„Trădare de patrie” sau „spionaj în favoarea României”

Academicianul Mircea Păcurariu, cel mai mare istoric al Bisericii Ortodoxe Române nota în unul din studiile sale[1], din păcate rămas nerepublicat după 1989, că la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, Biserica românească a fost reprezentată, în primul rînd, prin delegaţii de drept: cei cinci episcopi în funcţiune, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi ai Capitlurilor unite, 129 de protopopi, câte un profesor de la Institutele teologice-pedagogice, cîte 2 reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare Institut teologic. Biserica a mai fost reprezentată şi prin numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale - aleşi ca delegaţi în circumscripţiile amintite. În afară de aceşti delegaţi oficiali, numeroşi preoţi au participat la marea adunare românească împreună cu cei 100.000 români, veniţi să dea glas voinţei lor de veacuri de a fi una cu fraţii de la sud şi răsărit de Carpaţi.

În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, s-a săvîrşit Sfînta Liturghie cu Te-Deum în cele două biserici româneşti din Alba Iulia, iar la ora 10 s-a întrunit Marea Adunare Naţională Constituantă, la care au luat parte cei 1.228 de deputaţi şi delegaţi oficiali. În biroul Adunării au fost aleşi trei preşedinţi - George Pop de Băseşti, cu episcopii Ioan Papp de la Arad şi Dimitrie Radu de la Oradea -, 3 vicepreşedinţi şi 9 secretari. Raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit apoi şi istorica Declaraţie de unire cu ţara mamă. Primul punct preciza: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România”. Se stabileau apoi „principiile fundamentale“ după care urma să se conducă noul stat unitar:

„1. Deplină libertate pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va întruni, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptăţire şi deplina libertate confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvîrşită a unui regim curat democratic pe toate tărîmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vîrstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, în judeţe sau în parlament.
3. Desăvîrşită libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagandă a tuturor gîndurilor omeneşti.
4. Reformă agrară radicală...
5. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, care sînt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus, etc...”.

Adunarea Constituantă a ales apoi Marele Sfat Naţional Român, format din 212 membri, menit să exercite atribuţii administrative şi legislative. În afară de episcopi, în acest Sfat au fost aleşi numeroşi profesori de teologie, protopopi şi preoţi. Şedinţa Adunării Constituante a luat sfîrşit prin cuvîntarea rostită de episcopul Ioan Papp de la Arad care a mulţumit tuturor pentru însufleţirea cu care au luat parte la dezbateri. La ora 14, pe „Câmpul lui Horea” s-au rostit mai multe cuvîntări de pe tribunele ridicate în mijlocul celor peste 100.000 de români. Între alţii, a rostit un memorabil discurs episcopul Caransebeşului Miron Cristea, apoi episcopul Iuliu Hossu de la Gherla ş.a. În aceeaşi zi s-au săvârşit slujbe solemne în toate oraşele şi satele Transilvaniei, iar preoţii au arătat credincioşilor însemnătatea marelui act care se înfăptuia le Alba Iulia[2].

La pregătirea acestui act memorabil din istoria ţării noastre, Biserica şi-a avut partea ei de contribuţie. La 18/31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, un rol de seamă în cadrul acestuia avînd Vasile Goldiş, pe atunci secretarul Episcopiei Aradului. Tot la Arad a luat fiinţă Comandamentul gărzilor naţionale româneşti. Pe baza directivelor Consiliului Naţional Român Central, s-au convocat numeroase adunări populare în oraşele și satele româneşti de pe întreg cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, care au ales consiliile naţionale judeţene, orăşenesc sau comunale, precum şi gărzile naţionale româneşti, în vederea asigurării ordinei publice şi a apărării poporului împotriva acelora care ar fi încercat să-l împiedice în afirmarea voinţei sale de libertate şi unitate naţională. În cadrul acelor adunări, s-au adoptat memorii şi moţiuni cu mii de semnături, prin care se cerea unirea Transilvaniei cu România.

