„Nu mai e azi nimenea care să nu-și dea seama că stăpânitorii de fapt ai țării noastre sunt deținătorii marii finanțe. În realitate, marii noștri financiari, care dispun de destinele țării, alcătuiesc un mănunchi restrâns, care a și fost botezat cu numele de « oligarhie »”. (Șt. Zeletin, Burghezia română, originea și rostul ei istoric -1925)

La 28 iunie 1919, la Versailles, în Sala Oglinzilor, - acolo unde Franța, în 1871, semnase actul de capitulare în fața Germaniei, - se consuma cel mai important eveniment al Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, prin semnarea unui tratat de pace între Puterile Aliate și Germania învinsă, care punea întreaga responsabilitate a declanșării Primului Război Mondial pe seama celei din urmă (art. 231)[1]. Din delegația Marii Britanii făcea parte și tânărul economist John Maynard Keynes (1883-1946), reprezentând la Conferința de Pace Trezoreria britanică, care însă s-a retras de la negocieri înainte de semnarea Tratatului de Pace, opunându-se nivelului ridicat al despăgubirilor de război ce urmau a fi suportate de către Germania [2]. În scurt timp, Keynes a devenit cunoscut ca autor al unei lucrări de mare rezonanță, „Urmările economice ale păcii” (The Economic Consequences of the Peace, 1919)[3].

Cu referire specială la „solidaritatea Europei și nevoia păcii sociale și economice postbelice”, capitolul respectiv, în opinia lui J.M. Keynes, nu putea fi decât unul plin de pesimism: tratatul de pace nu conținea „nici o măsură în vederea reclădirii economice a Europei, nimic menit să schimbe Puterile Centrale învinse în vecini buni; nimic pentru a orândui sănătos noile state ale Europei; nimic pentru a însănătoși Rusia. El (tratatul de pace.- n.n.) nu alcătuiește, în nici un fel, o legătură de solidaritate economică, nici măcar între Aliații înșiși; nici o măsură nu s-a luat, la Paris, pentru a reîntrema finanțele zdruncinate ale Franței și ale Italiei; și pentru a potrivi între ele orânduirea Lumii Vechi și a Lumii Noi”[4].

O critică extrem de severă era formulată în adresa Consiliului celor Patru, care „nu s-a gândit la aceste chestiuni, având alte griji: Clemenceau[5] vroia să desființeze viața economică a dușmanului; Lloyd George[6] să facă ceva, care să aibă trecere în țara lui pentru o săptămână măcar; iar Președintele (Woodrow Wilson, președintele S.U.A.- n.n.[7]), să nu facă nimic care să nu fie drept și bine”. „E ceva de neînchipuit, - concluziona marele economist, - cum problema economică fundamentală a unei Europe muritoare de foame și care se năruie sub ochii lor, să fi fost singurul lucru pentru care era cu neputință a deștepta interesul celor Patru. Reparațiile au fost îngrijorarea lor de căpetenie în materie economică și s-au îndeletnicit cu ea, ca și când ar fi fost numai o problemă de teologie, de politică ori un tertip de alegeri, privind-o din toate punctele de vedere, afară de acela al viitorului economic al statelor, ale căror soartă o aveau în mâna lor”[8].

Pesimismul lui J.M. Keynes era împărtășit de numeroși alți martori, participanți sau observatori la acel grandios for internațional, care au remarcat contrastul puternic al fațadei Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920 - „pace și justiție, înfrățirea popoarelor” etc., - în timp ce „în dosul ei”, „o puternică mașinărie economică determina schimbările de decor, impunând adesea și personajelor atitudini corespunzătoare”[9]. Așa cum menționa istoricul Nicolae Iorga în Memoriile sale, „de la început conferința, apoi cei patru au fost intratabili. Nici o jignire nu a fost cruțată celor mici. Deciziuni inapelabile li se comunicau cu câteva ceasuri înainte, cu datoria de a le semna” [10]. Caracterizând Conferința de la Paris drept „o nouă Sfântă Alianță”, Ion Russu-Abrudeanu scria, la rândul său, că cei patru, asemeni celor patru monarhi în 1815, „aveau să hotărască soarta lumii spre folosul celor mari și pe spinarea celor mici” [11].

