După cum se vede, Mihai este preocupat numai de situația sa personală în legătură cu abdicarea. Încolo, nimic. Nici-un cuvânt de durere pentru nația care îndură cele mai cumplite suferințe. Nici-un cuvânt de încurajare pentru aceiași nație. Nici-o vorbă de compătimire și simpatie pentru I. Maniu, conducătorul politic al neamului, care zăcea în închisoare, din care nu există nici-o speranță că va ieși viu. (Această umbră de rege nu a voit să semneze actul de grațierea lui Maniu, cum nu a vrut să semneze nici actul de grațierea lui Antonescu. El, cum am mai arătat, era doar un bun executant al Kremlinului și nici decum un suveran demn al României - n.n.). Mă întrebam şi mă întreb și astăzi, cu adâncă uimire și egală indignare: cum e posibil și cum a fost posibil așa ceva? Ce imensă greșeală politică! Dar mai cu seamă ce suflet sterp în această chestiune! Cred că vre-o infimă minoritate a românilor să nu fi făcut aceleaşi reflecţii. Și chiar dintre aceştia sunt sigur că nimeni n-ar putea obiecta ceva împotriva criticilor de felul celor de mai sus, odată pus în cunoştinţa lor Și iată-l pe Mihai că se ridică împotriva fslşificării alegerilor şi a faptului că acei care au câştigat realmente alegerile au fost frustrați de calitatea lor ca reprezentanţi ai naţiunii - şi vedeţi ce termeni ambigui şi nejuridici se întrebuințează: „anihilând", „asentimentul". Or Mihai este acela care a acoperit falsul, prin deschiderea parlamentului, refuzând de a face, atunci, cum vroia poporul. Ajuns în America, Mihai n-a strălucit, dar va fi aflat acolo că mai e cale lungă până ce lumea liberă se va hotărî să înfrunte decisiv comunismul. Reîntors în Elveţia neutră, Mihai a reintrat în inacţiune, aşa cum cum înțeleg eu că trebuie să însemne acţiunea. La fel a rămas până acuma, deşi în Marea Britanie, unde el s-a instalat din vara 1955, dispune de libertate de acţiune. Dar ce putea face Mihai şi a lipsit de a face multe? Primul lucru ce era de făcut este strângerea tuturor românilor în jurul şefului naţiunii sub formă spectaculoasă şl prin asta demonstrativă. Șederea în Elveţia a însemnat dezinteresare, retragere voită din luptă. Retragerea în viaţa tihnită mai rezultă şi se constată din tot felul de trai al monarhului. Momentul când Mihai a ajuns în străinătate, şi vre-un an după aceia, a fost timpul cel mai prilenic, care a fost pierdut, ca şi tot timpul care a urmat, pentru o acţiune de felul celei indicate. Mihai trebuia să meargă la Paris, unde mi se pare că n-a fost nici-o dată, pentru că acolo sunt cei mai mulţi români. Biserica românească din Paris și acelea de oriunde se va fi aflat Mihai, trebuiau să fle frecventate de acesta, pentru a-și crea în jurul lor centre de adunare şi de iradiere a patriotismului. Zilele de sărbătoare națională, și de mari sărbători creştlne trebuiau să fie nelipsite de prezenţa în biserica românească a lui Mihai. Pe urmele Iui ar fi călcat şi alţi români de vază. S-ar fi desăvârșit o mai strânsă unitate a românilor. În zilele de sărbători naționale, Mihai ar fi trebuit să ofere recepții mari, modeste ca ținută și tratații, dar mari ca număr al participanților și ca însuflețire. Tot lui îi revenea îndatorirea de a porni acțiunea pentru o asociație largă cu caracter cultural, care să reunească pe toți intelectualii noștri și care să organizeze sistematic propaganda românească.
