Intenţia de a reda într-un spaţiu restrâns atmosfera instaurată după trădarea de la 23 august 1944, ocuparea României de către trupele sovietice şi instaurarea noului regim aservit U.R.S.S. - toate, cu acordul şi sprijinul direct al regelui Mihai -, repercusiunile asupra întregii intelectualităţi româneşti este deosebit de dificilă. Voi face o sumară trecere în revistă a câtorva repere pe care le apreciez drept semnificative, folosindu-mă de jurnalul personal al unuia dintre membrii de la vârful P.N.Ţ.:
Considerațiuni asupra acţiunii politicii a românilor desțărați[1].
Arestarea şi condamnarea lui I. Maniu precum şi desfiinţarea partidelor politice naţionaliste, în vara şi toamna 1947 a făcut ca orice acţiune politică a naţionalismulul românesc să se mute în străinătate; abdicarea regelui şi plecarea acestuia în străinătate se adaogă celor două cauze. Românilor liberi le revenea marea menire, cu caracter istoric, de a fi purtătorii conştiinţei libere româneşti şi de a organiza şl duce lupta politică liberă în interesul neamului românesc. Ceeace s-a şi întâmplat. Va veni vremea când această acţiune politică să fie cunoscută în amănunt şi când se va putea formula o judecată definitivă asupra ei. Cred, totuşi că nu e lipsit de interes de a face să rămână pe hârtie felul în care românii din ţară interpretează şi judecă acţiunea poltică despre care este vorba, aşa cum aceasta ajunge la cunoştinţa lor şi potrivit stării lor actuale de cunoştinţă. Nu am pretenţia că sunt exponentul conştiinţei româneşti din ţară, dar pot spune că cunosc în mare măsură cam cum gândesc românii asupra liniilor generale ale politicii româneştl din afara ţării. De mai bine de zece ani de când m-am ascuns, am avut prilejul de a auzi foarte multe lucruri - idei, păreri şi interpretări - căci persoanele puţine cu care vin în contact, îşi exprină punctele lor de vedere şi mai aduc permanent veşti, din lumea de care eu mă ascund. Voi expune în cele ce urmează şi părerile contrare ale mele atunci când am simţământul că ele întrunesc majoritatea conştiinţelor românești. Vreau să lămuresc că prin acţiunea politică românească din lumea liberă, eu înţeleg actele cu caracter politic indiscutabil, dar şi actele generale cu caracter cultural şl moral, deoarece în vremurile actuale şi în condiţiile date, toată viata publică a românilor desțărați are culoare politică, atât pentru noi toţi românii cât și pentru străinii de oriunde, adică de dincolo şi de dincoace de oblonul de fier. Liniile mari ale acestor multiple activităţi ne sunt cunoscute, căci în emisiunile românești ale posturilor străine de radiodifusiune se spune esenţialul, adesea şi amănunte. Că există foarte multe lucruri despre care noi nu suntem informaţi, asta e sigur. Că dintre acestea multe sunt deosebit de importante, este iarăşi sigur. [...]. Eu cred că mai întâi românii trebuie să se organízeze, prin o singură asociaţie care să-i cuprindă pe toţi, o asociaţie, o colaborare, cu caracter naţionalist, la fel ca aceia organizată de Iuliu Maniu în ţară pentru a lupta împotriva ruso-comuniștilor. Această asociaţie nu exclude deloc organizarea şi a altor asociaţii, de preferinţă cu caracter cultural şi moral, cu înlăturarea acelor cu caracter al politicii de partid, care nu-şi au rostul. Grupaţi în asociaţii de aceste feluri, românii desţăraţi trebuie să desfăşoare o activitate pe trei direcţii:
Prima direcție este eminamente politică. Nu putem pretinde refugiaților să motiveze pentru ca să schimbe politica internaţională, să grăbească răfuiala generală dintre lumea liberă și tíranie, căci occidentalii se conduc după interesele lor. Dar suntem îndreptățiți a aştepta de la ei multe alte lacruri, a căror realizare se îmbină cu ceeace face obiectul celei de a doua direcţii, direcţia culturală. Direcția culturală, stimulată de politic, pe care la rândul ei îl stimuleză, are în faţă un domeniu foarte larg, la care și oamenii politici nu numai cei de cultură, au a-și spune cuvântul. O primă chestiune priveşte organizarea României de mâine. Pentru oricine este evident că viitorul va fi enorm de mult schimbat în raport cu trecutul, adică cu statul nostru liberal capitalist. La această problemă trebuie să-și dea contribuția orice minte românească capabilă de gândire. Mai există și lucruri la care predomnește interesul prezentării neamului românesc în fața străinilor. Trăim într-o conjunctură politică unică, în care oamenii liberi de pretutindeni, se interesează mai mult ca oricând în trecut, despre națiunile subjugate U.R.S.S. Acest prilej cu care nu ne vom mai întâlni, trebuie folosit pentru a face cunoscut străinilor geniul românesc, sinteza civilizației și culturii românești, idealurilor românești. Totul prezentat cinstit, deschis, sistematic, coordonat, prin publicații, conferințe publice și cuvântări publice. Altceva. Aproape peste tot în Europa au luat ființă partide țărănești, iar în unele țări este numai ideia țărănistă care mijește. Cum fenomenul se petrece neîndoielnic sub puterea cunoașterii existenței în România, Polonia și Ungaria a unor partide țărănești, acestea fiind acelea care au înfruntat, eroic și tragic, ruso-comunismul în țările lor, nu trebue scăpat și acest prilej pentru a face cunoscut străinătății ideologla și doctrina țărănistă, aceste idei noi, parte din cultura și idealurile românești care ar fi, desigur, primite cu interes și de oamenii de știință și o parte a publicului.