În aceeași ordine de idei, ocupându-se de conținutul tratatelor de pace, un ziar elvețian din acea perioadă relata că „marile puteri, sub impulsul molohilor internaționali... se silesc să pună literalmente sub tutelă Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia. Tratatele cu acestea merg însă mai departe: ele se obligă să primească printr-o semnătură în alb, tot ceea ce aliații ar voi să le impună din punct de vedere economic și financiar”, - acest lucru producându-se ca urmare a inițiativei, vădit discriminatorii, a premierului englez, David Lloyd George, la Conferința de Pace de la Paris, prin care țările au fost clasificate în puteri mari, „cu interese generale”, și puteri mici, „cu interese limitate” [12].

Oricum, dincolo de diversitatea și divergența de opinii privind semnificația și importanța deciziilor adoptate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, noua realitate național-statală din Europa Central-Sud-Estică de după Primul Război Mondial s-a asociat organic cu fenomenul dezvoltării și modernizării tuturor componentelor vieții naționale, considerându-se că numai statul național are autoritatea și capacitatea afirmării și protejării intereselor națiunii [13]. Tratatele de pace de la Paris, încheiate în anii 1919-1920, au consemnat, pe de o parte, victoria puterilor Antantei, iar pe de altă parte, prăbușirea imperiilor otoman, austro-ungar și țarist și crearea, ca urmare a luptei popoarelor asuprite de către aceste imperii, a statelor naționale unitare și independente. În centrul și sud-estul Europei, prin prăbușirea țarismului și a monarhiei austro-ungare, s-a creat Republica Cehoslovacă, a avut loc unirea, într-un singur stat, a Regatului Serbiei și Croației, Sloveniei, Bosniei și Herțegovinei, s-a reconstituit statul independent polonez, Austria s-a transformat în Republică și a luat naștere Republica Ungară independentă, iar România, la rândul său, și-a desăvârșit unitatea național-statală [14]. În așa mod, sfârșitul Primului Război Mondial a consemnat victoria statelor grupate în tabăra Antantei și, implicit, materializarea viziunilor și opțiunilor acestora în problemele ce priveau organizarea Europei și a lumii postbelice.

Principiul naționalităților și-a găsit o deplină aplicare la crearea Cehoslovaciei. Ea era o expresie politică născută din războiul mondial, în momentul în care unii reprezentanți ai cehilor și ai slovacilor s-au pus de acord, la 30 octombrie 1918, la Turciansky-Sväti-Marti pentru a forma o națiune și un stat, prin unirea celor două naționalități, până atunci dispersate între Austria și Ungaria [15]. Expresia însăși de „Ceho-Slovacia” denotă că statul în cauză era rezultatul unei înțelegeri între reprezentanții celor două subnațiuni. Totuși, înfățișarea etnică obținută după Conferința de Pace de la Paris demonstra că principiul naționalităților nu a reușit să producă, în cazul Cehoslovaciei, un stat național ideal, lipsit de minorități. Astfel, cei 13. 795.000 de locuitori care la recensământul din 1920 constituiau populația Republicii Cehoslovace pe o întindere teritorială de 140.390 km², conțineau următoarele etnii: 7.400.000 de cehoslovaci, 3.100.000 de germani, 500.000 de maghiari, 432.000 de ruteni și aproape 100.000 de polonezi.

Cifrele respective arată că problema minorităților era destul de complexă în Cehoslovacia și că principiul protecției minorităților își avea rațiunea, în acest caz. Procentual, cehoslovacii reprezentau 66,90 % din total, germanii 22,3 %, iar 10,8 % erau maghiari, ruteni, polonezi etc. Nu era însă mai puțin adevărat că îndelungatul trecut de oprimare a cehilor și slovacilor făcuse ca asupra lor să se resimtă influența curentelor culturale exercitate de celelalte naționalități, cu preponderență în trecut. Cu toate acestea și în pofida dificultăților de ordin etnic și cultural, Cehoslovacia constituia, așa cum menționa prestigiosul specialist în dreptul internațional public, George Sofronie, „un exemplu caracteristic de aplicațiune a principiului naționalităților, prin recunoașterea la origine a dreptului la autodeterminare pentru națiunea respectivă majoritară” [16]. Un stat nou a luat, astfel, ființă, ca factor de promovare loială a drepturilor ființei umane de pe întreg teritoriul, factor de garantare a păcii generale, prin respectarea tratatelor [17].

