Aplicaţia soldatului Grigore Bădaşcu

Grigore Bădaşcu s-a născut la 4 noiembrie 1957 în satul Teliţa, raionul Anenii Noi, într-o familie de ţărani moldoveni. Din copilărie, a muncit împreună cu părinţii în gospodăria colhozului, apoi, între anii 1975–1977 va fi grănicer, în armata sovietică, undeva la frontiera din Extremul Orient. După armată, lucrează în satul natal, se căsătoreşte şi, împreună cu soţia rămâne în casa părintească. Trăiau modest, dar aveau ce pune pe masă, în familie se înţelegeau bine, veniseră pe lume şi trei copii, erau fericiţi. Când, pe 2 mai 1992, este mobilizat la războiul contra separatiştilor din Transnistria. Despre acel moment, soldatul Bădaşcu îşi va aminti cum, „în martie 1992, primarul şi preşedintele ne-au chemat şi ne-au trimis la război. Ne-au spus că toţi care trăiesc pe malul Nistrului trebuie să-şi păzească satul. Cine nu voia să-şi apere localitatea?”. Cum nimeni nu se prea înghesuia, peste două zile, oamenii au fost ameninţaţi că vor ajunge după gratii dacă nu vor merge la război. Neavând încotro, cu gândul că îşi apără ţara, Bădaşcu şi-a sărutat nevasta şi copiii, a luat câteva lucruri şi a plecat la război.

Iniţial, o dată înrolat, a fost trimis la Cocieri, ca mai apoi subunitatea sa să fie trecută pe frontul de la Coşniţa. Mai apoi, pe data de 19 iunie 1992, în toiul luptelor, ajunge la Tighina. Situaţia pe front era complicată. Armata rusă şi separatiştii trăgeau continuu în voluntarii moldoveni, Tighina era bombardată de pe malul stâng al Nistrului, văzduhul era încins şi îmbibat cu fum, cu praf de puşcă, schijele grenadelor şi obuzelor de artilerie vâjâiau peste tot. Din Varniţa, o suburbie a oraşului Tighina, au fost trimise în coloană două autobuze şi trei blindate BTR pline cu militari, cei din autobuze însă, circa 100 de oameni, fiind neînarmaţi. Coloana se deplasa pe sub zidurile cetăţii către podul Tighina de peste Nistru când dintr-o dată este atacată de separatişti şi de militarii Armatei a 14-a ruse dislocaţi în cetate, o ambuscadă în toată regula, moldovenii fiind surprinşi pe drum drept ca în palmă, fără nicio posibilitate de retragere sau de apărare. Pentru Bădaşcu, drumul spre cetate avea să fie ultimul pe care-l făcea. „Când am ajuns la vulturul de la Bender (monumentul de lângă cetate, n.n.), ne-a nimerit o grenadă. N-am simţit nimic atunci. Cineva mi-a spus că nu mai am o mână şi nici un picior, mi-a oprit sângele cu nişte curele” îşi va aduce aminte mai apoi Grigore, sigurul dintre ocupanţii acelui autovehicul nimerit în bătaia mitralierelor şi aruncătoarelor inamice. După trei operaţii în care medicii au reuşit să-l scape de cangrenă, a revenit acasă. „La două săptămâni de la intervenţie, mergeam deja într-un picior. Când m-am ridicat prima dată, am căzut pe spate, pentru că mai întâi trebuia să învăţ să mă ţin într-un picior. Atunci mi-am crăpat osul de la mâna amputată”, spune Grigore Bădaşcu. Ca fapt divers, să mai reţinem că în acea vară, bărbatul s-a găsit în lista morţilor. „În documentele mele scria că în timpul războiului am participat la aplicaţii militare. Care aplicaţii?” spune el mirat. În orice caz, o aplicaţie ca un vis urât. Acum, chiar dacă ar vrea să uite de respectiva aplicaţie, cum au denumit-o oficialităţile, proteza primită de la stat îi aminteşte în fiecare zi că acum 20 şi ceva de ani s-a dus să-şi apere ţara, care ţară însă, între timp, a cam uitat de el. „Da, am luptat pentru patrie. Autorităţile mi-au dat o proteză pe care s-o târâie numai ei. Îmi face răni şi nu mai pot de durere. Mi-am făcut eu una şi am purtat-o 18 ani, dar nu mai e bună” mărturiseşte fostul voluntar. „Acum, relativ recent, medicul moldovean de la Bucureşti, Alexei Păluţa, preşedintele «Tiras-Tighina», mi-a dăruit o proteză, costa 8.000 de euro, este mai uşoară, modernă” comentează el mulţumit, fiindcă aşa a învăţat să cosească, să taie lemnele şi chiar să conducă tractorul.