Slujitorii Bisericii (episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protopopi şi preoţi parohi) au luat parte activă la lupta pentru unitate statală, ajutînd la constituirea şi funcţionarea consiliilor şi gărzilor naţionale aproape în toate oraşele şi satele. De pildă, la Sibiu au activat profesorii de teologie Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan, la Blaj vicarul Vasile Suciu (viitorul mitropolit), cu profesorii Alexandru Borza și Alexandru Ciura, la Caransebeş episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, profesorul de teologie Petre Barbu, la Oradea vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul eparhial Aurelian Magier (viitorul episcop Andrei de la Arad) şi mulţi alţii. Propaganda naţională era susţinută şi de periodicele vremii, între care şi cele ale Bisericii: Telegraful Român de la Sibiu, Biserica şi Şcoala de la Arad, Foaia Diecezană de la Caransebeş, Unirea de la Blaj, la care se adaugă şi Gazeta Poporului de la Sibiu, redactată de profesorii de teologie Nicolae Bălan şi Silviu Dragomir şi de catehetul Ioan Broşu. La 21 noiembrie 1918, cei cinci episcopi români din Ardeal (scaunele mitropolitane fiind vacante): Ioan Papp de la Arad, Miron Cristea de la Caransebeş, Dimitrie Radu de la Oradea, Iuliu Hossu de la Gherla şi Valeriu Traian Frenţiu de la Lugoj, au dat publicităţii o „declaraţie de adeziune“ faţă de Consiliul Naţional Român Central, pe care îl recunoşteau drept singurul conducător politic al naţiunii române. Actul ierarhilor români este deosebit de semnificativ şi a avut un larg ecou în rîndurile clerului şi credincioşilor lor.

Încă înainte de intrarea României în Război, în scopul unei organizări eficiente a Serviciului religios în campanie, încă din timp de pace, preotul Constantin Nazarie propune Șefului Marelui Stat Major permanentizarea funcției de Protopop al preoților din armată, recunoașterea lui ca șef religios în armată și emiterea ordinelor necesare în acest sens, numirea unui ajutor și accesul la informațiile privind preoții mobilizabili, elaborarea unor instrucțiuni care să reglementeze conduita din armată în vreme de pace și în caz de război și concentrarea preoților mobilizabili, pe corpuri de armată, pentru instruire. Propunerile de mai sus primesc în cea mai mare parte un răspuns favorabil, astfel că iconomul Constantin Nazarie începe acțiunea de pregătire în vederea campaniei ce se profila din ce în ce mai pregnant. El elaborează proiectul instrucțiunilor pentru preoți în campanie și le înaintează atât Președintelui Sfântului Sinod, cât și Sefului Marelui Stat Major, pentru completare și aprobare, își alege și numește ca ajutor pe iconomul Vasile Pocitan, fost superior al Capelei Române din Paris, profesor și paroh al Bisericii Sfinții Voievozi din București. Elaborează, de asemenea, broșura „Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Oaste, Rege și Popor în vreme de război”, care va fi aprobată de Sfântul Sinod, tipărită și difuzată în unități militare. Instrucțiunile asupra atribuțiilor preoților în Armată au fost definitivate și au devenit ordinul 3451 din 28 octombrie 1915 al Marelui Stat Major[3].

În luna iunie 1916 este organizată o adunare a tuturor preoților mobilizabili din Eparhia Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, la care participă și Mitropolitul Primat. Pe timpul războiului atitudinea preoților militari a fost glorioasă. Ca o recunoaștere a meritelor lor deosebite, numai în perioada 15 iunie 1917 - 1 mai 1918, 147 preoți mobilizați au fost înaintați la gradul de căpitan asimilat[4].