Am indicat câteva idei mai importante. Îmi mai viu și altele în minte, dar nu vreau să lungesc vorba, căci am spus esențialul. Altă direcție de activitate trebuia să fie contactul mai apropiat de anumite cercuri ale lumii apusene. Președintele S.U.A. participă, din când în când, la prânzuri sau cine oferite de vre-o asociație de presă sau de vre-o asociație culturală ori socială, cu care prilej el prezintă cuvântări, care se răspândesc în lumea largă. Acelaș lucru îl putea face și Mihai. O asemenea personalitate este oricând bine primită la atari adunări. Cuvântări bine ticluite ar fi servit enorm cauza românească și ideia libertății în general. Ar mai fi trebuit create contacte personale, dese, cu conducătorii politici occidentali și cu oamenii de cultură apuseni, mijloace prin care neamul românesc și idealurile morale ale lumii libere, nu ar fi avut decât de câștigat. Să nu se uite că un monarh se bucură de un imens prestigiu și să mai ținem seama că Mihai I a fost bine primit la Curtea Angliei, unde tatăl său și bunica sa de pe tată au fost refuzați. Se mai putea înfluența și în alt fel publicul străin. Mihai ar fi trebuit să fie prezent de câteva ori pe an la reprezentațiile de operă și de teatru, la concerte unde prezența sa ar fi stârnit interes printre străini. Tot odată ea ar mai fi stimulat pe artiștii români din străinătate ca să primească lumina conștiinței românești și să lucreze, acolo, pentru cauza națională.
Românilor din țară, regele lor trebuia să le vorbească în alt chip decât mesajele „tradiționale", cu vorbe convenționale și cu făgăduieli în felul acelora că... o să fie bine, mesagii cărora de mult timp nu li se mai dă atenție în țară. Pe de altă parte mesagiile trebuiau rostite în biserică, sau cu prilejul vreunei recepții, la locuința regelui, iar încredințate, pe bandă de magnetofon unui anume post străin de radiodifuziune, în exclusivitate. Aflarea ştirii morţii lui Iuliu Maniu a cutremurat pe toți românii din țară şi străinătate. Până și guvernele englez, francez și american au făcut declaraţii publice pentru mucenicul întru ideia mondială de liberate. După trei săptămâni s-a gândit și Mihai să deie publicității o declarație. După trei săptămâni! Și de ce n-a participat el la un parastas pentru odihna sufletului lui I. Maniu? Dacă nimic din toate acestea nu s-a făcut, să nu ne invoce lipsa de bani. E clar că nu aceasta e cauza. Banii se pot găsi când ai ideia de a face ceva bun pentru nație. Cauza stă în aceia că tocmai ideia în sine a lipsit. Închiderea regelui în turnul de fildeş de unde priveşte neobservat de nimeni, cu ochi prea tineri pentru vârsta sa și de pe înălțimea treptelor unui tron invizibil asupra României şi a lumii în mijlocul căreia se află este o imensă greșeală. (Autorul vrea să spună, prin expresia: „cu ochi prea tineri", cum că acesta avea o minte infantilă față de vârsta pe care o avea. Să admitem, totuși, prin absurd, că un rege în vârstă de aproape de 30 de ani este prea tânăr pentru a raționa cu maturitate asupra căilor pe care trebuia să le adopte. Dacă ar fi așa, se pune întrebarea, ce vârstă ar fi trebuit să aibă pentru a ajuta, din străinătate, poporul român căzut sub jugul comunist? Îmi amintesc că Mareșalul Antonescu, într-o discuție cu acest fost rege, i-a spus: „Majestate, țara nu e un automobil. Altcumva se conduce România!" - n.n.).
