25 februarie 1942.

Voci din armată: „Inspecţiile şefilor să nu fie anunţate pentru ca ei să vadă realitatea; Instituţia sfântă a armatei este plină de nepoţi, fini etc. Ar fi timpul să dispară nepotismul şi favoritismul din armată; Neamul românesc în frunte cu floarea armatei, care luptă pe front şi ştie să respecte legea tăcerii, cere ca oamenii politici şi învârtiţii lor să plece pe front”.
- Pe frontul de la Sevastopol, în sectorul de acţiune al Brigăzii 1 munte, trupele sovietice dezlănţuie o intensă pregătire de artilerie şi branduri (la orele 5.00), asociată cu lovituri executate de aviaţie şi de artileria de pe navele de luptă din zonă. Atacul a fost început peste o oră, cu şase batalioane de infanterie, fiind reluat în cursul de zilei de 10 ori. Cu toate că nu a înregistrat niciun rezultat, inamicul pierde circa 300 de morţi şi 700 răniţi; pierderile trupelor române se ridică la 45 morţi şi 92 răniţi.
- Atmosfera luptei este descrisă astfel în jurnalul de operaţii al Batalionului 3 vânători de munte: „Din zeci de guri de foc, sute de proiectile de toate calibrele bombardează poziţiile. Nu se vede la nici un pas. Totul este fum, praf şi foc. Câteva bordee au luat foc din cauza proiectilelor incendiare. Toţi vânătorii la posturi, ochi şi răniţi... Sergentul Petrescu, cu mâna dreaptă ciuruită de un glonţ, trage la puşca-mitralieră şi face dezastru. Între timp, sergentul Stanciu moare cu mitraliera în braţe. În poziţie rămân doar caporalul Cateloiu şi soldatul Vasile Smeu, care decid să moară eroic. Pun sacii după gât, sar afară din şanţ şi se reped spre ruşi aruncând cu grenade şi urlând. Minune! Bolşevicii o iau îngroziţi la fugă, urmăriţi de grenade, până la 200 metri dincolo de liniile lor de plecare. Bravii noştrii ostaşi, voioşi şi încântaţi de fapta lor se înapoiau spre bordee. Un proiectil de artilerie grea îi îngroapă pe amândoi. Peste o jumătate de oră soldatul Smeu îşi revine. Vede că este rănit, iar bravul lui comandant de grupă moare. Se târăşte până la comandantul lui de pluton căruia îi raportează totul”.
- Numeroase au fost situaţiile în care militarii români au avut, pe front, şi noroc şi neşansă/ghinion. Medicul locotenent Eagner din Batalionul 3 vânători de munte a avut… ghinion. „Locotenentul medic Wagner se pregătește de plecare. Nu-și găsește oglinda să se bărbierească. Îi dau ciobul meu. Fără să-l observ, iese din cazemată și merge la W.C. La ușă îl întreabă pe observator: « Ce mai e nou? Rușii de ce nu trag astăzi? ». Face câțiva pași și ca din senin un proiectil de aruncător mijlociu - 82 mm - cade în șanț și-l lovește în plin. A fost sfârtecat: plămânii i-au ieșit prin umeri, cazemata se umple de fum. Lampa de carbid se stinge. În acest șanț de comunicație spre W.C. nu căzuse până astăzi nicio bombă, luni de zile. Bietul Wagner, cât s-a păzit în fel și chip. Moartea haină l-a pândit, l-a urmărit pas cu pas și l-a răpus tocmai când nădăjduia mai mult spre bine. Este ora 9.40. Venise între noi la 29 ianuarie și-l schimbase pe sublocotenentul medic Bischow, care, la rându-i, îl înlocuise pe căpitanul medic Giurcan, rănit și evacuat. Astăzi trebuia să plece, după ce-și pregătise totul. Stând la gura sobei, îmi povestea că la Sibiu are o soție vrednică și o fetiță de 12 ani; o casă proprie, frumoasă și un cabinet medical modern... Am făcut împreună multe planuri de viitor. Scria în fiecare zi la ai lui de acasă. Acum zace întins, fără suflare, în cavoul nostru; n-a scos un cuvânt bietul”. (Maiorul Vasile Scârneci în Jurnal).
- Ataşatul militar român la Berlin informează Marele Stat Major care era poziţia feldmareşalului Wilhelm Keitel faţă de cererile românilor de a se constitui „un sector distinct” în care să lupte marile unităţi române. Feldmareşalul german aprecia că acest lucru „intra perfect” în intenţiile şi vederile Înaltului comandament german, dar nu puteau fi „uşor realizabile” deoarece unităţile erau „extrem de amestecate astfel încât de multe ori nici diviziile nu mai sunt laolaltă, fiind constituite în grupuri de forţe deseori complet separate unele de altele”. A promis că marile unităţi române vor fi regrupate „când va fi posibil”, acolo unde se va putea. Impresia ataşatului militar era că Înaltul comandament german „ar ezita să lase părţi prea mari din frontul în luptă în seama exclusivă a unor comandamente şi trupe aliate, oricare ar fi acestea”.
La cabinetul militar al mareşalului Antonescu se primesc informaţii referitoare la „voci din armată” care afirmau:
- „Nu trebuie făcută nicio deosebire între ofiţer şi soldat când este vorba să se răsplătească o faptă vitejească pe câmpul de luptă;
- Să se acorde avantaje ofiţerilor în timpul servit pe front;
- Inspecţiile şefilor să nu fie anunţate pentru ca ei să vadă realitatea;
- Instituţia sfântă a armatei este plină de nepoţi, fini etc. Ar fi timpul să dispară nepotismul şi favoritismul din armată;
- De asemenea, nu s-a auzit că ar fi căzut pe front vreun om politic. Neamul românesc în frunte cu floarea armatei, care luptă pe front şi ştie să respecte legea tăcerii, cere ca oamenii politici şi învârtiţii lor să plece pe front”.