Marele proces de spionaj: „trădare de patrie” sau „spionaj românesc”

De de altă parte, lupta românilor din Transilvania nu a fost deloc ușoară. Intrarea României în război, la 14/27 august 1916, a determinat atorităţile din Budapesta să pornească o acţiune şi mai puternică de reanimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din Transilvania. „Atenţia lor s-a îndreptat, cum era şi firesc, îndeosebi asupra intelectualor români din mediul rural, adică preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale româneşti. De fapt, cei din urmă, chiar dacă ar fi constituit un « pericol » pentru statul dualist austro-ungar, nu puteau să mai exercite nici o influenţă asupra elevilor lor ori asupra maselor de ţărani români din sat, căci încă de la începutul războiului, în 1914, cea mai mare parte din ei au fost mobilizaţi şi trimişi pe fronturile din Galiţia sau Italia. Au rămas doar preoţii care, în condiţiile de viaţă ale Transilvaniei româneşti de pînă în 1918, erau nu numai cîrmuitorii sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în probleme naţional-politice, social-economice şi culturale, întreaga viaţă a românilor transilvăneni gravitînd, pe atunci, în jurul Bisericii. Aşa se face că peste 140 de preoţi români din Transilvania propriu-zisă au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Tg. Mureş, Odorhei şi din alte părţi, iar cei din Banat, Arad şi Bihor la Seghedin, Vaţ, Timişoara şi Caransebeş. Toţi erau acuzaţi de « trădare de patrie » sau « spionaj în favoarea României »”.

Cei mai mulţi au fost judecaţi de „Tribunalul Diviziei honvezilor” din Cluj, cîţiva de tribunale civile şi condamnaţi la ani îndelungaţi de „temniţă grea”. Unii au fost arestaţi şi închişi luni de zile, chiar pînă la sfîrşitul războiului, fără a fi judecaţi. Peste 200 de preoţi, mai ales din judeţele situate la graniţa cu România de atunci (Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara) au fost deportaţi - unii cu familiile - în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de vest, în judeţul Şopron, lîngă graniţa cu Austria de azi, cu o climă insalubră. Unii dintre ei făcuseră şi cîteva luni de închisoare, în Transilvania. Acolo au trăit în cea mai neagră mizerie, fără nici un sprijin, supravegheaţi în permanenţă, lăsaţi în voia soartei, la discreţia populaţiei locale (unguri și şvabi), cu domiciliu forţat în oraşul Sopron (Şopron) sau în unele sate din judeţ. Mulţi din preoţii din Ţara Haţegului - ocupată de trupele române în 1916 - au fost deportaţi în lagărul deţinuţilor sârbi de la Nezsider, în aceeaşi zonă. Câţiva preoţi din judeţul Sibiu au fost deportaţi în Zombor şi Becicherecul Mare (azi amândouă în Iugoslavia)”, scrie academicianul Mircea Păcurariu.

În anul 1915 serviciile de spionaj ale armatei ungare angajează pe evreul Rafael Mendel din Porumbacu de Jos (azi, judeţul Sibiu). În vara aceluiaşi an, s-a rezentat la învăţătorul român David Pop din Hărman, sub numele fals de „Stoica”, sergent în armata română, originar din Azuga (j. Prahova), propunîndu-i să strîngă informaţii despre operaţiile militare austro-ungare de-a lungul graniţei cu România, pe care apoi să le trimită Marelui Stat Major al armatei române. Căzînd în cursă, David  Pop intră în legătură cu un număr de preoţi, învăţători şi alţi intelectuali români, fără să ştie unii de alţii, care-i pun la dispoziţie o serie de date privind dislocări de trupe, construcţii de tranşee şi chiar hărţi strategice. Toate informaţiile au fost date falsului sergent Stoica şi unui pretins locotenent în armata română (pe numele adevărat S. Tholmeyer), „detectiv” în serviciile de spionaj ungare. Dar toate aceste informaţii n-au ajuns în posesia Marelui Stat Major al armatei române, cum socoteau cei care le-au furnizat, ci au fost trimise direct Tribunalului militar al Corpului I al Armatei ungare din Cluj.

