La încheierea Primului Război Mondial, renașterea poloneză, sprijinită de Franța și de Marea Britanie, a optat pentru al doilea model, care oferea avantajul, pentru Paris și Londra, de a înfrâna expansiunea sovietică și de a constitui, în același timp, o contrapondere a Germaniei înfrânte. Pentru Varșovia, obiectivul era de a reconstitui o Polonie care trebuia să devină o mare putere europeană și deci să se sprijine pe un teritoriu cât mai vast posibil.

În urma tratatelor de la Versailles și Trianon și a celui de la Riga cu Uniunea Sovietică, Polonia a recuperat un teritoriu de 400.000 de km2 cu 27 de milioane de locuitori, dintre care 19 milioane de polonezi, 4 milioane de ucraineni și aproape 2 milioane de evrei, fără a neglija și o puternică minoritate germană. Extinsă spre est, Polonia se găsea aproape enclavată în nord-vest, ieșirea sa la Marea Baltică rezumându-se la coridorul Danzig [38].

Cu referire la spațiul de cultură și civilizație românească, istoricii consemnează trei mari uniri realizate de-a lungul timpului [39]. Cea dintâi s-a derulat în anii 1599-1600, când domnul Țării Românești – primul stat dintre cele trei românești care și-au afirmat suveranitatea, pentru care fapt s-a și denumit ca atare – a adunat pentru prima dată la un loc cea mai mare parte a teritoriilor locuite în majoritate absolută de români, așezând la Alba Iulia capitala celor trei țări aduse sub același sceptru politic, românesc.

Cea de a doua unire s-a înfăptuit în 1859, ca urmare a deciziei Congresului de la Paris din 1856, care a oferit românilor șansa de a-și spune cuvântul, prin vot, asupra Unirii Principatelor. Pe această bază, Adunările ad-hoc, întrunite în 1857 au votat în favoarea Unirii, iar la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei și la 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești (Munteniei) l-au ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Această alegere a fost validată de statele europene, iar de la 24 ianuarie 1862, Principatele Unite și-au luat numele oficial de România [40].

Devenită din 1866 monarhie constituțională sub regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), România va rupe ultimele legături cu Poarta Otomană, proclamându-și la 9 mai 1877 neatârnarea și participând, alături de Rusia, la războiul împotriva Imperiului Otoman. Tratatele de pace de la San Stefano și Berlin (1878) vor aduce recunoașterea pe plan internațional a deplinei independențe de stat a României și restabilind, totodată, autoritatea ei asupra Dobrogei [41]. Câteva decenii mai târziu, în condițiile sfârșitului Primului Război Mondial, la care România participase din august 1916 alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale, s-a produs reunirea tuturor teritoriilor locuite de români în cadrul aceluiași stat național unitar. Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu statul român va fi sancționată de Conferința păcii, întrunită la Paris, prin sistemul Tratatelor de la Versailles din 1919-1920 [42].

Meditând asupra semnificației anului 1918 pentru români, marele istoric Alexandru D. Xenopol, - autorul primei sinteze moderne de istorie națională a românilor, în împrejurările politico-militare interne și externe extraordinare din anii 1917-1919, când se întregea statul național român și erau înlăturate ocupațiile străine care au grevat asupra teritoriului național până atunci, istoric ajuns la vârsta marii înțelepciuni, - aprecia că în istoria noastră există două mari acte care ne-au definit: cucerirea Daciei de către romani și Unirea din 1918. Primul dintre ele ne-a definitivat ființa etnică, structura de esență romanică, latină a poporului și limbii pe care o vorbim în calitate de comunitate umană de atunci încoace. Prin cel de al doilea mare moment ne-am definitivat statul național, cadrul politic-statal cuprinzător al masei românești și teritoriul locuit de acesta, în interiorul căruia și-a desfășurat ulterior existența [43].

Referindu-se la anii imediat postbelici, Nicolae Titulescu spunea: „Epoca pe care o trăim este un amestec de adevăruri vechi destinate să moară și de adevăruri noi, încă nedeajuns de clare”. Cu toate acestea, marele om politic român era îndreptățit să afirme: „Europa trebuie să se obișnuiască a considera creațiile politice ieșite din marele război ca realități în continuă creștere care nu mai cer nimănui dreptul de a trăi și care în orice împrejurare nu se vor lăsa înăbușite niciodată” [44].

