În iulie 1955 a avut loc la Geneva conferința celor patru șefi de guvern: Eisenhower, Eden, Faure, Bulganin. La câteva săptămâni după aceasta, posturile de radio străine au vesit reorganizarea consiliului național român. S-au introdus membri noi. Fiecare membru a primit anumite atribuții, și a depus jurământul în fața regelui, care s-a stabilit cu acea ocazie în Marea Britanie. Tot odată s-a mai anunţat că consiliul național român va numi proprii săi reprezentanţi diplomatici pe lângă guvernele străine. Așa dar s-a constituit un adevărat guvern, ce urma să fie recunoscut de guvernele străine, care prin aceasta însăși ar fi însmnat că au rupt complect cu guveranul oficial român. Eu am rămas foarte mirat şi nedumerit deoarece un asemenea act nu se putea face decât în preajma imediată a războiului şi în deplin acord cu guvernele occidentale. Ori, din modul cum s-a desfăşurat conferinţa de la Geneva, care avea să fie urmată, în oct., acelaş an, de conferinţa miniștrilor de Externe, nimic nu îndreptăţea a crede că ne aflăm în faţa iminenţei războiului. Numirea reprezentanţilor consiliului naţional român, pe lângă guvenele străine nici nu s-a mal făcut. Orice explicaţii se vor da în viitor rămâne faptul că totul a fost o gafă, cel puţin o gafă. Reconstituirea consiliului naţionai român s-a făcut după chipul în care a fost alcătuit guvernul Rădescu - bine înţeles mai puţin comuniştii, adică şeful consiliului este un neutru - Vișoianu - iar cele două partide naţlonaliste păstrează vechiu! raport da forţe, de cinci ţărănişti şi patru liberali. Țărăniştii sunt: Virgil Veniamin, secretar general adjunct Al. Bunescu, fost comisar general al reconstrucţiei în guvernele din 4 nov. 1944 - 6 martie 1945, Augustin Popa, - Mihai Răutu, fost subsecretar de stat la Poştă în guvernele din 4 nov. 1944 - 6 martie 1945, profesorul de la universitatea din Londra Bianu, acesta din urmă a fost prieten de al lui Maniu pentru care a şi lucrat la Londra, ceeace mă îndreptăţeşte a-l trece printre ţărănişti. Veniamin este un profesor universitar distins. Bunescu un inginer distins. Am auzit că Bianu este un profesor de valoare. Popa este un om obişnuit, fără merite deosebite nici măcar în Ardealul de unde provine; Răutu este o nulitate. Nici-unul nu posedă suprafaţă politică în țară şi ceeace este mai prost, nu sunt oameni cu simţ politic de o valoare ridicată. Liberalii au în noul consiliu pe Asan, fost subsecretar de stat de scurtă durată, total necunoscut, pe Fărcășanu, fost redactor la „Viitorul" oficiosul liberal, om deştept şi preocupat de idei, dar şl el necunoscut, precum şi încă două persoane ale căror nume necunoscute le-am uitat şi pe care le presupun a fi liberali. Realitatea este că noi nu avem în străinătate oameni politici superiori celor de mai sus. Lipsa oamenilor și a ideilor este a tuturor românilor desțărați - oameni politici și oameni de cultură. La asemenea vremuri se cer oameni de valoare excepțională, dar printre refugiații români nu sunt decât oameni de valoare medie, pentru timpuri normale. În asemenea împrejurări devine explicabil faptul că consiliul național român rămâne o organizație oficioasă care nici măcar n-a reușit să adune, dinamic, în jurul său pe toți refugiații români, dar încă să mai corespundă și celorlalte cerințe în care intră ceeace eu consider că este menirea românilor desțărați. Consiliul național român trebuia să editeze un ziar al său, care să apară săptămânal și concomitent la Washington, Londra, Paris, Bonn și Roma în limbile țărilor respective, ziar care să publice știri, documentări și comentarii în chestiunile naționalismului românesc actual, spre informarea și convingerea cancelariilor străine și a presei străine din toată lumea liberă și pentru informarea românilor. Un asemenea ziar apare la Paris, căci cred că „La Nation Roumanie" ste editat de consiliul național. Probabil să mai apară și alte oficioase, dar nu cred că și la Roma și Bonn. Pe de altă parte nu cred că oficioasele să îndeplinească toate cerințele necesare, căci dacă ar fi altfel, am fi auzit vorbindu-se mai mult la posturile de radio despre ele. Presupun că aceste ziare se mărginesc, mai mult la informații, comentarii și propagandă lipsindu-le documentarea și cronica asupra politicii mai înalte și asupra geniului și civilizației românești. Fără îndoială că consiliul național îndeplinește unele acte politice folositoare.