Toţi cei implicaţi în această afacere au fost arestaţi în zilele de 22-24 octombrie 1915. Au fost acuzaţi de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”. Actul de acuzare - cu 74 de pagini - poartă data de 18 mai 1916 (nr. 3127/1915). Sentinţa - cu nr. 486/1916, cu 141 pagini - s-a dat la 6 decembrie 1916. Nouă inculpaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare:
- Victor Pop, farmacist în Alba Iulia;
- Coman Baca, preot în Poplaca-Sibiu;
- Romul Cristolovean, învăţător în Rîşnov-Braşov;
- Ioan Coman, preot în întorsura Buzzăului;
- Pompiliu Dan, învăţător în Zărneşti-Braşov;
- Dr. Zaharie Muntean, avocat în Alba Iulia;
- Nicolae Hamzea, învăţător în Tîrlungeni-Braşov;
- David Pop, învăţător în Hărman-Braşov;
- Dr. Spiridon Boiţa, avocat în Braşov.
Au mai fost condamnaţi:
- Preotul Gheorghe Neagovici-Negoescu din Întorsura Buzăului, la trei ani temniţă grea şi pierderea „oficiului preoţesc”;
-  Romul Popescu, funcţionar de bancă în Sibiu, la 8 luni închisoare;
-  Preotul Ioan Nan din Sînpetru, la trei ani închisoare grea și pierderea oficiului;
- Preotul Ioan Modroiu din Vama Buzăului, la patru ani închisoare grea şi pierderea oficiului;
- Preotul Dumitru Greceanu din Hărman, la opt luni închisoare şi pierderea oficiului. Preotul Iosif Popoviciu din Sf. Gheorghe şi Ioan Suciu, funcţionar în Sibiu, au fost achitaţi (au stat însă în închisoare pentru cercetări). Salariul de la stat al celor condamnaţi a fost sistat. Se observă că Tribunalul i-a oprit şi de la slujirea celor sfinte, lucru pe care nu-l putea face decît autoritatea bisericească.

Apelul făcut la Tribunalul suprem militar din Budapesta s-a amânat mereu, până la 28 ianuarie 1918, cînd s-a dat o sentinţă de revizuire a întregului proces. Abia la 23 octombrie 1918, în urma unui apel făcut la împăratul Carol IV al Austriei, convingîndu-se de nevinovăţia condamnaţilor, a dispus să fie eliberaţi. Făcuseră, totuşi, peste trei ani în închisorile ungureşti[5]. Preotul Coman Baca a murit în 1919, la scurt timp după reîntoarcerea în parohie, iar Ioan Coman a murit la 47 ani, la numai cîteva zile după eliberare, din pricina suferinţelor îndurate. Preoteasa cu doi copii s-au refugiat în vechea Românie, trăind numai din împrumuturi şi ajutoare de la alţii[6].

Din declaraţiile date de preoţii Gheorghe Neagovici-Negoescu şi Ioan Nan în 1936 şi de soţia lui Ioan Coman în 1925, rezultă că au fost închişi două săptămîni la Braşov, apoi legaţi în lanţuri, duşi în închisoarea militară din Cluj; în septembrie 1916, deci, după intrarea României în război, au fost mutaţi pentru trei luni la Oradea, apoi readuşi la Cluj, unde au rămas pînă în octombrie 1918, alături de mulţi alţi patrioţi români[7].