După Cehoslovacia, ridicată la demnitatea de stat suveran, Iugoslavia a fost, din punctul de vedere al avantajelor obținute, o principală beneficiară a principiului național. Teritoriul său a fost mai mult decât dublat, atingând 248.670 km². Populația sa, care în 1914 număra aproximativ 4.500.000 de locuitori, a ajuns la 13.930.920 de locuitori [18].

Acest fenomen de dezvoltare a vechiului stat sârb, al cărui rol istoric fusese odinioară, ca și al românilor, de a respinge și a uza neîncetata ofensivă turcească, era un rezultat al principiului naționalităților, aplicat prin aceleași tratate, la poporul care cel dintâi la începutul secolului al XIX-lea se închegase, sub acțiunea revoluționară a aceluiași principiu. De altfel, planul conceput de sârbi constând în a-i grupa pe toți slavii de sud, de pe litoralul Mării Adriatice, izolați de slavii Europei Centrale, prin toată valea Dunării germanice, era vechi. Realizarea sa părea îndepărtată, întrucât cerea nu numai lupta împotriva Turciei în declin, dar și dislocarea Austro-Ungariei, sprijinită de Imperiul Germaniei. Și acest fapt, care părea imposibil de realizat chiar în timpul războiului, apărea cu atât mai îndrăzneț înaintea Marelui Război al națiunilor.

Prăbușirea Imperiului austro-ungar - unul dintre cele mai cuprinzătoare evenimente din istoria contemporană - a făcut însă posibilă constituirea comunității iugoslave. Declarația de la Corfu, din 20 iulie 1917, a pus prima piatră la constituirea Iugoslaviei, afirmând că sârbii, croații și slovenii ar fi constituit, la sfârșitul conflictului, un nou stat democratic și parlamentar, sub conducerea dinastiei Karagjeorgjević. Particularitățile naționale ale fiecărui popor ar fi fost asigurate, recunoscându-se egalitatea celor două alfabete (latin și chirilic), a numelor și steagurilor celor trei popoare, precum și cea a celor trei religii, în timp ce era încredințată unei viitoare Adunări constituționale sarcina de a defini ordinea constituțională, asupra căreia nu se putuse ajunge la un acord [19]. Noul stat al slavilor meridionali a luat naștere, în așa mod, din unirea a două regiuni independente, Serbia și Muntenegru, și din alipirea unor vaste zone ale fostului Imperiu habsburgic, precum Slovenia, Croația-Slavonia, Dalmația, Bosnia-Herțegovina și părți din Baranja, din Bačka și din Banat. Au fost necesari aproape doi ani, pentru ca granițele teritoriale ale Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor să fie stabilite, acest lucru producându-se în mai multe faze [20]. Așa cum menționa George Sofronie, „toate dificultățile ridicate de chestiunea minorităților și în statul iugoslav, crizele politice prin care a trecut și trece acest stat nu împiedică, totuși, ca victoria principiului naționalităților la slavii de sud să reprezinte o garanție de progres și de pace” [21].

Începând din secolul al XV-lea, Albania a fost parte a Imperiului Otoman [22]. Divizați în două mari grupări etno-culturale, guegii la nord de râul Skumbi și toscii în sud, albanezii sunt în majoritate musulmani, având o minoritate creștină, catolică în nord și ortodoxă în sud. Aceste minorități reamintesc trecutul preotoman al unei Albanii aflată pe linia de fractură dintre catolicism și ortodoxie, în care patru secole de dominație otomană au impus majoritatea musulmană. O atare poziție geopolitică la confluența ariilor latină, greacă și turco-musulmană explică situația particulară a Albaniei, care se întemeiază pe o comunitate etno-lingvistică [23].