Dacă îl întrebi de medalii şi pensie, face glume pe seama atenţiei primite. „Din 1992 şi până în 1999, am primit câte 47 de lei pensie (circa 3 euro, n.n.) ca invalid de război. Acum, Guvernul îmi dă lunar 1.000 de lei ca invalid de gradul I şi încă 600 ca participant la războiul de la Nistru (adică 100 de euro, n.n.). Încă 200 de lei (45 euro) primesc anual de ziua invalizilor şi 160 de lei compensaţii”, enumeră combatantul. E drept, recunoaşte, imediat „după război, am avut o situaţie mai bună. Mi-am consolidat gospodăria, am primit un cărucior, cu care mă plimbam prin sat, am fost primul om în sat care m-am rupt de colhoz, am făcut o fântână, cu o mână coseam de pământ, am trimis copiii la şcoală şi la universitate în Chişinău, am avut o căruţă şi un cal, dar apoi aveau să vină vremuri grele”. Cu timpul, şi-a vândut vaca, porcii, calul şi căruţa şi şi-a făcut lemne de foc din copacii din grădină. Nu mai are nimic în ogradă. Astăzi doar câţiva colegi de tranşee îi trec pragul. Chiar şi aşa, spune că ar lupta oricând pentru „Moldova lui”. „Şi mâine aş face ceea ce am făcut atunci. Aşa sunt eu. Nu mă laud, dar ştiu că am luptat pentru patrie”, mărturiseşte Grigore Bădaşcu.

Combatantul Nicolae Bârlădeanu şi capcana trădătorului

„Nu ştiu de ce trăiesc cu convingerea că dintre toate relele pământului, trădarea este cel mai cumplit lucru ce ni se poate întâmpla. Prin ea m-am cunoscut cu moartea. Dureros este însă faptul că de-a lungul timpului, omul a ridicat-o la rang de artă, adaptând-o vremurilor. Indiferent însă de timpul în care se petrece, de la Lăpuş- neanu până la iluştrii noştri aleşi, reţeta trădării a rămas aceeaşi. doar decorurile s-au schimbat!” mărturiseşte combatantul Nicolae Bârlădeanu, Cavaler al Ordinului „Ştefan cel Mare”, vicepreşedinte al Filialei Căuşeni a Mişcării Acţiunea Europeană, unul dintre patrioţii neamului care au luptat pentru drepturile sfinte ale românilor din stânga Prutului. Este originar din raionul Hânceşti, dar a locuit la Căuşeni, în apropiere de Tighina. A participat la luptele de pe frontul Tighinei timp de şase zile. După cum singur mărturiseşte, au fost şase zile de coşmar, duse pe un front straniu. A fost martorul manifestărilor de ură sălbatică a separatiştilor ruşi pe care i-a înfruntat, a rezistenţei eroice a camarazilor săi, a văzut moartea şi, o dată cu ea, minciuna şi trădarea. Nu este un strateg militar, dar aceasta nu l-a împiedicat să constate o serie de neajunsuri legate de organizarea şi de condu- cerea acţiunilor de luptă. „Nu a existat o coordonare între acţiuni- le voluntarilor, poliţiştilor şi ale ostaşilor din armata naţională. În absenţa instruirii şi a disciplinei militare, au căzut fără rost multe vieţi omeneşti” va observa el, şi nu fără obiectivitate, vorbind cu experienţa de luptă a vechiului combatant. Unul dintre „cei 18 de la Tighina”, cum a rămas consemnat în istorie.