Acum nu sunt vremuri obişnuite când un rege domneşte cu coroană pe cap, cu oameni puţini care îl apropie, cu distanță pusă față de supuși. În vremurile de răscruce de acum, noi am fi vrut un rege dinamic (nu un nimeni - n.n.), neprovocator, deloc distant. (Prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul - n.n.), dimpotrivă, apropiat de oamenii săi întru durere și suferință, creator de curente, făuritor de idealuri, luptător activ în duhul lor. E limpede că Mihai nu poate răspunde tuturor cerințelor noastre. Dar unele dintre ele sigur că da, dacă ar gândi sau dacă ar fi sfătuit. (Durerea noastră, a românilor, este că Mihai n-a gândit niciodată pentru sprijinul românilor. Pe el nu l-au interesat decât interesele proprii, meschine. Nimic altceva. A fost un rege de mucava! - n.n.). Atitudinea distantă a tânărului rege este cu atât mai de neînțeles, cu cât acesta, probabil silit de împrejurări, îndeplinește acte de negoț, ceeace orice s-ar spune, nu este un act regesc și nici-un act care să nu ceară o atitudine opusă, de distanță. Așadar, om afabil și apropiat cu clienții americani și întreprinderile britanice de avioane al cărei reprezentant peste ocean este Mihai I, rege al românilor, om foarte rezervat și distant față de membrii națiunii române. Nu merge nici din acest punct de vedere. Și ca să termin despre Mihai, voi releva un act pozitiv pe care el intenționa să-l facă, dar care dovedește multă ușurință. Se știe că tânărul nostru rege s-a căsătorit cu o principesă catolică. Ei, bine, Mihai intenționa să părăsească religia ortodoxă, pentru a trece la catolicism. Dar constituția prevede expres că regele trebuie să fie ortodox. Mama sa - regina Elena - l-a oprit să facă această greșeală, motivându-i că va întâmpina destule dificultîți la reîntoarcerea sa în țară, spre a mai adăuga și chestiunea religioasă. Știrea în acest conținut, a fost dată de postul de radio Londra; deci e absolut sigură. Dificultățile despre care vorbește regina Elena, se referă, desigur, la chestiunea monarhie sau republică.
Să cercetăm și liniile mari ale acțiunii desfășurată de consiliul național român, așa cum ele au fost aduse la cunoștința publică. După dispariția din viață a generalului Rădescu, președinte al consiliului național român a devenit C. Vișoianu, care din țară câștigase simpatia și încrederea lui Mihai I. Se va vedea mai târziu dacă au mai existat și alte temeiuri pentru înlăturarea lui Gafencu, fără îndoială persoana politică cea mai interesantă dintre românii aflați în străinătate și care prin înlăturarea sa de la președinția consiliului a fost exclus din echipa oficioasă românească de luptă națională. Președintele consiliului național român, Rădescu sau Vișoianu, a informat opinia publică mondială despre unele calamități abătute asupra românilor - ca în cazul denunțat de Rădescu - al deportării moldovenilor din Basarabia și altele. Tot odată s-au întocmit proteste și s-au ținut cuvântări și diferite comemorări; Rădescu mai adresă mesagii neamului românesc, cu prilejul zilei de 1 ianuarie în care vestea pe români că ziua eliberării se apropie și asta încă de acum zece ani. Impresia mea este că Rădescu s-a ținut departe de Mihai, probabil din pricina aducerii guvernului de la 6 martie 1945. Consiliul Național Român stă permanent în strâns contact cu departamentul de stat american. Se pare că cea mai de seamă activitate a consiliului este de a fi colaboratorul guvernului american în acțiunea sa de îndrumare a opiniei publice americane în favoarea eliberării țărilor de după obonul de fier, cărora, de vre-o trei ani li se mai zice și țări subjugate. Acest rol este minor, mai ales că guvernul american folosește din plin propriile sale mijloace de a se informa despre ce se petrece după oblonul de fier și de a lucra asupra opiniei sale publice interne. Sunt ani buni de când scopul urmărit de guvernul american s-a încheiat. Opinia