Îngrijorați de dorința de eliberare a celorlalte popoare balcanice care își revendicau pământurile, cum era cazul sârbilor, muntenegrenilor și grecilor, albanezii au început, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, să-și manifeste și ei voința de a dobândi independența în sânul Imperiului Otoman. În 1913, principalele puteri europene au recunoscut independența Albaniei, deși după izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, întreaga țară a fost declarată oficial protectorat italian. Planurile puse la cale de Italia, Iugoslavia (pe atunci Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor) și Grecia de a împărți Albania au eșuat datorită puternicei rezistențe a albanezilor, conduși de Ahmed Bey Zogu (regele Zog I al Albaniei între 1928-1939) [24]. Prim-ministrul Italiei, Giovanni Giolitti, va retrage trupele italiene în 1920, iar în 1921 va fi recunoscută independența Albaniei, în timp ce granița cu Grecia va fi recunoscută în 1923.

Crearea unei Albanii independente a fost susținută atât de Austro-Ungaria, care vedea în statul albanez un mijloc de a înfrâna presiunea ruso-sârbă și de a împiedica pătrunderea acestora la țărmul Mării Adriatice, cât și de Italia, al cărei obiectiv era de a pune un picior în Balcani. Între cele două războaie mondiale, Albania, condusă de tosci, se va afla sub influența Italiei, care poza în protectoarea Tiranei în fața expansionismului sârb și grec.

Parte componentă a Imperiului Otoman din 1393, Bulgaria a obținut autonomia în 1878 [25]. În 1908, prințul Ferdinand de Saxa-Coburg a profitat de slăbiciunea guvernului otoman condus de mișcarea Junii turci, pentru a proclama independența Bulgariei și a se încorona țar. A dus greul primului război balcanic din 1912-1913, ieșind victorioasă. Însă, nemulțumită de câștigurile teritoriale obținute, s-a întors împotriva foștilor aliați în cel de-al doilea război balcanic din 1913, dar armata Bulgariei a fost rapid înfrântă. În consecință, a pierdut cea mai mare parte din Macedonia în favoarea Greciei și Serbiei, precum și sudul Dobrogei în favoarea României [26].

Bulgaria a fost ultimul stat care a intrat în Primul Război Mondial în tabăra Puterilor Centrale, în septembrie 1915, în încercarea de a recupera teritoriile pierdute. Sleită de puteri, a fost și cea dintâi dintre Puterile Centrale care a încheiat armistițiul la 29 septembrie 1918. Potrivit prevederilor Tratatului de la Neuilly, Bulgaria a pierdut și părțile care îi mai rămăseseră în Macedonia și accesul la Marea Egee.

Grecia, la rândul său, după ce și-a dobândit independența în 1829, a urmărit să recapete vechile provincii grecești. La sfârșitul secolului al XIX-lea, politica de investiții în domeniile infrastructurii, militar și economic, precum și cheltuielile necesare pentru eficientizarea aparatului administrativ au adus Grecia în situația de a avea datorii importante pe plan internațional. În același timp, acea politică a reprezentat premisa necesară victoriei în cele două războaie balcanice (1912-1913), în urma căreia Grecia și-a dublat teritoriul [27].

În anii Primului Război Mondial, Grecia s-a confruntat cu un conflict fundamental, de ordin constituțional, politic și social, pe tema atitudinii pe care trebuia să o adopte. În timp ce regele germanofil, Constantin I, a susținut ca țara să-și mențină poziția de strictă neutralitate, guvernul liberal susținea intrarea în război de partea Aliaților. Regele a demis guvernul, care s-a reconstituit ca guvern alternativ în opoziție. Datorită instabilității interne, presiunile externe din partea Aliaților și a Puterilor Centrale au făcut imposibilă menținerea neutralității. În 1916, trupele aliate au intrat în Grecia în sprijinul guvernului liberal și l-au silit pe rege să ia calea exilului [28].

