În România, reacțiile s-au împărțit între acceptarea entuziastă a celor două inițiative internaționale și respingerea lor categorică. Astfel, J.B. Florian de la ziarul „Adevărul”, pornind de la considerentul că „marea finanță, ca și marea industrie, din care prima își trage existența și prosperitatea, cunosc bine azi realitatea interdependenței economice a popoarelor”, își exprima ferma convingere că „trustul financiar, mai mult chiar decât manifestarea platonică a semnatarilor declarației, vor constitui o pârghie puternică pentru progresul cooperării internaționale”. Inițiativa respectivă, susținea J.B. Florian, „nu poate fi îndreptată contra nimănui, căci finanța țărilor mici nu constituie pentru ei o primejdie, iar cea americană, deși cu interese proprii, nu poate lucra pe continent decât prin mijlocirea marei finanțe europene” [60].
Un alt ziarist, B. Brănișteanu, susținea că „tendința fatală a dezvoltării economice capitaliste, este spre suprimarea frontierelor”, că „apelului trebuie să-i urmeze o acțiune, pentru ca criticile temeinice, care cuprind în ele și leacurile eficace, să intre din domeniul cugetării, în cel al înfăptuirii”, iar „România nu se va putea sustrage și nu se va sustrage colaborării în acest scop” [61].
La celălalt pol, C. Delamuru scria în „Democrația” că, privit in abstracto, manifestul conținea considerații „foarte ademenitoare” de teorie politică și comercială, fiind chiar atractiv pentru iubitorul de „deducțiuni ușoare și rapide”. Citit însă și studiat cu atenție, memoriul bancherilor era detestabil prin aceea că, pornind de la starea de suferință a unor state (în speță de la neplăcerea provocată marelui capital internațional de accentuarea tendințelor de stimulare a industriei în câteva țări agrare, pe care cercurile financiare internaționale tindeau să le mențină în dependență de produsele lor de fabrică, ca piețe de desfacere și ca sursă de materii prime) dorea să impună tuturor o nouă concepție de politică economică, destinată să satisfacă o parte și să nemulțumească o alta „prin nesocotirea anumitor realități și aspirațiuni peste care nu se poate trece, pentru rațiuni puternice economice și politice” [62]. Altfel spus, manifestul condamna pornirile spre industrializare ale țărilor agrare și măsurile de protejare a economiilor lor [63].
Dincolo de agitația provocată de cererea semnatarilor Manifestului de suprimare a barierelor vamale și de trecere la liberul schimb, evenimentul în cauză a servit drept pretext favorabil pentru punerea în discuție a politicii protecționiste promovate de statul român în anii ´20. Unul din cei doi semnatari ai Manifestului din partea României, M. Oromolu, bunăoară, în calitatea sa de guvernator al Băncii Naționale, „a preconizat clar și categoric necesitatea inexorabilă a abandonării politicii economice apărată cu atâta energie de dl Vintilă Brătianu”, considerând că „restricțiunile economice și piedicile artificiale puse de sistemul economic liberal în calea liberului schimb de mărfuri nu pot decât să întârzie refacerea țării, care suferă din cauza izolării sale” [64].
Puternica reacție, prelungită câțiva ani, la tezele Manifestului bancherilor, a pus în mișcare inclusiv cercurile intelectuale din România. Abordărilor politico-ideologice și partizane li s-a opus soluția omului de știință, decis, pe de o parte, să aducă o contribuție mai consistentă la progresul general al Noii Românii, iar, pe de alta, să combată tezele potrivit cărora poporul român ar fi fost inapt pentru activități economice superioare, cu precădere industriale [65].
Așa cum pe bună dreptate menționa N.P. Arcadian, între cele două războaie mondiale România ocupa una din cele mai avantajoase poziții geografice printre țările din bazinul dunărean, având din aceasta un enorm profit din circulația intensă atât a mărfurilor, cât și a oamenilor și capitalurilor. În opinia aceluiași autor, în raport cu bogățiile excepționale ale țării, străduințele românilor în domeniul economic nu ajunseseră încă la nivelul acelor bogății, din care motiv, „de acum înainte, bogăția generală a țării și echitabila ei repartiție sunt menite a asigura populației un nivel de cultură ridicat care să-i dezvolte aptitudinile, spiritul afacerilor și dorința unui trai mai bun, iar industriei, capitaluri disponibile și o putere de consumație de un mai mare grad”. Pentru realizarea acestui deziderat, erau prezente, practic, toate condițiile necesare: „o populație de o mare unitate de limbă, religie și obiceiuri, care constituie mediul cel mai propice pentru dezvoltarea unei așezări economice unitare și complete prin îmbinarea activităților de bază: agricolă, industrială și comercială” [66].
Dată fiind noua conjunctură europeană și internațională generată de raportul de forțe consacrat de Conferința de Pace de la Paris, progresul economic al României putea fi asigurat pe două căi posibile: una, de moment, de participare necondiționată a finanței străine, intrată în istorie sub denumirea „porți deschise”, și o a doua, cunoscută sub formula „prin noi înșine” [67].