Toate indiciile politice arată că acestea sunt relativ destul de puține și că ele nu depășesc un nivel mediu. Cred că lucrurile se petrec cam ca în cazul unor miniștri necorespunzători care reușesc a face o față oarecare, datorită circumstanțelor și persoanelor din jurul lor și care le poartă; am cunoscut eu destui asemenea miniștri. Oricâtă valoare ar avea actele pozitive efectuate, aceste acte nu pot șterge actele omise și actele negative. Situația nu este mai bună nici din partea intelectualilor desțărați. Aceștia sunt dintre profesorii universitari, deci oameni de știință, literați și publiciști. Nici-unul care să aibă o valoare excepțională, și care să se bucure de un prestigiu deosebit. Iar dacă vre-unul dintre oamenii noștri de cultură se va fi desăvârșit în străinătate, într-un chip mai mult sau mai puțin strălucit, nici-unul n-a reușit să se ridice în conducător spiritual de care am avea atâta nevoie acolo și în țară. Din această cauză, din spiritul prea individualist, din preocuparea punerii în lumină a propriei lor persoane, intelectualii desțărați lipsesc de a suplea ceeace n-au fost în stare să facă oamenii politici și mai lipsesc de a face ceeace lor le incumbă. Mai lămurit, intelectualii n-au dat ființă nici-unei asociații generale românești, dar nici măcar unei asociații culturale cu autoritate. Urmarea este că fiecare român care simte ceva și care își închipuie că are vre-o ideie trebuie să o pună pe hârtie și apoi să fie trasă la mașina de multiplicat în câteva zeci de exemplare. La Paris apare „Revista Fundațiilor regale", scoasă de profesorul Marin Sergiescu, dar din cele spuse, deja ea nu se bucură de prestigiu printre români. Refugiații români nu s-au manifestat nici în presă și mă gândesc mai cu seamă la cea franceză; dacă se vor scrie unele articole de către ei ceeace este foarte probabil - este evident că nu s-a ridicat nici un publicist de valoare care să-l egaleze sau să-l urmeze de la oarecare distanță pe Gafencu. Cele de mai sus sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât se pare că printre desțărați există totuși elemente valoroase, căci, din când în când aflăm despre vre-o carte interesantă chiar pentru publicul străin. Și s-au mai publicat și alte multe cărți, mai puțin valoroase, dar care sunt bine venite, căci toate servesc la ridicarea prestigiului românesc pe meleaguri străine. În materie de presă există o nedumerire pentru mine, care decurge din inactivitatea lui Pamfil Șeicaru. E adevărat că Șeicaru nu este ceeace se cheamă un om de idei, motiv pentru care poate fi explicabil de ce el n-a pătruns în presa franceză, la care se mai adaugă și faptul că simțămintele sale sociale, politice nu au curs în Franța. Dar Șeicaru este un gazetar care își cunoaște meseria, așa că o gazetă românească ar fi putut scoate. De ce n-a făcut-o? Este aici ceva care îmi scapă. Nedumerirea mea sporește când mă gândesc că fiecare locuiește în țări cu regimuri de dreapta - Argentina, Portugalia, Spania - unde se vede că e bine primit. Printre publicaţii lipsesc orice studii şi lucrărl cu privire la organizarea viitoare a României, la o sinteză a geniului, civillzaţiei şi culturii româneştl, la ideologia şi doctrina ţărănistă, această concepţie cu totul nouă şi care ar putea să intereseze pe vre-unii din lumea liberă. Nu poţi reproşa nimănui că nu are idei de valoare, că nu este purtat de idealuri superioare, pe care să le împărtăşească şl altora, dar poţi judeca pe toţi acei care se ridică în conducători politici că nu fac acte care ar trebui şi ar putea să le facă. Deopotrivă îi putem ţine de rău şi pe ceilalţi care, în vremurile actuale, nu înţeleg că le incumbă anumite roluri politice, dar pe care nu şi le iau asupră-le.