Apreciată la modul general, perioada imediat următoare Conferinței de Pace de la Paris a fost, pentru întreaga zonă a Europei Central-Sud-Estice, una de „supremă plenitudine și înflorire”, cu un aport substanțial la cultura și civilizația modernă europeană” [45]. Constantin Rădulescu-Motru, la rândul său, susținea că, după 1918, menirea idealului național de-abia începea să se manifeste, menirea sa adevărată începând „cu autonomia națiunii întregite după război” [46]. Totodată, existența unui decalaj manifest între Europa Central-Sud-Estică și Europa Occidentală făcea ca fenomenul dezvoltării și modernizării celor două părți ale continentului să aibă o serie de specificități. Astfel, pe când în Europa Central-Sud-Estică domina mai mult optimismul istoric, în Occident, dimpotrivă, tonusul moral-creator era exprimat mai mult în termenii sentimentului decadenței, așa cum a făcut-o, bunăoară, Oswald Spengler în celebra lucrare „Declinul Occidentului” (1918-1922).

Semnarea păcii a fost urmată de o serie de încercări, fără prea mult succes, de găsire a unor soluții privind refacerea economică a Europei postbelice și pentru problemele financiare lăsate în suspensie de către Conferința de Pace de la Paris. Începând din 1922, când s-a trecut la reintroducerea etalonului-aur, situația economică internațională s-a caracterizat prin faptul că sistemul financiar a numeroase țări europene a fost reorganizat, asigurând o stabilitate nouă regimului schimbului, mai puțin însă în statele mici, cu o economie încă șubredă și dependentă de capitalurile străine [47].

Un factor tot mai important în relațiile economice internaționale postbelice devine mișcarea și plasarea de capitaluri. În perioada premergătoare Primului Război Mondial, mișcarea internațională a capitalurilor luase o amploare deosebit de importantă, un aflux neîntrerupt de credite pe termen lung, acordate de țările din Europa Occidentală îndreptându-se spre restul lumii. Conform unor estimări, totalul capitalurilor engleze plasate în străinătate în 1914 se cifra la 18 mlrd. $ SUA; plasamentele Franței în aceeași perioadă erau evaluate la circa 8,7 mlrd. $ SUA, iar împrumuturile externe acordate de Germania erau de aproximativ 5,6 mlrd. $ [48]. Se poate afirma fără exagerare, că dezvoltarea accelerată a industriei și mijloacelor moderne de comunicații atât în restul țărilor Europei, cât și în cele mai importante regiuni extra-europene se realizase aproape exclusiv grație afluxului capitalurilor europene. Aceeași situație era valabilă inclusiv pentru SUA, care în 1914, erau datoare statelor din occidentul Europei cu aproape 5 mlrd. $. Industriile manufacturiere din țările creditoare se adaptaseră acelui export continuu de capitaluri în așa fel, încât nu puteau să-și vândă produsele în cantități suficiente, decât atât timp cât exportul de capitaluri continua în mod regulat. În schimbul exportului de articole fabricate, țările creditoare importau produse alimentare și materii prime, a căror producție era pusă în valoare prin mijloacele de transport create cu ajutorul capitalurilor europene [49].

Primul Război Mondial a schimbat radical acea situație, Europa fiind nevoită să vândă Statelor Unite majoritatea valorilor americane și să contracteze, într-o măsură foarte mare noi împrumuturi. Pe de altă parte, ca urmare a loviturii de stat bolșevice din octombrie 1917, obligațiunile rusești și-au pierdut întreaga lor valoare. Aceste cauze, de rând cu altele, de o însemnătate mai mică, au avut drept consecință o scădere drastică a totalului valorilor străine deținute de țările creditoare din Europa Occidentală și transformarea Statelor Unite ale Americii din țară debitoare, în țară exportatoare de capitaluri. În anul 1920, bunăoară, valoarea netă a capitalurilor plasate în străinătate de Statele Unite se cifra la circa 6 mlrd. $, sumă în care nu erau cuprinse datoriile interaliate. În același timp, împrumuturile externe ale Angliei scăzuseră cu un sfert, acelea ale Franței cu mai mult de jumătate, în anul 1920 Franța continuând încă a importa capitaluri, iar cea mai mare parte din plasamentele externe ale Germaniei erau fie vândute, fie fuseseră pierdute în anii războiului sau ca urmare a semnării tratatelor de pace [50].