Cea de-a treía direcție este morală. Ea se adresează românilor dín țară, și ea se poate realiza ușor, cu mijloace tehnice, deoarece se efectuează prin radiodifuziune. Românii dín țară își făuresc idealurile lor, prin care reușesc să trăiască aceste vremuri cumplite. Există o unanimitate pentru idealul de libertate. Alte idealuri sunt în adormire, sau latente. Există mulți români care nu mai cred nici măcar în eliberare pentru timpul cât mal au de trăit. De întreținerea nădejdii că vom ajunge la limanul libertății, care se face de românii din afară prin vorbe goale, ne-am săturat cu toții. Ne e lehamite de atâtea pălăvrăgeli și minciuni. Și atunci, cum stăm în așteptare de zece ani este altceva de făcut, trebuie insuflat neamului nostru un ideal național și un ideal moral. Inspirația trebuie căutată în societatea românească, din țară și din străinătate. Se poate încerca să se afle care sunt năzuințele neamului, ale românilor din țară fără ca pentru asta să fie nevoe de mare lucru. Conștiințe românești trebuiesc întreținute, în puterea lor de rezistență morală, prin aruncarea sămânței de noi idealuri, pe care mințile și sufletele lor să o crească. Să trăim în duhul unor idealuri, să le fie mai ușor ca să suporte urgia. Acum, după ce am arătat care este, în părerea mea, menirea românilor desțărați, să vedem cam cine sunt, ca valoare, principalii lor conducători politici, și abia apoi să cercetăm acţiunea lor politică.
Pe regele Mihai îl cunoaștem, deștept dar fără idei, bine intenţionat, dar şovăielnic, încrezător în persoane fără răspundere politică, prea influeaţabil din partea acestora, cu intenţii vădite spre guvernare. Din nimic nu răzultă că cei zece ani de când Mihai se află în străinătate ar fi modificat caracterizările de mai sus. Dimpotrivă, se poate constata și oarecare ușurință. (Autorul face aici o descriere mai voalată a unui om fără prea multă inteligență, adică „deștept dar fără idei", cu alte cuvinte „există, dar lipsește cu desăvârșire". - n.n.). Gr. Gafencu s-a refugiat în străinătate încă dinaintea războiului. El își creiase deja în ţară un nume bun. Întemeiase ziarul „Timpul", care a fost o gazetă bună. Fusese deputat ţărănist. Priceperea în politica externă nu i-o contestă nimeni, ci dimpotrivă. Cu puţin înainte de a se desţăra ocupase demnităţile de ministru la Moscova şi de ministru de externe, părăsind partidul naţional ţărănesc. La Paris, Gafencu, datorită meritelor sale, a devenit un publicist cu renume, articolele sale de ziar, care mai apăreau şi în alte ţări, stârnind interes. Încă şi mai multă vâlvă au produs în lumea literară două cărţi preţioase cu caracter politic pe care le-a publicat, și a fost colaborator extern al iul Maniu în timpul războiulul şi după terminarea lui. Și-a consacrat o bună parte din activitatea sa ideii unităţii Europei, direcţie în care sunt indicii serioase că a făcut o treabă bună, dar prea puţin românească. Gafencu a fost un om reprezentatlv ca român şi ca purtător de idei atât în ochii românilor cât şi în acei ai străinilor. Dispariţia sa a fost o pierdere românească. Pe cel de al treilea român - zic „al treilea", dar nu fac nici-o clasificare - îl cunoaștem, de asemeni, Generalul N. Rădescu nu făcuse niciodată politică până ce a ajuns prim ministru în decembrie 1944, după care şi-a creiat în ţară o mare faimă, exclusiv prin politica de rezistenţă contra ruso-comunismului, practicată în cele două săptămânl care au precedat constituirea guvernului din 6 Martie 1945. Numai că singurele însușiri de naţionalist şi democrat, nedublate de idei mai largi şi mai concrete, sunt insuficiente pentru a organiza politica naţională în străinătate. Gr. Niculescu Buzeşti, diplomat de carieră, fost ministru de externe,a fost un om deştept și cu rafinament politic. A fost colaborator al lui Maniu în organizarea şi efectuarea loviturii de la 23 aug. 1944, şi după aceia. A plecat în străinătate ca împuternicit, în scris, al Iui Maniu.