Dintre toate acelea care am arătat că intră in menirea istorică a fraţilor noştrl desţăraţi - sunt destule care ar fi putut fi măcar încercate, iar unele sigur şl îndeplinite, de către oamenii politicii şl de către intelectuali. Mai rău stau lucrurile atunci când e la mijloc lipsa de patriotism, sau egoismul individual, sau micimea sufletească şl când condamnarea noastră trebuie să fie necruţătoare. Dintre românii stabiliţl de o viaţă la Paris sunt unii care ocupă locuri de frunte în viaţa artistică a oraşului lumină - sculptorul Brâncuşi, mort abia de câteva luni, actriţele Elvira Popescu și Alice Cocea. Pe Yonel, fost sau actual cetăţean român, nu-l pun la socoteală căci e evreu. La Paris s-a mai refugiat şi George Enescu, om cu un prestigiu deosebit în Franţa. Niciunul n-a făcut absolut nimic pentru ţara lor. Enescu a făcut şi mai rău. Propus candidat la deputăţie în România, a răspuns că nu poate primi deoarece nu poate veni în ţară din pricina ocupanţilor şi a boalei, iar nu pentru că regimul ruso-comunist este aşa cum este. Cauza, probabil, este interesul de a nu i se tăia veniturile palatului Contacuzino, proprietatea soţiei sale, închiriat statului comunist, precum şl veniturile la difuzarea operelor marelui muzician în România, venituri care se adună la Banca de stat a R.P.R. Nu e nevoie să arăt mijloacele de care dispune un artist de valoare pentru a acţiona în interesul naţional, mai ales în mijlocul unei societăți care îi arată permanent o valoroasă preţuire şi o nesdruncinată simpatie. Ca să revin asupra lui Enescu, am constatat din câteva crâmpeie din „Amintirile" sale publicate la Paris, că a fost şi un gânditor cu o concepţie asupra vieţii, nu numai un artist mare. Asta spune, că omul dispunea de posibilități intelectuale pe care le-ar fi putut pune în slujba românismului. Pe vremea primului război mondial, marele pianist Paderewsky a fost în fruntea mișcării polonezilor din străinătate. Apoi, a devenit cel dintâi președinte al republicii Poloneze. (Polonezii au o cultură patriotică dezvoltată. Românilor nu li s-a făcut niciodată o asemenea cultură patriotică. Și nici gena noastră - mă refer la marea majoritate, nu la excepții - nu prea este dispusă la așa ceva. Nu dau exemple faptice, fiindcă știm cu toții că acesta este adevărul, dar nu vrem să-l recunoaștem. Servilismul este stema noastră și toleranța imbecilă, condamnabilă, ne caracterizează. Păi, dacă suntem așa de dezinteresați, eu de ce mai cercetez arhivele și scriu istorie? Pentru cine? Că românii nu vor să știe cine au fost, cine sunt și încotro se îndreaptă. Repet: nu mă refer la excepții, ci la marea majoritate a populației, indiferent de cultură, poziție socială, sex. Scriu însă cu speranța că strănepoții mei vor dori să afle cine sunt. Sau, poate, urmașii lor, când România nu va mai exista ca stat. Pentru că, așa cum evoluiăm astăzi, ne îndreptăm spre dispariție, destul de repede, în pas alergător. - n.n.).
O ultimă chestiune cu activitatea românilor din străinătate privește emisiunile rămânești ale posturilor de radiofuziune Washinghton, România Liberă, Londra, Paris. Emisiunile românești ale celorlalte posturi din lumea liberă sunt așa de slabe încât aproape nimeni nici nu le mai ascultă și nici nu merită vre-un comentariu. Emisiunile radiofonice ar trebui să transmită românilor din țară un ideal național care să-i întărească pe cei ce sunt sub tiranie, în puterea lor de rezistență morală. Ori, de la această menire lipsesc toate emisiunile românești, pentru bunul motiv că nimeni dintre românii desțărați nu posedă asemenea idealuri. Am spus că idealul eliberării este ceva de moment și propriu zis nici nu are valoare de ideal. În lipsă de idealuri superioare, emisiunile românești se limitează la informarea de știri, reportagii, comentarii, conferințe și propagandă. Și este interesant să vedem cum sunt organizate emisiunile celor patru posturi principale, unde funcționează redacții românești, în care îmi închipui că și românii au un cuvânt: „România liberă" este exclusiv pe seama românilor. „Vocea Americii", un post propagandist și încă într-un stil prea ieftin. Interesul cultural este practic vorbind inexistent. Ea place oamenilor din clasele de jos și chiar multor burghezi, pentru că „combate bine". Dar nu poate satisface pe un ascultător ceva mai pretențios care cere și altceva decât propagandă zi de zi. Și în plus calitate. Și în afară de astea, „Vocea Americii" greșește prin difuzarea prea largă pe care o dă unor cuvinte rostite de oamenii politici americani și unor acte politice și militare americane care sunt destinate opiniei publice interne americane și care difuzate ascultătorilor români produc zăpăceală, entuziasm nejustificat, speranțe nejustificate, care cu timpul pierd din ce în ce mai mult din încrederea în ele, mai ales cum bine se vede că America tărăgănează lichidarea definitivă a conflictului cu U.R.S.S. Crainicii „Vocii Americii" au un glas cu totul dezagreabil.