În anii de după război, s-a produs nu numai o modificare radicală a fluxurilor de capitaluri, ci și o schimbare la fel de profundă a organizării finanței internaționale. Londra nu mai era deja prima piață internațională, care exercita influența sa predominantă asupra mișcării capitalurilor pe termen scurt, și nici cea mai importantă sursă de capitaluri pe termen lung. Deja la mijlocul anilor ’20, New Yorkul și Parisul deveniseră rivali redutabili ai Londrei, cu enorme capacități de export de capitaluri [51]. Era deci inevitabil ca acea nouă organizare a finanței internaționale să opereze într-un mod diferit față de perioada anterioară războiului mondial, când Londra deținea o putere decisivă. Cele trei centre financiare nu găsiseră însă și metoda cea mai bună de cooperare, iar marile instituții financiare din diverse țări aveau tradiții și o experiență diferită.

În acele condiții și într-un mod total inopinat, în ziua de 20 octombrie 1926, mari cotidiene și agenții de presă europene și internaționale au adus la cunoștința opiniei publice faimosul Manifest al bancherilor [52], - un apel în favoarea libertății economice și a liberului schimb în relațiile interstatale [53], dat publicității din inspirația și îndemnul finanței britanice, purtând semnătura a circa 180 de influenți bancheri, mari industriași și comercianți din 16 țări, - Austria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Suedia, S.U.A. și Ungaria.

Anunțat în prealabil în presa britanică și în cea germană, manifestul atrăgea atenția asupra „unor împrejurări grave”, de natură, în opinia semnatarilor, „a împiedica restabilirea unei prosperități generale”, făcând apel la „suprimarea obstacolelor în calea comerțului european”, denunțând barierele vamale și prohibițiile impuse importurilor și exporturilor de mărfuri. „Trebuie să se pornească de la constatarea, - considerau semnatarii documentului, - că tarifele protecționiste nu fac decât să creeze niște industrii locale, ale căror existență este efemeră și lipsită de profit”. În opinia lor, restricțiile artificiale aveau drept consecință inevitabilă reducerea producției, creșterea generalizată a prețurilor, restrângerea creditelor și scăderea schimburilor. Conform autorilor, posibilitatea rambursării datoriilor era compromisă de barierele puse în calea comerțului liber. Manifestul mai sublinia că liberul schimb constituia o necesitate obiectivă pentru Europa, că fără o astfel de politică, nu-și putea redobândi libertatea economică de odinioară. „Atunci când comerțul întâmpină obstacole, se specifica în textul manifestului, posibilitatea plății datoriilor este foarte redusă. Reducerea importurilor impune o reducere echivalentă a exporturilor, și nici o națiune nu poate suporta pierderile datorate reducerii comerțului de export”.

În final, semnatarii manifestului solicitau oamenilor politici europeni să procedeze la abandonarea legislațiilor economice protecționiste [54], făcute responsabile pentru sărăcirea Europei, adoptând pretutindeni legi naționale în spiritul liberului schimb [55].