C-tin Vlșoianu și el diplomat de carieră, a fost deasemeni ministru de Externe în cele două guverne dintre 4 nov.1944 - 6 martie 1945. Singura activitate politică internă a fost desfășurată de Vișoianu între datele de mai sus, de pe vremea când se acționa mult în culisele politice, activitatea în care fostul ministru de Externe a dovedit abilitate diplomatică și simț al intereselor sale personale. În funcțiunile mai vechi de ministru la Varșovia și apoi la Haga, Vișoianu s-a achitat onorabil - și nu mai mult. Ca om, Vișoianu nu posedă căldură sufletească; nu e un om apropiat, ci dimporivă, rece și distant; unii spun chiar că e un om sterp, din punct de vedere sufletesc. După moartea Iui Buzești şi a lui Rădescu, Vișoianu a rămas cu un singur concurent, pe care l-a răpus, deși îi era superior. Murind, Gafencu, în ianuarie 1957, Vișoianu s-a văzut pe deplin stăpân pe situație. Despre alți conducători politici, de o valoare mai mică, voi vorbi mai departe. Încă din toamna lui 1947 Rădescu, ultimul prim ministru liber, a întemeiat în America consiliul național român în care au fost chemați Gafencu, Buzești, Vișoianu și alții. Era de așteptat ca venirea regelui în străinătate să dea un nou impuls acțiunii politice românești. Dar n-a cam fost așa. În drum spre Lousane, un purtător de cuvânt al regelui abdicat a făcut o declarație pe peronul gării Berna. El a spus că Mihai I este hotărât a nu reveni la tronul României, decât dacă va fi chemat de un parlament ieșit din alegeri libere. Și a mai adăugat că Mihai va face o declarație personală, în acelaș sens, și mai largă în cuprins de îndată ce va ajunge la capătul călătoriei sale. Se știe că Elveția a interzis lui Mihai să facă acte politice pe teritoriul său de țară neutră, aşa că declaraţia anunţată nu s-a mai produs. (Găselnița a fost binevenită, deoarece regele trădător nici nu voia să mai intervină în favoarea poporului român. El își atinsese scopul său, ca executant al intereselor Kremlinului, dar mai ales a intereselor sale meschine, pur prsonale.. Plecase cu o avere foarte mare din România - procesele-verbale conținând averea cu care a plecat sunt încă interzise cercetătorilor istorici -, așa că nu-i mai trebuia o altă „bătaie de cap", pentru o țară pe care n-a agreat-o niciodată și pe care a trădat-o. Și acum, a venit în România, nu pentru binele țării, ci pentru a-și recupera averea. O parte din această avere nici nu-i aparține, legal - n.n.). Românii au prlmit favorabil declaraţia lui Mihai, făcută prin intermediar, dar din simțăminte care se bat cap în cap, unii monarhiști își ziceau că e frumos a voi ca naţia să te aclame, fiind sigur că faptul se va produce. Alţii, puţini la număr, dar totuși destui, își spuneau că a sosit momentul de a termina cu sistemul monarhic. Și unii şl alţii erau burghezi. Nu cunosc ce socotea muncitorimea în majoritatea ei naţionalistă, dar ştiu că era, îmi vine a crede, pentru regalitate, în acele momente. Dar mâine? Țărănimea (gloata inconștientă, necuvântătoare, servilă, indiferentă a tot ce se petrece cu ea - n.n.) îi monarhică de totdeauna. În ce mă privește, părerile mele erau aceleași pe care le voi arăta.
