Este imposibil a vorbi de „Paris" fără a vorbi şi despre două persoane din redacţie. Una este fostul Fontaine, profesor francez la liceul francez din București, care într-o românească perfectă, dar cu accent străin, face în fiecare dimineață o cronică politică în care se dovedeşte a fi, pe lângă un om deştept, dar și priceput, dar încă mai interesant, un foarte mare iubitor și admirator al neamului românesc. Cealaltă persoană este o româncă, crainica principală, care se integrează în emisiune. Femeia asta e minunată. Simţi că clocoteşte în ea iubirea de neam și ura contra comunismului. Frazează perfect. Posedă o voce foarte caldă, cu inflexiuni care scot dintr-un text toate nuanţele. O simţi aproape, prietenoasă, Insinuantă şi hotărâtă. O luptătoare. Pe vremea fazei acute a crizei Suezului, încă și mai mult, pe timpul răscoalei din Ungaria, crainica noastră favorită și-a dat toată măsura conștiinței sale şi a strălucitelor sale calităţi de crainică. Merită o decoraţie. Și crainicul principal este simpatic, fire deschisă, om apropiat. Cu profesorul N. Herăscu, merită menţiune pentru cronicile sale politice, deşi el jenează puţin prin închipuirea şi gravitatea care transpiră din vorba sa. Dar „Parisul" are o parte lamentabilă, Programele de 10 Mai sunt la nivelul unei producţii de școală primară. De Crăciun apare un tenoraș care își închipuie că colindele se cântă ca o arie de operă; iar colindele alese nu sunt reprezentative, dintre cele mai interesante. Iar la „Londra" se transmit coruri bune, probabil plăci, şi se începe cu acel minunat „Oh ce veste minunată". Programul de Anul Nou 1957 la „Paris" a constat dintr-o politizare stupidă, şl ireală în ţară: Vine un prieten în odaia alturată, tremurând de frig, care n-are un băţ de lemn, ca să-i aducă o sticIă de ţuică ce i-o împrumutase cu un an în urmă. Noroc de aşa ceva, că omul n-ar fi avut o băutură de Anul Nou. E fals. Apoi apare o femee ameţită de băutură - nu-i frumos - care cântă un cântec stupid şi imoral, vechi de un pătrar de veac: „Ce frumoasă este viaţa/ când te-apucă dimineaţa/ dimineaţa la şosea/ cu nevasta altuia". Este o lipsă de bun simţ să cânţi de Anul nou un asemenea cântec atunci când toţi românii se adună în familie, fiecare cu nevasta lui, ca să petreacă o zi mare, care nu se petrece nici la crâşmă şi nici în adulter. Londra n-ar face aşa ceva, în ruptul capului.
„Vocea Americii", „Londra" și „Parisul", greşesc și în alt chip: Noi cei din ţară, care suntem lipsiţi de colindele şi urăturile tradiţionale cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou ce nu se mai aud pe străzi şi nici la radio, am vrea ca emisiunile româneşti ale celor trei posturi da radio străine să fie consacrate de Crăciun şi Anul Nou exclusiv tradiţiei româneşti fără nici-o politicianizare a sărbătorilor, căci ştim noi mai bine să facem, când şi cum trebuie, legăturile politice şi fără altceva decât difuzarea informaţiilor mai importante. Cu tot ce am spus că este necorespunzător la Londra şi Paris, rămâne faptul indubitabil că aceste două posturi sunt de o factură superioară. Împreună şi cu „Vocea Americii" ele aduc mari servicii ascultătorilor români.