Printre semnatarii manifestului figurau nume de mari bancheri, industriași și comercianți, inclusiv: pentru Marea Britanie – sir Arthur Balfour, lordul Bradbury, M. Goodenough (președintele Băncii Barclay), lordul Incheape, Walter Leaf (președintele Băncii Westminster), Mac Kenna, Montagu Norman (guvernatorul Băncii Marii Britanii), Lionel de Rotschild; sir Felix Schuster (directorul Bămcii Naționale a Belgiei), E. Francqui (vice-guvernatorul Societății Generale a Belgiei și ministru în exercițiu al finanțelor), J. Jadot (guvernatorul Societății Generale); pentru Germania au semnat dr. Schacht (președintele Reichsbank), von Mendelsohn, von Siemens și Vogler; pentru SUA - J.P. Morgan, Th. N. Perkins, M.A. Traylor (președintele First National Bank of Chicago), A.H. Wiggin (președintele Chase National Bank of New York); pentru Franța - R. P. Duchemin (președintele Confederației generale a producției franceze, președintele Uniunii industriilor chimice), Horace Finaly (directorul general al Băncii din Paris și din Țările de Jos), E. Fougère (președintele Asociației naționale de expansiune economică, președintele Federației de soia), R. Laederich (regentul Băncii Franței, președintele Sindicatului general al industriei bumbacului), M. Lewandowski (administrator-director al Băncii Naționale de Credit Lyonez), H. de Peyerimhoff (președinte al Comitetului central al petroliștilor din Franța), P. Richemond (administratorul Băncii Naționale de credit, președintele Uniunii industriilor metalurgice și miniere din Franța), Ch. Sergent (fost subsecretar de Stat al finanțelor, președintele Băncii Uniunii pariziene)  ș.a.

Fără a face o opinie separată sau divergentă cu ceilalți semnatari, bancherii și oamenii de afaceri francezi au ținut să precizeze în mod special, într-o anexă a manifestului, că, în accepția lor, starea în care se afla Europa, constituia esențialmente consecința crizelor monetare din anii de după războiul mondial și că era necesar să se avanseze, în primul rând, pe calea stabilizării monetare [56]. Din partea României, manifestul era semnat de către marele bancher Mauriciu Blank (1848-1929) și președintele Băncii Naționale a României, Mihail Oromolu (1875-1945). Mauriciu Blank era cofondator, alături de Jakob Marmorosch, al Băncii Marmorosch Blank, cea mai puternică bancă românească din perioada interbelică, transformată, din 1 ianuarie 1874, în Banca Marmorosch, Blank & Co [57]. S-a stins din viață în 1929, înainte ca Marmorosch, Blank & Co. să intre în incapacitate de plată (1930), ca urmare a crizei economice mondiale.

În aceeași zi cu lansarea Manifestului, marile stabilimente financiare din cele 16 țări „în frunte cu unele case însemnate din New York”, au anunțat crearea unui „trust internațional, având ca scop finanțarea marilor afaceri internaționale și acordarea de credite pe termen lung țărilor europene” [58]. Reacțiile la Manifestul bancherilor au venit în chiar zilele imediat următoare publicării lui. Procedând la o primă analiză a manifestului, pe care îl respingea ca țintind să subjuge independența economică a Franței și a întregii Europe în profitul puterilor anglo-saxone, cunoscutul ziarist francez Auguste Gauvain scria următoarele: „Nu este în căderea financiarilor din New York și Londra să dea Europei, în acest moment, lecții în materie financiară. Influența lor în 1919 și 1920 a fost dăunătoare negocierilor de pace. Când experții politici aleși de guvernele englez și american se puseseră de acord cu cei ai celorlalte țări, pentru a recomanda în unanimitate unele soluții politice, dl Lloyd George, stimulat de consilierii săi financiari, venea să răstoarne totul și să repună totul pe tapet. Wilson îl urma. Dacă nu a ieșit din conferința de pace o Europă Centrală atât de bine constituită pe cât victoria o permitea, aceasta se datorește mai ales ingerințelor financiarilor anglo-americani, legați printr-o veche comunitate de sentimente cu bancherii germani. Domnii financiari țineau să-și rezerve o facultate nelimitată de a opera, fără control internațional, în țările sleite de război. Este aceeași facultate pe care vor să o obțină astăzi sub scutul liberului schimb” [59].