Abdicarea, impusă de un guvern tiranic și aflat la porunca străinilor şi care chiar în această chestiune acţiona complect altfel decât vroia nația, este un act nul din punct de vedere moral și juridic; declarația mai însemna retragerea în viața privată a autorului și lipsirea cauzei românești de singurul șef cu autoritate de a vorbi în numele nației sale. (Nația, după faptele regelui abdicat, a fost socotită de acesta că nu era a sa, că el nu făcea parte din ea. - n.n.). Din acest punct de vedere ea a fost o greșeală, indiferent de faptul că a intenționat să nu se reîntoarcă decât la cererea nației, are, în sine, totuși, ceva valoare ca atitudine (Nu era valoare, ci minciună, fiindcă fostul rege nu s-ar fi înapoiat în România decât dacă ar fi avut un anumit profit material, așa cum a făcut-o, de câțiva ani. - n.n.). Tot odată - și asta cu sau fără declarația lui Mihai I – eu mi-am pus întrebare dacă nu este cazul de a termina cu monarhia. (Având monarhie, înseamnă să accepți ca un viitor rege, chiar absolvit de inteligență, avar, escroc, trădător etc., să conducă țara. Fiind însă republică, există posibilitatea de a fi ales, din cinci ani în cinci ani, (sau numit de forțele oculte) un viitor președinte, care ar fi și al nației, adică va conduce nația nu numai în interesul său, ci și al populației ale căror frâne le deține - n.n.). La fel gândesc și alții, dar toți care suntem de această părere, constituim o minoritate în rândurile burgheziei, singura clasă pe ale cărei păreri le pot cunoaște mai bine. Totuși, am mari îndoieli, dacă e bine să aducem chesiunea în discuția publică. E adevărat că țărănimea poate fi ușor convinsă (adică manipulată; şi nu numai țărănimea - n.n.) de contrariul. Numai că o acțiune cu acest scop ar dezlănțui o luptă politică aprigă, căci monarhia va avea parte de susținători aprinși, din opozițiune. Dar, văzând și făcând. Viitorul va decide de cum e mai bine să facem. Îmi vine a crede că vom rămâne la sistemul monarhic. O dificultate serioasă a răsturnării monarhiei va veni de acolo că Mihai va fi primit triumfal la reîntoarcerea sa în țară, deoarece românii văd în el personificarea naționalismului românesc și ideia de țară. De ce? Deoarece, că e justificat sau nu, asta îi altă chestie. Faptul în sine există. Și asta e mai important.
Dar surprizele nu sunt excluse. S-ar putea ca curentul republican să fie mai puternic decât îl bănuiesc eu. În altă instanță, totul va depine de purtarea lui Mihai. Dacă va voi să guverneze îl vom detrona. N-au trecut decât două luni de la declarația de la Berna, și Mihai a făcut o altă declarație, complect opusă celei anterioare. La Londra, în ziua de 4 martie 1948, în drum spre America, unde se ducea să stea de vorbă cu președintele acesteia, N. Truman, Mihai a declarat: „La ora actuală nu mai e necesar să se insiste asupra anumitor evenimente și cauze care au determinat politica din sud estul Europei, fiind cunoscute de toată lumea. În ceea ce privește România, mă folosesc de acest prilej pentru ca să confirm eu însumi faptele. În dimineața zilei de 30 dec.1947, d-nii Petru Groza și Gh. Gheorghiu-Dej, membrii guvernului, mi-au prezentat textual actul de abdicare somându-mă să-l semnez imediat. Ambii au venit la Palat, după ce Palatul a fost înconjurat de detașamente armate și mi-au spus că mă fac direct răspunzător de vărsarea de sânge care ar urma în urma măsurilor luate de ei, în caz că nu accept. Acest guvern a violat obligațiile internaționale falsificând alegerile și anihilând pe acei care au avut asentimentul poporului. Nu mă consider legat de nici-un fel de act de abdicare ce mi-a fost impus cu forța de un guvern impus de o putere străină și care nu este în asentimentul poporului român. Plin de încredere în viitorul nostru, sunt și rămân credincios poporului român, de care mă simt legat".
- Va urma -
Notă: S-a păstrat ortografia originală a documentului. Textul integral[1] poate fi găsit în volumul „Memoria Istoriei. Țipătul morții" Vol. 2, Bucureşti, autor Mircea Vâlcu-Mehedinți, Editura M.V.M., 2015.
---------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147, Dosar 19