27 februarie 1942.

- La 27 februarie 1942, după o puternică pregătire de artilerie, circa două divizii sovietice au atacat în forţă de pe poziția întărită de la Parpaci (în spaţiul îngust dintre peninsulele Crimeea şi Kerci), cu efortul principal în sectorul Diviziei 18 infanterie (la Djantora), comandată de generlul Radu Băldescu, și parțial în zona de acțiune a Diviziei 46 infanterie germană.
- Sprijinită de tancuri și armament greu, infanteria inamică a atacat (pe o ceață deasă, cu vizibilitate sub 200 de metri), cu efortul principal în sectorul Regimentului 18 infanterie, care a fost obligat să lupte în retragere până la sosirea elementelor de întărire din diviziile 22 și 28 infanterie germane. Până în seara zilei, sovieticii au pătruns, la flancul stâng al diviziei române, 8 km, pe un front de 4 km.
- Pentru restabilirea situației, Regimentul 213 infanterie german și Regimentul 18 infanterie român au contraatacat (în dimineața zilei de 28 februarie) spre Tulumceak și înălțimea cu cota 19,8, înaintând circa 3 km, fără a se reuși cucerirea vechii poziții. La orele 15.00, sovieticii au contraatacat, la rându-le, cucerind înălțimea cu cota 25,3 și satul Kiet, localitatea fiind recucerită de Regimentul 213 infanterie german către orele 21.00. În final, frontul avea să fie stabilizat până la 8 mai când a fost declanşată mare ofensivă germano-română spre oraşul Kerci.
- Printre cei care au căzut în luptele din 27 februarie 1942 s-a aflat și colonelul Emanoil Lucescu, comandantul Regimentului 36 artilerie, care ocupa o poziție de luptă la nord-vest de Tulumceak. Rănit grav de schijele unui proiectil inamic, ofiţerul decedat a doua zi, fiind înmormântat în localitatea Kalai (Crimeea).
- Între cauzele înfrângerii Diviziei 18 infanterie, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, a enumerat, pe lângă greșelile proprii de conducere și de execuție, frontul mare (18 km) pe care a fost dispusă marea unitate română, insuficiența forțelor combatante (opt batalioane de infanterie, din care numai patru în linia întâi și 15 baterii de artilerie - 10 române și cinci germane), „lipsa unei idei clare și hotărâte la comandamentul diviziei”, „amestecul prea mare al comandamentelor germane în unele atribuții ale comandantului Diviziei 18 munte”, „lipsa unui comandament superior român care ar fi putut interveni în condiții oportune”.
- Încercând să se disculpe, generalul Radu Băldescu a invocat „amestecul continuu și în toate detaliile” a ofițerilor germani delegați de Corpul 42 armată, care a făcut să nu cunoască precis „până unde se poate extinde inițiativa și răspunderea sa”.
- Înțelegător, dar și exigent, Petre Dumitrescu a replicat că scuzele comandantului marii unități erau valabile pentru perioada premergătoare bătăliei, dar după declanșarea acesteia „divizia a avut toată libertatea de întrebuințare a forțelor sale. Comandantul poartă vina de a nu fi cerut explicațiile clare și precise asupra exercitării comandamentului său și de a nu fi făcut intervenții categorice cu privire la toate chestiunile care nu au căpătat o rezolvare corespunzătoare cu punctul său de vedere”.
- Înfrângerea l-a afectat și pe mareșalul Ion Antonescu, care a făcut (27 aprilie 1942) un aspru rechizitoriu modului în care au acționat comandamentele române din zonă:
„Înfrângerea diviziei se datorește în mare parte comandanților și comandamentului. O mare unitate poate fi bătută. Aceasta nu constituie o dezonoare când trupele și conducerea sunt la înălțime. Nu este cazul Diviziei 18 infanterie. Trupele au fost bătute mai mult de slăbiciunea comandanților decât de tăria inamicului. Personal am constatat în Crimeea că comandamentul nu inspiră trupei încredere. Este lipsit de energie. Era nesigur și fără curaj după înfrângerea suferită. Lipsurile nu pot justifica nimic. Nicio trupă victorioasă nu a câștigat o victorie fără nicio uzură. Astfel de stări sunt inerente, sunt normale. Chiar la toate armatele și în toate timpurile. Comandantul Diviziei 18 infanterie trebuie înlocuit cu un comandant energic”.

Aranjament grafic - I.M.