Catedrala din Gheorghieni

Viața preotul Gheorghe Neagovici-Negoescu este una de poveste. Suferințele sale s-au resfrânt și asupra fiului său, un preot martir, Aurel Negoescu. Preotul martir Aurel Negoescu (Neagovici) s-a născut în 27 mai 1900, la Întorsura Buzăului, judeţul Covasna. Tatăl, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, a fost membrul familiei de preoţi Neagovici Negoescu, care timp de peste 200 de ani a păstorit credincioşii ortodocşi români din Depresiunea Buzăului Ardelean şi a pus bazele învăţământului confesional românesc din zonă. Cu toate vitregiile acelor vremuri - cu tatăl hăituit - fiul părintelui Gheorghe Neagovici-Negoiescu, viitorul preot Aurel Negoescu, a frecventat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov, pe care le-a absolvit cu rezultate foarte bune, în anul 1918. Continuând tradiţia familiei, a urmat apoi Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, la terminarea căruia a obţinut licenţa în teologie ortodoxă. Urmând exemplu altor tineri intelectuali din generaţia sa, a răspuns chemării de a contribuii la renaşterea şi propăşirea culturală a populaţiei româneşti maghiarizate, din localităţile fostelor scaune secuieşti. Astfel, în anul 1925, a mers la Gheorgheni, judeţul Harghita, în calitate de profesor de Limba Română şi de Religie, la Liceul „Sfântu Nicolae” din localitate. În anul 1926, s-a căsătorit cu învăţătoarea Zoe Popescu.                                                                       

După ce a fost hirotonit ca preot, de mitropolitul Nicolae Bălan, timp de mai mulţi ani, a oficiat sfintele liturghii, într-o sală a Liceului „Sf. Nicolae”, în care a fost amenajată o capelă ortodoxă. Preotul Aurel Negoescu, a continuat să predea Religia la liceul din localitate, iar în 1930 este delegat să îndeplinească funcţia de primar al oraşului

Împreună cu profesorul Teodor Chindea şi alţi intelectuali români, reactivează Despărţământul ASTRA Giurgeu-Gheorghieni, înfiinţează şi colaborează constant la publicaţia locală „Gazeta Ciucului” şi alte ziare şi reviste bisericeşti şi şcolare.Din îndemnul şi cu sprijinul guvernului, a primăriei locale şi a marelui savant-patriot Nicolae Iorga, în anul 1929, preotul Aurel Negoescu, pune piatra de temelie la catedrala ortodoxă din Gheorghieni, locaş de cult a cărui zidire s-a încheiat, peste aproape 10 ani, respectiv în 1938. Sfinţirea bisericii a avut loc în ziua de 24 septembrie 1938 de către mitropolitul dr. Nicolae Bălan (Antimisul a fost sfinţit în anul 1926 de către acelaşi mitropolit). Pisania are următorul text: „Pusu-s-a această piatră fundamentală a sfintei Biserici Ortodoxe Române din Gheorghieni, judeţul Ciuc, cu hramul « Sfântul Gheorghe », în anul Domnului 1929 Septemvrie 29, în zilele Preaînâlţatului şi de Christos iubitorului Rege al României-Mari Mihaiu I, sub înţeleapta păstorire a I.P.S.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, protopop al Oituzului, fiind P.C.S. protoereu Ioan Rafiroiu, iar întâiul preot paroh al parohiei matere Gheorghieni-Ciuc, C.S. preotul Aurel Gh. N. Negoescu.  nchinat-au Domnului grija şi nespusa oboseală a strângerii fondurilor pentru începerea lucrărilor, consiliul parohial alcătuit din: Preşedinte Pr. paroh Aurel Gh. N. Negoiescu, secretar profesor Theodor Atanasiu, epitrop I primnotar Gheorghe Gociman, epitrop II administrator Nicolae Mărculescu, judecător Mircea Klein, inginer Ioan Gheorghiu, inginer Nicolae Băcanu, advocat Teofil Bena, advocat Ioan Păcurar, profesor Ioan Gh. Niculescu, profesor Ioan Stoian, şeful poştei Dumitru Giurca, comerciant Iuliu Nap, pedel şi cantor Octavian Budac. Intreprinderea pentru construirea bisericii Mina & Perdomi din Bucureşti, după planurile executate de arhitectul dirijinte Sterie Becu, de la Comisiunea Monumentelor Istorice din Bucureşti. Primescă Dumnezeu darul tuturor, cari prin muncă şi jertfă de orice fel, ori prin obolul lor au contribuit şi vor contribui la înălţarea cestui sfânt locaş; iar împreună slujitori ai altarului ce am săvârşit măreţul act sfinţirei pietrei fundamentale, cerem a-tot-puternicului părinte binecuvântarea acestui sfânt locaş, pentru a-l păstra din neam în neam ca pe un nepreţuit odor din timpurile de mărire şi strălucire, cu care a învrednicit Dumnezeu neamul nostru românesc, ridicat cu credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru Ţară şi Rege. Am săvârşit sfânta slujbă a punerii pietrei fundamentale: Protoereu Ioan Rafiroiu, protopop al Oituzului, parohul local pr. Gh. N. Negoescu, preot Iancu Bărbat paroh în Miercurea-Ciuc”.