„România Llberă" este postul aflat în întregime sub conducere românească - desigur că acea a Consiliului Naţional Român. Aşa fiind, acest post de radio ar trebui să fie acela care să fie cel mal bine organizat după interesele realismului și pe gustul ascultătorilor români din ţară. Dar cât de departe suntem de toate astea. „România Liberă" nu satisface nici măcar din punct de vedere gazetăresc. Inferioritatea postului se vede chiar de la primul contact, în timp ce „Parisul" ai impresia că nu-i sunt destule trei sferturi de oră, iar „Londrei şi Vocii Americii" câte o jumătate de oră. La Londra se mai emit cinci emisiuni zilnice a câte cincisprezece minute şi „Vocea Americii" încă o emisiune zilnică de un sfert de oră, „România Liberă" se căsneşte să umple 20 de minute, după care urmează o complectare cu muzică. Știrile difuzate sunt aceleaşi de la „Vocea Americii" a cărei anexă se vede bine că îi complace a fi. Lipsesc știri permanente şi ample despre activităţile românilor de pretutindeni, atunci când asemenea veşti ar trebui să abunde şi să fie prezentate sistematic și coordonat. Partea de contribuţie românească pare a consta în cronica politică. Câtă vreme a trăit Gafencu, lumea îl asculta cu interes, ca pe un om de valoare, bine introdus şi informat. Comentariile obişnuite scrise de redactori care nu-şl dovedesc merite deosebite sunt apă de ploaie. Când vorbeşte vre-un membru al consiliului naţional e mai interesant. Am auzit de la alţii că Veniamin a vorbit foarte frumos, la comemorarea morţii lui Maniu - şi cred. Încolo, nici-un spaţiu de timp rezervat mişcării culturale româneşti sau americane. Totul e politic, cu accentuare propagandistică şi de factură inferioară. În emisiunile de Crăciun și Anul nou nu aflăm, în măsura şi după-gustul nostru tradiţia românească de care suntem atât de doriți. Modul în care se prezintă „România Liberă"' vădeşta din plin inexistenţa spiritului de organizare în consiliul naţional român, inexistenţa până şi a unor idei care ar încolţi şi în mintea unui gazetar ceva mai răsărit. Cei din consiliul naţional român, ziarul „România Liberă" condus de ei, îi cu totul sub necesități. Oare numai aceste două fapte nu sunt suficiente pentru a judeca acţlunea politică a românilor desţăraţi? Dacă ar fl numai astea. Dar am văzut că mai sunt şi altele.
Ca încheiere, o considerațiune generală şi o urare. Naţiunile vechi trăiesc mai mult din beneficiul civilizaţiei şi al prestigiului dat de generaţiile trecute. Naţiunile noi se întemeiază în o mai mare măsură pe generaţia în viaţă. Din nefericire generaţia politică nouă românească din răstimpul dintre cele două războaie mondiale a fost inferioară ca valoare generaţiilor politice anterioare. Generaţia nouă culturală din aceiaşi epocă se prezintă la fel din punct de vedere al personalităților proeminente, dar ea a dat îndesire substanţială păturii culte de nivel mai ridlcat. Acestea explică multe din cele cercetate mai sus. Și acum urarea. Nădăjduiesc că românii desţăraţi vor desprinde de la naţiunile libere și democrate în mijlocul cărora trăiesc, deplinul spirit democratic, pentru ca, reîntorşi în patrie, să devie luptători pentru o viaţă politică nouă, realmente democrată. Mă gândesc în special la regele Mihai I, că are de învăţat din viaţa Mari Britanii cum trebuie să se comporte un rege constituţional. (Astăzi trăim în timpurile la care au nădăjduit acei români, patrioți, aflați în străinătate. Ceea ce se scrie în acest articol sunt speranțele idealiste pe care le-a avut autorul. El, însă nu a avut în vedere mentalitatea noastră, a românilor, crezând că suntem asemănători cu populațiile tuturor celorlalte țări. Dar noi suntem români, un popor ciudat - această ciudățenie se numește specific românesc: românii din străinătate nu au mai revenit în țară, pentru a o transforma într-o adevărată țară democratică. Ei au rămas în străinătate, unde au căpătat un anumit cheag financiar. De ce