După Primul Război Mondial, potrivit prevederilor Tratatului de la Sèvres, Grecia a obținut cea mai amplă extindere teritorială din secolele al XIX-lea și XX, ajungând să ocupe importante zone din Asia Mică. A fost silită însă să renunțe la ele în timpul campaniei lui Kemal Atatürk din războiul greco-turc din 1921-1922. Tratatul de la Lausanne nu a adus doar pierderi teritoriale pentru Turcia. Un „schimb” de populație a condus la expulzarea majorității turcilor care locuiau pe teritoriul Greciei, Grecia fiind obligată la rândul său să facă față procesului de integrare a peste un milion de greci alungați din Turcia. Acest proces a fost posibil printr-o amplă redistribuire a pământului, în urma căreia au fost distruse domeniile mari și a apărut un număr mare de mici proprietari, care au constituit piatra de temelie a economiei Greciei pe toată durata secolului XX.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, situația politică din Grecia a oscilat în mod constant între un regim monarhic, reinstaurat în 1920-1924 și un regim republican, reintrodus în 1924-1935. În 1935, după victoria obținută la alegerile din 1933 de partidele regaliste, în urma unui plebiscit a fost readusă la putere monarhia.

Austria, această zonă periferică a estului culege un mare prestigiu din trecutul imperial al Habsburgilor, în cadrul Sfântului Imperiu roman din 1438 până în 1806, apoi al Imperiului austriac, care a trebuit să admită în 1867 o împărțire a puterii sale cu ungurii. Între 1867 și 1918, tărâmurile austriece au aparținut Monarhiei dualiste Austro-Ungare, formată din Imperiul austriac și Regatul ungar [29]. Austria actuală, o republică alpină, de dimensiuni reduse, cu populație vorbitoare de limba germană, reprezentând circa 14 % din teritoriul Austro-Ungariei, este, în plan teritorial, rezultatul tratatelor de pace ce au urmat Primului Război Mondial [30]Redusă la partea germanofonă a Imperiului austro-ungar, amputată de regiunea Sudeților, cedată Cehoslovaciei și locuită în majoritate de o populație germanofonă, – cu excepția numai a două mici minorități, slovenă în Carinthia și croată în Burgenland, - Austria dorea, după 1918, integrarea sa în Germania. Austriecii și-au văzut însă zădărnicite intențiile în acest sens, în virtutea clauzelor Tratatului de la Saint-Germain, din septembrie 1919, și a opoziției ferme a Franței la ideea Anschluss-ului - a reunificării.

În întreaga perioadă interbelică, Austria, care dispunea de sprijinul politic și economic al Germaniei, a făcut parte, alături de Ungaria, Bulgaria și Italia, din rândul țărilor revizioniste, care contestau legitimitatea tratatelor de pace ale Conferinței de Pace de la Paris [31]. În 1914, Regatul Ungariei, cu cei 350.000 km², era o entitate multietnică și multiconfesională care, ivită din Ungaria medievală în lupta sa împotriva presiunii otomane în Europa de Sud, a sfârșit prin a fi absorbită de Imperiul habsburgic [32]. După o tentativă de independență în 1848, sfărâmată prin intervenția conjugată a împăratului Austriei și a țarului Rusiei, Ungaria a procedat în 1867 la o împărțire a puterii cu Viena, în cadrul Imperiului austro-ungar. Ungaria sfârșitului de secol al XIX-lea, deși dotată cu o capitală, Budapesta, devenită o metropolă industrială și comercială, rămânea, totuși o țară de aristocrație funciară, favorabilă mai curând integrării într-o schemă imperială decât devenirii unui adevărat stat-națiune.

Din punct de vedere teritorial, Ungaria era moștenitoarea epocii în care triburile maghiare instalate în Câmpia Dunării și venite din Asia Centrală, - limba lor este, împreună cu finlandeza, singura limbă din Europa ce nu este indo-europeană, ci fino-ugrică, - au cucerit treptat periferiile muntoase populate de slavi - croați, slovaci, ruteni - și de români. La începutul secolului al XX-lea, minată de ascensiunea revendicărilor naționalităților, pe care ea încerca să le asimileze printr-o maghiarizare forțată, „Ungaria imperială” ducea o politică antirusească, antislavă și pro-germană.