Marele istoric Nicolae Iorga, care avea bune şi constatne legături cu comunitatea românească din Gheorgheni, a fost cel care i-a recomandat pe arhitectul S. Becu şi pe constructorii Mina şi Perdoni să întocmească planul sfântului lăcaş. Pictura, de o mare frumuseţe, a fost realizată de Gheorghe Belizarie din Piteşti, în stil bizantinDin puţinele documente rămase în arhiva familiei, s-au recuperat câteva fotografii şi invitaţia la festivităţile legate de sfinţirea noii biserici, din care redăm. „Consiliul parohiei ortodoxe Române Gheorgheni-Ciuc, cu creştinească dragoste, Vă invită la solemnitatea sfinţirii bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe”, care va avea loc Duminică 24 iulie 1938. Târnosirea lăcaşului de închinare se va săvârşi de către Însuşi Înalt Prea Sfinţitul nostrum Stăpân Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Bălan P.P. S.S. Lor Episcop Nicolae Coaln al Clujului şi Ep. Dr. Nicolae Popovici al Orăzii.” La primirea oficială la poarta de trimf a oraşului- se spune în aceiaşi invitataţie- la care au participat clerul şi autoritpţile locale, au rostit cuvânt de bunăvenire protopopul Protopopiatului Oituz, Ioan Rafiroiu şi Teodor Chindea, primarul oraşului”[8].                                

Dus la canalul Dunăre- Marea Neagră, unde după trei luni a decedat

În anii care au urmat Dictatului de la Viena, din toamana anului 1940 şi în cei din timpul regimului comunist, atât Episcopul Nicolae Popovici, cât şi protopopul Ioan Rafiroiu, au suportat numeroase şi grele suferinţe, din partea autorităţilor horthyste şi comuniste, doar pentru vina că au fost români şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Pentru aceiaşi învinuire avea să plătească cu viaţa şi părintele Aurel Negoescu. După trecerea la cele veşnice a tatălui său, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, în anul 1939, părintele Aurel Negoescu, a fost instalat ca preot în Parohia Ortodoxă din localitatea sa natală, Întorsura Buzăului. Deşi aşezarea nu a făcut parte din teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena, deoarece s-a aflat în apropierea nedreptei graniţe, părintele Aurel Negoescu şi enoriaşii săi, au fost nevoiţi să de-a o mână de ajutor- adică să asigure adăpost şi hrană, pentru miile de cetăţeni români din localităţile cedate Ungariei horthyste, care, în urma prigoanei dezlănţuite împotriva lor, au fost nevoiţi să-şi lase agoniseala de-o viaţă şi să ia drumul bejeniei.

