Operaţia „Wintergewitter” („Viscolul”)

Pentru a redresa situaţia, comandamentul german a constituit grupul de armate „Don”, pus sub comanda feldmareşalului Erich von Manstein. Operaţia „Wintergewitter” („Viscolul”) a fost declanşată de Grupul de armate „Don” la 12 decembrie 1942    [29]. Grupul de armate „Don” avea în compunere Corpul 57 blindat german cu diviziile 6 şi 23 blindate, 17 tancuri, un batalion de tancuri „Tiger I”, Corpul 6 armată român cu diviziile 2 şi 18 infanterie, Corpul 7 armată român cu diviziile 1 şi 4 infanterie, Grupul general Popescu (diviziile 5 şi 8 cavalerie). Lovitura a fost dată de-a lungul căii ferate Kotelnikovo-Aksai, scopul, într-o primă fază, fiind forţarea râului Aksai şi crearea de capete de pod la nord de cursul de apă. Ulterior, Corpul 57 blindat continua înaintarea pe direcţia Şestakovo-Vasilievka pentru a ajunge pe aliniamentul râului Mâşkova. Regrupându-şi forţele, el urma să-şi continue acţiunea spre Karpovka (25 km vest de Stalingrad), în cooperare cu o altă grupare ce urma să se constituie în zona Tormosin. Cu destule greutăţi, marile unităţi blindate germane au ajuns în seara zilei de 20 decembrie 1942 pe aliniamentul râului Mâşkova, realizând un cap de pod la Vasilievka. Până la gruparea de forţe încercuită mai erau 48 de km. Era necesar ca şi forţele ce se aflau în cerc să încerce o străpungere, variantă studiată de comandamentul Armatei 6 germane. Paulus nu şi-a asumat, însă, riscul unei asemenea acţiuni, argumentul invocat fiind lipsa carburantului (existau resurse numai pentru 30 de km). Anterior, Hitler interzisese Armatei 6 germane să întreprindă acţiuni de ieşire din încercuire. Ultima şansă de salvare a grupării încercuite a fost ratată şi din cauza progresiunii foarte rapide a trupelor Frontului de sud-vest sovietic spre Rostov, care ameninţa să intercepteze comunicaţiile grupului de armată „Don”, cât şi grupului de armate „A” din Caucaz. La 23 decembrie 1942, contralovitura grupării de forţe de la Kotelnikovo a fost suspendată. La sfârşitul anului 1942, marile unităţi ale Armatei 4 au fost scoase de pe front şi dispuse în zonele de refacere.

Bătălia de la Stalingrad Stalingrad (3) - 158.854 de militari români morţi, răniţi şi dispăruţi

În marea confruntare de pe Volga, care a reprezentat un punct de răscruce în desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a înregistrat cea mai severă înfrângere din istoria sa. Din efectivul total angajat, care s-a ridicat la 253.957 de oameni, pierderile s-au cifrat la 158.854 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi)    [30]. Au fost, de asemenea, pierdute importante cantităţi de armament, muniţie, subzistenţe, echipament etc. Astfel, în perioada 15 noiembrie 1942-7 ianuarie 1943, cele două armate au pierdut 71.724 puşti, ceea ce reprezenta circa 50% din existent, 2.495 puşti mitraliere, 778 mitraliere, 459 tunuri aeriene, 77 mitraliere A.A., 162 tunuri câmp, 693 aruncătoare Brandt etc    [31]. Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria armatei române sunt multiple, un loc semnificativ având decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atât de numeros fără un acord clar cu partenerul de alianţă care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvântul, în zilele contraofensivei sovietice marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice. Un exemplu cât se poate de semnificativ este reprezentat de armamentul antitanc, cel de calibru mic dovedindu-se complet ineficient în faţa blindatelor sovietice. Au existat cazuri când tanchiştii sovietici au aşteptat ca artileriştii români să epuizeze muniţia, apoi cu călcat cu tancurile echipajele şi poziţiile româneşti.

Un factor important s-a dovedit însă şi starea morală a militarilor români indiferent de grad. Participarea la campania din vara şi toamna anului 1942 nu s-a bucurat de o largă susţinere, aşa cum a fost cea din a doua jumătate a anului 1941. Mulţi militari români erau nemulţumiţi de decizia lui Ion Antonescu, întrebându-se ce caută ei în stepa rusească, la sute şi sute de kilometri de ţară. Lozinca lansată de autorităţi că acesta e drumul spre Ardealul de nord, aflat sub stăpânire ungară ca urmare a deciziei de la Viena din 30 august 1940 a Germaniei şi Italiei, aliatele din acel moment, nu a convins prea mult, în pofida propagandei intense desfăşurate    [32]. O răspundere foarte mare a revenit comandamentului german, care angajat cele două armate române în condiţii cu totul improprii – fronturi foarte întinse, slabă aprovizionare, prioritate având gruparea ce acţiona în zona Stalingradului, lipsa rezervelor, limitarea drastică a libertăţii de mişcare etc. Tot atât de gravă a fost şi ignorarea totală a informaţiilor oferite de comandamentele româneşti, referitoare la pregătirile masive ale sovieticilor pentru contraofensivă.