------------------------------------------
[38] Aymeric Chauprade, François Thual, Dicționar de geopolitică. State, concepte, autori. Traducere, note și postfață: Șerban Dragomirescu, Editura Corint, București, 2003, p. 270.
[39] Nicolae Edroiu, Semnificațiile istorice ale Unirii românești din 1918, în Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 438.
[40] Horia C. Matei, Silviu Neguț, Nicolae Ion, Caterina Radu, Enciclopedia statelor lumii. Ed. a 7-a. Cuvânt înainte: acad. Mircea Malița, Editura Meronia, București, 2000, p. 393.
[41] Enciclopedia Universală Britannica. Coord.: Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu. Vol. 13, Editura Litera, București, 2010, p. 235.
[42] Istoria românilor. Vol. VIII: România întregită (1918-1940). Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5-6.
[43] Nicolae Edroiu, Semnificațiile istorice ale Unirii românești din 1918, în Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 437-438.
[44] Cf. M. Mușat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I. 1918-1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 998.
[45] Lucian Blaga, Despre plenitudinea istorică, în „Gând Românesc”, VII, nr. 1-6, 1939, p. 3-15.
[46] „Ideea Europeană”, VI, nr. 146, 1-8 iunie 1920, p. 1.
[47] M. Mușat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I. 1918-1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 1001-1002.
[48] Mișcarea internațională a capitalurilor în timpul crizei. Comunicarea D-lui Dr. A. Tomoroveanu, în „Analele economice și statistice”, anul XIX, nr. 3, martie 1936, p. 135.
[49] Ibidem, p. 136.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem, p. 140.
[52] Un manifeste international pour la liberté économique, „Le Journal” (Paris), nr. 12421, mercredi 20 octobre 1926, p. 1-2.
[53] Liber-schimbism – la origini, doctrină și practică promovată de precursorii liberalismului, care cereau încetarea amestecului statului în viața economică a societății, punând accentul pe drepturile și libertățile individului și pe necesitatea limitării puterii guvernului. Urmându-l pe Adam Smith (1723-1790), care afirma că „o mână invizibilă” ar realiza optima alocare a resurselor într-un mod profitabil tuturor, respingându-se orice intervenție din partea statului, liber-schimbiștii își exprimau, sintetic, esența doctrinei în formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même” (lăsați să se facă, lăsați să treacă, lumea merge de la sine, sau, altfel spus, lăsați lucrurile să-și urmeze cursul firesc). Semnificația concretă a doctrinei liber-schimbismului constă în necesitatea înlăturării piedicilor și restricțiilor din domeniul producției și comerțului (Enciclopedia Universală Britannica. Vol. 9. Coord.: Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu, Editura Litera, București, 2010, p. 39, 143).
[54] Protecționism – doctrină și practică de protejare a industriei autohtone împotriva concurenței străine, prin mijloace cum ar fi tarife, subvenții, cote de import sau alte dezavantaje asupra importurilor. Principalele măsuri protecționiste, tarifele guvernamentale, ridică prețul articolelor de import, făcându-le mai puțin atractive pentru consumator în comparație cu produsele autohtone. Un alt mecanism protecționist îl reprezintă cotele de import, care limitează cantitățile de bunuri ce pot fi importate. Ca regulă generală, războaiele și recesiunile economice au avut ca rezultat din punct de vedere istoric creșterea protecționismului, în timp ce pacea și prosperitatea au tins să încurajeze comerțul liber (Enciclopedia Universală Britannica. Vol. 12. Coord.: Ilieș Câmpeanu, Cornelia Marinescu, Editura Litera, București, 2010, p. 292).
[55] Un manifeste des financiers internationaux sur la „liberté économique”, „L’Humanité: journal socialiste quotidien”, 23e année, nr. 10175, 20 octobre 1926.
[56] Un manifeste international pour la liberté économique, „Le Journal” (Paris), nr. 12421, mercredi 20 octobre 1926, p. 1-2.
[57] Banque Marmorosch Blank & Co., Société anonyme, 1848-1923, ouvrage rédigé sous la direction d’un Comité présidé par M.I. Boambă, Cultura Națională, Bucarest, 1924, p. 48-49.
[58] Dr. Traian Nichiciu, Manifestul finanței internațuinale, în „Societatea de mâine. Revistă săptămânală pentru probleme sociale și economice” (Cluj), anul III, nr. 44, 31 octombrie 1926, p. 700.
[59] Auguste Gauvain, Le manifeste économique, în „Journal des Débats politiques et litéraires” (Paris), 138e année, nr. 292, jeudi 21 octobre 1926.