Așa cum în primul deceniu interbelic Partidul Național-Liberal a jucat un rol de primă importanță, înregistrând cea mai lungă perioadă de guvernare, replica acestui partid la Manifestul bancherilor a fost concepția neoliberalismului economic, condensată în formula lapidară „prin noi înșine” și având drept obiective: accelerarea industrializării și făurirea unei industrii naționale, depășirea caracterului unilateral, dezavantajos și predominant agrar al economiei naționale, care să pornească de la interesele și prioritățile cetățenilor României. În acest fel, „prin munca, inițiativa și capitalurile românești”, s-a urmărit asigurarea „neatârnării economice a României”, fără a se exclude însă colaborarea cu statele industrializate ale Europei.
În acest spirit, pe parcursul anilor ´20 au fost încheiate numeroase acorduri și/sau aranjamente comerciale, inclusiv în august 1920 cu Austria, în aprilie 1921 cu Cehoslovacia, în martie 1921 cu Polonia, în iulie 1921 cu Franța și cu Italia, în septembrie 1922 cu Belgia și cu Luxemburg, în decembrie 1922 cu Olanda și cu Suedia, în ianuarie 1923 cu Grecia, în februarie 1923 cu Elveția, în iunie 1923 cu Anglia, în iulie 1923 cu Turcia, în aprilie 1924 cu Ungaria, în februarie 1926 cu S.U.A., în ianuarie 1927 cu Albania, în iulie 1927 cu Portugalia ș.a. [68]. La încheierea tuturor acelor înțelegeri comerciale, autoritățile românești au avut în vedere promovarea principiilor avantajelor reciproce, cu respectarea suveranității și independenței naționale a tuturor statelor. Acționând în același spirit, România a semnat, în noiembrie 1923, la Geneva, convenția internațională pentru simplificarea formalităților vamale, care într-unul din articolele sale stipula că, având în vedere greutățile impuse comerțului internațional de prohibițiile sau restricțiile de import sau export, „statele contractante se obligă să adopte și să aplice orice măsuri capabile să reducă la minim acele prohibiții și restricții” și că ele „se angajează să respecte cu strictețe principiul tratamentului echitabil în ce privește reglementările sau procedurile vamale” [69].
Deși a fost calificată pe nedrept de adversarii politici ai Partidului Național-Liberal ca intolerantă, violentă, strâmtă, exclusivistă, retrogradă și anchilozată în structura unui tradiționalism perimat, formula „prin noi înșine” s-a dovedit a fi, în timp, răspunsul cel mai reușit la tezele Manifestului bancherilor din octombrie 1926. Dacă în 1925, bunăoară, producția industriei românești satisfăcea 50,4 % din valoarea consumului intern de produse industriale, în doar zece ani (1925-1935), industria românească ajunsese să satisfacă circa 70 % din consumul intern de produse industriale, acest lucru datorându-se investițiilor masive în domeniu, având ca rezultat o creștere cu 20 % a puterii de acoperire, prin producție proprie a consumului intern [70]. Deja în anul 1933, balanța producției brute a principalelor ramuri de activitate economică înclinase în favoarea producției industriale (de circa 50 mlrd. lei), în timp ce valoarea producției agriculturii se cifrase la doar 45 mlrd. lei, acest lucru însemnând că economia românească evoluase către o economie mixtă, agrar-industrială.
Așadar, obținând realizarea idealului reunirii tuturor teritoriilor locuite de români în cadrul aceluiași stat național unitar, în perioada dintre cele două războaie mondiale, România a reușit să se integreze nu numai politic sau cultural, ci și sub aspect economic în cadrul proceselor general-europene. Sub aspectul venitului național, România s-a plasat în anul 1938 pe locul 11 în rândul a 20 de țări europene comparate [71]. Cât privește proiectele economice și politice de edificare a „Statelor Unite ale Europei” prin instituirea liberului schimb și eliminarea barierelor vamale, acestea au rămas de domeniul dezideratelor. În preajma celui de Al Doilea Război Mondial (1937), Europa (fără URSS) număra 22 de state cu peste 2,5 milioane de locuitori fiecare, reprezentând 98 % din populația ei totală. Totodată, acest continent cu circa 400 milioane de locuitori ocupând o suprafață totală de 5 mln. km2, rămânea în continuare compus din două mari ansambluri cu structuri socio-economice foarte diferite și contrastante. Pe de o parte, o Europă industrială, bogată, modernă și dominantă; pe de altă parte, o Europă predominant agricolă, săracă, arhaică și dominată. Curios este faptul că Cele Două Europe prezentau o imagine aproape simetrică în plan spațial și demografic, prima întinzându-se pe o suprafață de 2,4 mln. km2 cu o populație de 213 mln. locuitori, în timp ce a doua Europă acoperea 2,6 mln. km2 și avea o populație de 174 mln. de locuitori [72].
Abia după cel de Al Doilea Război Mondial, în situația în care centrul economic al Europei (format din partea de vest a Germaniei, Belgia, Olanda, Luxemburg, nord-estul Franței și estul Marii Britanii), acoperind mai puțin de 15 % din totalul suprafeței comunitare, cuprinzând peste o treime din populația ei, dar desfășurând mai mult de jumătate din activitățile economice, în timp ce regiunile intermediare și cele periferice, reprezentând aproximativ 85 % din suprafață, 70 % din populație, însă fiind și cele mai înapoiate din punct de vedere economic [73], s-a ajuns la concluzia privind necesitatea soluționării problemei disparităților intra-naționale, prin promovarea unei politici de dezvoltare regională, având la bază principiile echității, eficienței și solidarității, ultimul principiu presupunând un transfer de resurse dinspre zonele bogate spre cele sărace, în completare la cel realizat în spațiul național de către guvernele naționale.