Participarea Ungariei la Primul Război Mondial s-a soldat cu o înfrângere - sfârșitul Austro-Ungariei în 1918 – care a inaugurat o perioadă de mari tulburări politice. În 1919 a fost instaurată o republică comunistă în frunte cu Béla Kun, provocând intervenția aliaților, care au lăsat o Ungarie devastată. Tratatul de la Trianon din 1920 a reprezentat pentru Ungaria un dezastru teritorial și o severă umilință. Ungaria a pierdut mai mult de două treimi din teritoriul său, împărțite între Iugoslavia - Croația, nordul Serbiei, - Cehoslovacia - Slovacia - și România - Transilvania, trei state susținute de geopolitica franceză. Dar, recuperând aceste teritorii, cele trei state aliate ale Antantei încorporau cu acea ocazie o parte a națiunii maghiare, importante minorități ungare care trăiau în exteriorul Ungariei, mai ales în Transilvania română, pe care ei o considerau ca fiind una din regiunile istorice ale Ungariei. Aceste amputări au determinat Ungaria să poarte în întreaga perioadă interbelică o politică de revizuire a tratatelor, alături de alte popoare nemulțumite: Germania, Austria, Italia, Bulgaria Acel revizionism a provocat treptata satelizare a Ungariei de către al Treilea Reich [33].

Imperiul otoman își începuse declinul său din secolul al XVIII-lea. Format la mijlocul secolului al XIX-lea din 18 etnii, cuprinzând un teritoriu de 1.700.000 km² și o populație de circa 22 de milioane de locuitori, acest imperiu imens era articulat în jurul a trei continente - Asia, Europa, Africa - și scăldat de șase mări - Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Roșie, Marea Adriatică, Golful Arabo-Persic [34]. În ultimele două secole ale existenței sale, Imperiul otoman - pe care cancelariile europene îl numeau „bătrânul om bolnav”, fără a putea prezice ora decesului său, - a trebuit să facă față asalturilor dușmanului său tradițional, Persia, ca și unor noi puteri decise să-l distrugă și să acapareze cât mai mult din teritoriul său [35]. Nici o tentativă de reformă în fața afirmării naționale, - fapt esențial pentru secolul al XIX-lea, - nu a împiedicat Imperiul otoman să cedeze teren, iar încheierea războiului mondial a dat semnalul unei sfârtecări generalizate a sa, în conformitate cu ambițiile și tratatele secrete ale marilor puteri. Tratatul de la Sèvres din 1920 a prejudiciat Turcia într-o măsură cu mult mai mare, decât o făcuse cel de la Versailles pentru Germania.

Dacă însă fenomenul imperiului turc s-a dovedit a fi, într-un sfârșit, catastrofal, fenomenul național, sub impulsul lui Mustafa Kemal Atatürk, a provocat o puternică reacție naționalistă, izgonindu-i pe greci și pe italieni, îndepărtându-i pe francezi din Cilicia, respingându-i pe armeni și ajungând, în sfârșit, să stabilizeze frontierele cu puterile occidentale. În consecință, Tratatul de la Lausanne din 1923 s-a substituit celui de la Sèvres din 1920, noul stat întemeindu-se pe șase piloni esențiali: republicanismul, naționalismul, populismul, etatismul, secularismul și reformismul [36].

După o perioadă de glorie în secolele XVI-XVII, sub dinastia Jagiello, stăpânind un teritoriu de 815.000 km² cu o populație de 7,5 mln. loc., întinsă de la Marea Baltică la țărmurile Mării Negre, către finele secolului al XVIII-lea Polonia a intrat în declin, ajungând să fie împărțită între Imperiul habsburgic, Prusia și Imperiul rus [37]. La modul general, istoria Poloniei se rezumă la o dilemă fundamentală. Pe plan geopolitic, Polonia a cunoscut, de-a lungul istoriei sale, două mari opțiuni: modelul dinastiei Piasti, bazat pe o Polonie omogenă din punct de vedere etnic, reorientată spre vest, unde se ciocnește de lumea germană, sau modelul Jagiello, al unei Polonii eterogene din punct de vedere etnic și dilatată spre est, unde se ciocnește de Rusia.
- Va urma -