să mai revină în țară? Polonezii au revenit cu capital, unde au refăcut economia lor autohtonă. Dar la românii din străinătate materialitatea, egoismul au fost mai puternice decât dragostea de țară. De ce? Fiindcă de foarte multă vreme - zeci și zeci de ani - nu li s-a insuflat un spirit patriotic, o dragoste de neamul din care purced. Au fost lăsați să vegeteze în mâzga ignoranței, pentru că un popor idiotizat este mai ușor de manipulat decât cetățenii cu deosebite cunoștințe, despre cinste, demnitate, adevăr, patriotism, verticalitate. De aceea, astăzi suntem poporul - populația - cea mai disprețuită. Străinii nemţii, francezii, chiar ungurii și mulți alții ne spun, nu români, ci țigani. Când am fost în Germania (după 1990) am fost sfătuit să nu spun că sunt român). Să continui cu „specificul românesc": Noi ne-am desființat diacriticile, am înlocuit cuvintele pure românești cu cuvinte străine: „rom" în loc de țigan, „ron" în loc de leu, „for sale" în loc de vânzare, „for rent" în loc de închiriat și multe, foarte multe cuvinte străine au luat locul cuvintelor românești. Și încă nu s-a terminat această renunțare la limba noastră strămoșească, pentru care Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Creangă, Vlahuță, Topârceanu și alți români adevărați, se răsucesc în mormânt când văd servilismul accentuat al nostru,ca să nu-l denumesc altcumva. Cât despre Mihai, acesta a venit în țară, dar nu pentru a ajuta populația României, ci pentru propriile sale interese, egoiste și - de ce nu - dușmănoase statului român pe care l-a trădat de câteva ori - așa cum am arătat în volumul 1 și 2 din „Memoria Istoriei" și în alte cărți-document din „Fondurile serviciilor secrete", existente în Arhivele Naționale. De fapt, nici nu avem ce pretinde de o la o fosilă, pentru că și în tinerețe era tot o „fosilă", de la o umbră care, ca orice umbră, este imaterială, deci lipsită de inteligență, verticalitate și onoare. - n.n.).
August 1952.
Astăzi „Parisul" a anunţat constituirea, la Roma a Societăţii Academice Române, grupare culturală a mai multor români. Societatea a ţinut primul său congres între 28 sept. şi 4 oct. Singurul nume care îmi este cunoscut, din cele 16 anunţate, este acela al lui Mircea Eliade. Cu această ocazie constat cu plăcere că şase românl sunt lectori la universităţile din Palermo, Neapole, Bari, Lyon, Bonn, Berlin. „Parisul" a vestit faptul constituirii societăţii într-un chip, cere deşi pe departe şl foarte delicat, vădeşte că societatea nu se bucură de simpatia preşedintelui, care desigur că este Eliade. Că asociaţia aceasta n-a reuşit să grupeze pe toţi intelectualii românl, este vizibil, ba chiar şl faptul că ea grupează numai o minoritate a intelectualilor de seamă. Aşa că nici prin această asociaţie nu s-a ajuns la înjghebarea unei asociaţii culturale unice, pa care eu aş dori-o atâta, deoarece la o asemenea grupare aştept unire şi colaborare rodnică între românil desţăraţi - şi mă gândesc mai ales la cei aflaţi în Europa.-
17 oct.1957.
Aflu că la „Vocea Americii", cu prilejul comemorării - după vre-o lună, - a morţii lui C.Titel Petrescu, că în Consiliul Naţional Român face parte şi Iancu Zisu, social-democrat. Cred bine inspirată compunerea bipartită a consiliului.
27 oct.1957
„Parisul'' anunţă că arhiducesa Ileana a ţinut la Londra o conferinţă despre viaţa după Cortina de Fier. Expunerea a fost atât de realistă încât un auditor a leşinat. Foarte lăudabil din partea Ilenei că a desfășurat în Argentina - Statele Unite și mai desfăşoară încă, o activitate naţională de care noi românii suntem mândri. Ea este singurul element activ dintre membrii dinastiei române.
Notă: S-a păstrat ortografia originală a documentului. Textul integral[1] poate fi găsit în volumul „Memoria Istoriei. Țipătul morții" Vol. 2, Bucureşti, autor Mircea Vâlcu-Mehedinți, Editura M.V.M., 2015.
---------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147, Dosar 19