„Pentru că, aşa după cum este cunoscut, evenimentele ce au urmat imediat după semnarea Dictatului de la Viena, din august 1940, au început, în localităţile din Ardealul de Nord, cu izgonirea preoţilor români, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor, devastarea instituţiilor româneşti. Atrocităţile comise de noile autorităţi ungare, insultele, injuriile, bătăile, actele de degradare a demnităţii umane, înfometările, persecuţiile de tot felul, maltratările, schingiuirile, violurile, omorurile, măcelurile, deportările şi internările în lagăre de muncă forţată s-au abătut nu numai asupra elitelor, a bărbaţilor, ci şi asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor, lipsiţi de apărare.                                                                                            Din nefericire, nici după terminarea războiului, calvarul preoţilor români şi încercaţilor lor enoriaşi nu a încetat. Este tot mai veridic redată de istoriografie situaţia conform căreia, intrată imediat la putere ca principală aliată a P.C.R., Uniunea Populară Maghiară, creată după război, întărită prin „convertiri spectaculoase ale foştilor naţionalişti hortiyşti la ideologia comunistă”, a reuşit să folosească această ideologie, „ca o altă faţetă sau canal de manifestare a revizonismului maghiar”, o nouă înstăpânire aici şi după încheierea ostilităţilor”[9].

În anul 1948, părintele Negoescu va intra în vizorul Securităţii. Era chemat frecvent la Securitate pentru a fi anchetat, după cum documentele de arhivă ne arată, la 9 septembrie, 31 octombrie şi 1 noiembrie 1948. La prima anchetă, părintele nostru a fost întrebat asupra celor spuse în predica de la slujba ţinută,duminică, 5 septembrie, şi anume comentarea versetului 30, capitolul 22 din Evanghelia după Matei („Care poruncă e mai mare? Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), aceasta fiind baza învăţăturii creştine ortodoxe, dar şi despre activitatea sa înainte de 23 august 19444. Ulterior, printr-un ordin al Regionalei de Securitate Braşov către Securitatea din Întorsura Buzăului, din 20 septembrie 1948, se cerea ca în privinţa preotului Negoescu să se ia „măsuri pentrn stricta supraveghere a lui”. La aproape doi ani de la declanşarea urmăririi părintelui nostru, la 25 ianuarie 1950, într-un raport al Securităţii din Întorsura Buzăului către Regionala de Securitate din Braşov, se informa că „probele cu care ar putea fi trimis în justiţie acest preot sunt cele raportate de noi până în prezent, prin rapoarte anterioare urmărindu-se în continuare acest scop de către noi, până la această dată, probele cu care ar fi trimis în justiţie nu ar fi încadrabile cu uşurinţă în prevederile Codului Penal, iar acesta ar ie;i cu o pedeapsă foarte mică, iar după aceea s-ar crea o stare de spirit agitată în rândul populaţiei si tot s-ar contribui la ridicarea prestigiului personal al vinovatului. Se urmăreşte în continuare strângerea acestor probe, iar când materialul va fi suficient ca la dosarul ce va fi înaintat justiţiei să existe material cât mai mult si mai variat pentru a nu se întâmpla în felul arătat mai sus. Acest preot, până atunci, mai poate fi demascat în rândulpopulaţiei, faţă de moralul pe care îl are şi purtările sale. În această direcţie continuă strângerea materialului”. Această sugestie va fi acceptată de Direcţia Securităţii în cauză la 1 februarie 1950[10].  Începând cu data de 1 aprilie 1952, urmărirea părintelui se va accentua, prin deschiderea unui dosar de verificare, mai ales că era semnalat ca un preot cu „mare influenţă în rânduile credincioşilor”[11].                                                                                                                                                       