publică americană e informată. Rolul de întreținerea acesteia prin colaborarea consiliului național român - și a consiliilor naționale ale altor neamuri subjugate - a devenit încă de și mai mică importanță. Este regretabil că consiliul național român n-a împiedicat o acțiune greșită a guvernului american, care a avut grave urmări în țara noastră. Acum vre-o șase ani, guvernul american a anunțat cu trompete, crearea unui fond de 100 milioane dolari pentru întreținerea acțiunii subversive în țările de după Oblonul de Fier. Ca să dai publicității o asemenea acțiune, este un fapt neserios de care numai americanii pot fi capabili. (lăudăroșenia și exagerarea sunt specifice, într-adevăr, americanilor - n.n.). Prima urmare internă românească a fost aruncarea în închisori a unor fruntași francmasoni și a unor români trecuți la catolicism, guvernul nostru comunist bănuind că aceștia ar putea avea legături cu străinătatea și deci ar putea colabora la acțiunea subversivă. Apoi, au apărut grupuri de așa-zisă rezistență pasivă, care - după cele publicate în ziarele noastre asupra proceselor celor prinși și toți rezistenții au fost prinși - erau compuse din câteva persoane, slab înarmate. Poate că unele organizații de rezistență pasivă, să fi fost puse la cale de americani. Poate că altele s-au constituit din inițiativa internă, dar tot sub imboldul veștii date de N. Truman, președintele Americii și sub acțiunea „Vocii Americii", care de zece ani difuzează mereu știri pe care dacă le-ai lua în serios - și mulți le-au și luat ani îndelungați - ai crede că războiul bate la ușă. (Precizez că rezistența din munți nu a fost luată din inițiativă și cu ajutor american. Dacă ar fi fost așa, ar fi trebuit ca americanii să parașuteze grupurilor din munți armament, tehnică de luptă și ajutoare în alimente, or nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Americanii, în toată această perioadă, de subjugare a țărilor „socialiste", până la destrămarea U.R.S.S. - pusă la cale de Francmasonerie - pentru România nu au făcut absolut nimic. După destrămare și uciderea cuplului Ceaușescu și a celor peste 1.000 de români, americanii au pus stăpânire pe România, transformând-o în colonia lor. Pentru bazele americane care staţionează pe teritoriul nostru, România nu primeşte nimic, dipotrivă, foarte multe cheltuieli sunt suportate din bugetul statului român. Nu mai vorbesc de „carnea de tun", complet gratuită. Noi plătim mercenarilor români armamentul, tehnica de luptă, salarii, echipament și alte multe alte cheltuieli de întreținere, pentru a lupta, ca stat agresor, în țările străine, unde, repet, numai americanii au interese de acaparare a bogățiilor acestor țări. Bineînțeles că această supușenie oarbă este executată cu concursul conducerii României, începând cu șeful de stat, guvern, parlament și cu alții, care, probabil, iau comisioane grase pentru slujul pe care îl fac. Așadar, rezistența din munți era de sorginte patriotică, românească. Cei care s-au sacrificat, îmbrăcând cămașa morții, au fost eroi români, adevărați patrioți, nu niște inconștienți, manevrați de propaganda anglo-americană. Că românii din rezistență au tot sperat că americanii vor interveni în România, asta-i altceva. - n.n.). Consiliul Național Român n-a împiedicat nimic din cele de mai sus. A făcut mai mult, încă și mai rău. Tot pe acel timp auzeam la radio Paris mesagii personale care erau vădit că se adresează grupurilor de rezistență din țara noastră. S-a spus că N. Caranfil ar fi dirijat mișcarea de rezistență. Cei din consiliul național român n-au fost nici la prima și nici la a doua greșeală.
- Va urma -
Notă: S-a păstrat ortografia originală a documentului. Textul integral[1] poate fi găsit în volumul „Memoria Istoriei. Țipătul morții" Vol. 2, Bucureşti, autor Mircea Vâlcu-Mehedinți, Editura M.V.M., 2015.
---------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147, Dosar 19