1943). „Câțiva ostași, în frunte cu sergentul Țopârlan au venit la mine, mi-au înfășurat cizmele cu saci și le-au legat cu sfori. Și așa, cu mare greutate, am ajuns la Stalingrad-sud. Eram neîngrijiți, înghețați, flămânzi, obosiți, cu fețele tumefiate de ger, cu urechile și picioarele degerate; totuși am încercat să ne organizăm, cât de cât la teren, pentru a putea rezista rușilor. La toți ne-au apărut pe față bășici mari din cauza gerului și degerării” - continuă Vasile Rotomeza.

Ultima zi de rezistență a fost la 2 februarie 1943 când trupele române „copleșite de numărul inamic cad definitiv alături de camarazii lor germani”.

În final, în luptele din zona Stalingradului, Divizia 20 infanterie a pierdut 234 de ofițeri, 209 subofițeri, 6.601 trupă, 5.600 cai și tot armamentul. Au scăpat doar părți din formațiunile de servicii, care în momentul contraofensivei sovietice erau grupate la Sety, în eșalonul 2 al marii unități.

- Divizia 1 cavalerie a pierdut 180 ofiţeri, 170 subo­fiţeri, 5.660 trupă, 6.175 puşti, 271 pistoale, 243 puşti-mitralieră „Z.B.”, 66 mitraliere, 57 aruncătoare, 39 tunuri, 6 804 cai, 603 căruţe, 106 auto, cinci care de luptă „R.1”.

- Detaşanetul „colonel Voicu” a pierdut circa 1 700 de oameni şi toată artileria.

Atunci, lupta şi jertfa lor a fost elogiată de comandanţi prin ordine de zi! Apoi, au fost uitaţi, unii întrebând şi astăzi: Ce au căutat acolo?