Părintele Aurel Negoescu a slujit la biserica „Sfântu Gheorghe” din Întorsura Buzăului, până în 1952, când, a fost ridicat de Miliţia Politică şi încarcerat, într-un mod samavolnic, aşa cum se proceda în acei ani de tristă amintire, fără mandat şi fără sentinţă judecătorească. Arestarea părintelui Negoescu se va consuma în noaptea de 15 spre 16 august 1952, atuncicând îi va fi perehezitionată casa, cu un rezultat negativ. Va fi trimis la Canal, potrivit ordinului  inistrului Afacerilor Interne, unde după trei luni a decedat. După cum reiese din Extrasul de deces, moartea părintelui Aurel Negoescu, a survenit la 1 Decembrie 1952, iar certificatul de moarte a fost eliberat doar în 26 Noiembrie 1954. Documentul amintit, eliberat la cererea familiei, la doi ani de la sfârşitul tragic al părintelui martir, consemnează că „moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din Năvodari- Medgidia, la nr. 102 din ziua de 13 Decembrie 1952. În dreptul rubricii „cauza morţii”, nu se consemnează nimic. Din mărturiile doamnei Rodica Ţepeluş - fiica părintelui Aurel Negoescu - a rezutat că familia sa a putut să reconstitue puţine informaţii despre suferinţele părintelui din timpul detenţiei. Se pare că a murit de foame, scormonind prin gunoaele menajere, în căutarea mijloacelor de supravieţuire. Aşa s-a încheiat viaţa pământească a preotului Aurel Negoescu, a cărui dăruire sufletească a fost în întregime închinată slujirii Bunului Dumnezeu şi binelui oamenilor.

Bibliografie

- Păcurariu Mircea, Politica statului ungar față de Biserica româneasă din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918, Sibiu, 1986.
- Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru Institutele Teologice” - 3 vol. (ed. I, București, 1980-1981; ed. a II-a, București, 1992-1994.                                                  
- Nicolescu Gheorghe, Dobrescu Gheorghe, Nicolescu Andrei, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari (1916 – 1919), București, Editura Europa Nova, 2000.                      
- Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii romăne din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925.

Notă :
Florian Bichir este Lector univ. dr. la Universitatea de Apărare Carol I, Cercetător științific al Academiei Române, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, membru al Comisiei Române de istorie Militară. Comunicarea  a fost prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice de la Maia - ediţia 2018 - şi publicată în „Retrăiri istorice în veacul XXI”, vol. XII, Editura Rocart, 2019, p. 109-121.
--------------------------------------
[1] Păcurariu Mircea, Politica statului ungar față de Biserica româneasă din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918, Sibiu, 1986.
[2] Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru Institutele Teologice - 3 vol. (ed. I, București, 1980-1981; ed. a II-a, București, 1992-1994).
[3] Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 110, filele 156-173.
[4] Mai multe amănunte în Nicolescu Gheorghe, Dobrescu Gheorghe, Nicolescu Andrei, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari (1916 – 1919), București, Editura Europa Nova, anul 2000
[5] Amănunte asupra procesului la Dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii romăne din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului”, Cluj, 1925, p. 45–49 şi Preot Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Vol. II. Temniţe şi lagăre, Bucureşti, 1940, p. 43-47. O copie de pe sentinţa de condamnare în Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 459/1915.
[6] S. Stanca, op. cit., p. 56-59.
[7] Gr. N. Popescu, op. cit., p. 43-44 şi 46-47; S. Stanca, op. cit., p. 56–59.
[8] Dr. Ioan Lăcătușu, Pr. Florin Tohănean, prof. Violeta Pătrunjel - Ziarul Națiunea, ediția electronică din 14 iunie 2013, articolul, Preoți martiri din Covansna și Harghita” apud Revista Orizonturi Transilvane, An II, nr. 2, ianuarie 2013, pp. 4-7.
[9] Ioan Lăcătușu - Preoţi martiri din Covasna şi Harghita (Articol întocmit împreună cu Pr. Florin Tohănean şi prof. Violeta Pătrunjel), http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/06/14/preoti-martiri-din-covasna-si-harghita/
[10] Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.), fond Informativ, dosar 6491, f. 2, 19;
[11] Petcu Adrian, Un slujitor al Ortodoxiei şi neamului românesc: părintele Aurel Negoescu, ANGVSTIA, 10, 2006, Istorie, pag. 211 -214