În plan general, bătălia de la Stalingrad a evidenţiat insuficienţa forţelor Germaniei pentru un război de uzură, potenţialul sporit al statului sovietic şi ajutorul din ce în ce mai consistent al aliaţilor occidentali pentru Uniunea Sovietică. De altfel, soldaţii români au fost uimiţi să vadă, la Stalingrad, pe militarii sovietici beneficiind de echipament, mijloace de transport şi chiar armament american sau britanic. Se cuvine de menţionat şi un fapt divers, dar plin de semnificaţii. Este vorba de bocancii militarilor sovietici, de provenienţă americană, de o calitate foarte bună, spre deosebire de cei româneşti;un obiect pe care soldaţii români şi-l doreau foarte mult şi nu scăpau niciun prilej de a-l procura. Mai e de precizat şi că bătălia de la Stalingrad a arătat creşterea valorii comandamentelor sovietice. Înfrângerile repetate din anii 1941-1942 au constituit un fel de lecţie predată de germani, pe care generalii sovietici şi-au însuşit-o foarte bine şi au aplicat-o la fel. Astfel că în vara şi toamna anului 1942, în pofida eforturilor marilor unităţi germane, ele nu au mai reuşit să aplice lovituri majore asupra trupelor sovietice. Acestea s-au repliat cu inteligenţă, evitând încercuirile.

Germanii au câştigat teritoriu, dar nu au putut nimici grosul forţelor sovietice. Dacă în campania din anul 1941, generalul „spaţiu” s-a dovedit un aliat al germanilor, acestea obţinând succese impresionante, în vara anului 1942, lucrurile s-au inversat    [33]. Adâncimea lui a constituit un mare dezavantaj pentru germani, care, în încercarea de a-l controla, şi-au epuizat forţele şi aşa în număr insuficient. De altfel, aşa cum arată cercetări recente, la Stalingrad, germanii au folosit pe scară largă „voluntarii” sovietici. La diviziile din eşalonul întâi a Armatei 6 germane au luptat 50.000 de sovietici în uniforme germane. Unii fuseseră obligaţi să aleagă între lagărul de prizonieri, unde îi aştepta moartea prin înfometare, şi front. Dar alţii au fost voluntari. Explicaţia: brutalitatea greu de imaginat a sistemului sovietic. Nenumărate rapoarte germane confirmă bravura şi loialitatea acestor „hivi” (de la germanul Hilfwiliger, voluntari din armata rusă în armata germană)    [34]. Aceeaşi brutalitate s-a manifestat şi în tabăra sovietică, N.K.V.D.-ul controlând total propriile trupe. În timpul confruntării sovieticii, au executat circa 13.500 din proprii soldaţi, mai mult decât efectivele unei divizii    [35].

Revenind la „secvenţa românească” a marii confruntări de pe Volga, precizăm că înfrângerea de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă a zdruncinat extrem de serios camaraderia de arme româno-germană    [36]. Partea germană a pus eşecul pe seama românilor, care, la rândul lor, i-au acuzat pe partenerii de alianţă de nerespectarea obligaţiilor asumate la începutul campaniei şi angajarea total deficitară a forţelor pe front. Bătălia de pe Volga a avut şi importante consecinţe pe plan intern, şubrezind iremediabil poziţiile regimului Ion Antonescu, mulţi considerându-l o formulă tranzitorie. Prin urmare, forţele politice aflate la guvernare sau în opoziţie şi-au multiplicat eforturile pentru ieşirea din alianţa cu Germania    [37]. Prin forţele militare angajate într-o regiune foarte depărtată de hotarele ţării, prin dramatismul încleştărilor şi prin dimensiunile pierderilor umane şi materiale, bătălia de la Stalingrad se înscrie ca o experienţă unică în istoria armatei române.

-----------------------------------------
[29] Manfred Kehrig, op. cit., p.307-426.
[30] Cifrele vehiculate în documentele româneşti de epocă şi în istoriografie diferă, dar nu foarte mult. Am optat  această cifră, întrucât ea se regăseşte în memoriul pe care In Antonescu l-a prezentat lui Hitler în cadrul întâlnirii de cu Hitler din zilele de 10-12 ianuarie 1943 (Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad..., p.468-469)
[31] A.M.R., fond Microfilme, rola P. II 1.1188, cadrele 154-156.
[32] A se vedea Mioara Anton, Propagandă şi război 1941-1944,   Tritonic, Bucureşti, 2007.
[33] Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, traducere:Irina Negrea, Editura Orizonturi, Editura Lider,   f.a., p.344-345;A se vedea şi Franz Halder, Jurnal, versiunea românească:Corina Grigore Pintilie,   Editura Elit, Iaşi, f.a., p.539-580.
[34] Anthony Beevor, Stalingrad, traducere din limba engleză Delia Razdolescu, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2005, p.12, 205-230.
[35]Ibidem.
[36] A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr. 28/1941-1944, f. 103-105;18/1942, f. 11-12;35/1942, f. 1-5;62/1942, f. 102 -105;234/1942, f. 491-492;Andreas Hillgruber, op. cit., p. 205-220;Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, op. cit., p.425-466;Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre Statul satelit), ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p.249-262;General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Uniunii Sovietice.22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a III-a, Fides, Iaşi, 1997, p.158-166, etc.
[37] Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1940-1945. Un destin  în istorie, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 48-111.