„(Radio - n.n.) Londra" este un post intelectualizat, foarte divers și cumpătat, uneori prea ocupat. Bine proporţionat la ştiri și reportagii, comentarii şl conferinţe. Partea rezervată conferințelor cuprinde rubrici permanente, cu zile fixe, despre chestiuni foarte variate și care interesează pe orice ascultător cu o stare de cultură ceva mai ridicată. Sunt comentarii pentru întreg B.B.C.-ul și puţine destinate exclusiv ascultătorilor români. La „Radio Londra" poţi afla cum se desfăşoară viaţa socială şi politică în Marea Britanie. Cronicile politice sunt foarte interesante ca şi reportagiile despre ce se scrie în presa britanică, mai ales acelea cu caracter politic mondial. La tot ce se transmite prin Londra poţi acorda toată crezarea. Dar Londra face şi ea greşeli. Prima este excesul de obiectivism, care uneori devine lipsă de obiectivitate. De pildă, când a venit Tito în Bucureşti, Londra a spus că a fost primit de trei sute de mii de oameni. Faptul a fost probabil exact, dar Londra n-a spus că sutele de mii de oameni au fost scoase pe străzi din ordin şi păzite pe la răscruci ca să nu dezerteze. Și nici n-a spus că Tito a venit în România cu propriul său automobil, condus e propriul său şofer, care mâna nebuneşte pa străzile Bucureştiului, expunând populația la accidente. Altceva, când cu răscoala din Ungaria, Londra nu şi-a eşit dln cadrul obişnuit al emisiunilor sale, iar informaţiile erau mult prea sumare, date în câteva minute. Conformism, sau mai degrabă tot exces de obiectivism. În tot cazul, a fost o mare greşeală, căci nu toţi românii dln ţară, eram avizi de a afla veşti asupra unui eveniment istoric ce nu ne interesa direct și din plin. La acest lucru Londra trebuia, da trebuia să ţie seamă. Ca comentator român este interesant Ghiță Ionescu, ascultat cu plăcere, aproape nici-odată cu desamăgire, deşi uneori poate el greşea la aprecierile sale politice. Crainicii au un mare rol la orice emisiune. Vocea lor trebuie să fie plăcută şi să te facă să simţi că acela care vorbeşte este ca un om apropiat şi simpatic. Crainicii principali de la Londra, întrunesc aceste condiții. Mai puţin satisfăcător este acela, cu voce groasă și uniformă, care pare a fi pedant, dar care e bine în (neciteț - n.n.); evreul care mârâie e de-a dreptul dezgustător.
(„Radio - n.n.) Paris"ul e altfel decât „Londra", din fericire și altfel decât „Vocea Americii". Parisul este astfel organizat încât apare ca un post românesc al radiodifuziunii franceze. Nu se prea vede direcţia franceză, deşi trebuia să existe, ceace se poate constata din unele lucruri, ca de pildă cu totul excesiv interesul acordat problemei algeriene. E clar că românii conduc redacţia „Paris"ului. Asta se constată din informaţll, reportaje, comentarii şi conferinţe, în care se acordă cel mai mult timp subiectelor româneştl sau care interesează direct pe români. Se acordă un larg spaţiu de timp informaţiilor - şi e foarte bine. Cronicile şi conferinţele nu au caracterul strict permanent ca la Londra. Dar asta e, pe deoparte, un bine, Parisul a înţeles perfect de bine dorinţa aridă a românior de a cunoaşte tot ce se petrece în Ungaria pe vremea răscoalei şi a renunţat aproape la orice pentru a ne transmite nouă ştiri, reportagii şi comentarii despre Ungaria. Și tot ce spunea era riguros exact şi pe potriva sufletului nostru. La Paris te simţi ca acasă la tine, cu ziarul cotidian favorit în mână. Cred că nu se poate spune mai mult, Londra e mai de grabă săptămânalul citit cu plăcere.
- Va urma -
Notă: S-a păstrat ortografia originală a documentului. Textul integral[1] poate fi găsit în volumul „Memoria Istoriei. Țipătul morții" Vol. 2, Bucureşti, autor Mircea Vâlcu-Mehedinți, Editura M.V.M., 2015.
---------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147, Dosar 19