Era într-o vineri când a ajuns la Tighina. Nu e uşor să uiţi ziua aceea, cum nu poţi uita tot ce s-a petrecut între 19–24 iunie, când, dinspre Tiraspol, au început a se prăvăli puhoi de autoblindate şi tancuri, pe toate străzile oraşului derulându-se lupte crâncene. Puţinele forţe naţionale făceau eforturi supraomeneşti să stăvilească invazia gardiştilor, cazacilor şi soldaţilor ruşi din Armata a 14-a. Se trăgea de peste tot: din turnuri, din automobile, din tancuri, din case şi de pe la subsoluri. Sediul Poliţiei orăşeneşti era însă obiectivul principal asupra căruia se concentraseră atacurile separatiştilor. Mai existau şi alte obiective unde combatanţii şi poliţiştii moldoveni de- ţineau superioritatea şi controlul focului, anume Fabrica de conser- ve, parcul şi grădiniţa de copii, Cinematograful „Drujba” (Prietenia - n.n.), Fabrica de ulei, Uzina „Biochimica”, Întreprinderea „Flacăra” şi nu numai. Raioanele locative Borisovca şi Proteagailovca erau în mâinile separatiştilor. „Sângele apă nu se face” şi-a spus Nicolae Bârlădeanu atunci când a hotărât să dea o mână de ajutor poliţiştilor moldoveni. Şi prima acţiune la care a participat a fost însoţirea unui transport de muniţie pentru aprovizionarea luptătorilor din sediul Poliţiei din Tighina. Apoi, împreună cu un grup de voluntari căuşăneni, s-a alăturat poliţiştilor aflaţi în zona Fabricii de conserve. Aici, ajutat de un alt camarad, Dumitru Chilimber, şi de câţiva poliţişti din Detaşamentul cu destinaţie specială, au reuşit să salveze câteva zeci de voluntari asediaţi în clădirea Casei de Cultură a fabricii.

Luptele din zonă au continuat până luni, 22 iunie, când, pentru că era greu de cucerit, blocul administrativ al fabricii a fost atacat cu blindate. Zilele de marţi şi miercuri l-au găsit pe Nicolae Bârlă- deanu tot în stradă, de această dată angajat în lupta pentru respingerea atacului din preajma cinematografului „Drujba”. Despre ziua de joi a acestei săptămâni de coşmar îşi aminteşte cu mâhnire pentru că atunci a făcut cunoştinţă cu trădarea şi sora ei bună, de cele mai multe ori, adică moartea. Atunci, sub pretextul că îi conduce pe strada Kotovski, unde s-ar afla un microbuz plin cu gardişti, un concetăţean de-al lui, din Tighina, aflat de mai multă vreme printre ei, i-a atras într-o capcană. Nici n-au pătruns bine pe respectiva stradă că s-au trezit înconjuraţi de inamici, unii deghizaţi în poliţişti, care au început să tragă în ei de la mică distanţă, maximum de la doar 10-12 metri. A fost o luptă inegală din care cei mai mulţi poliţişti şi voluntari moldoveni n-au mai reuşit să se salveze şi poate că aceeaşi soartă ar fi avut-o şi Nicolae Bârlădeanu dacă nu i-ar fi venit în ajutor, inspirat, cu grenade, un alt camarad: Valentin Nemirenco. Deşi rănit grav, în spate şi la mâna stângă, Nicolae a reuşit să sară într-o groapă şi, de acolo, să se târască până pe strada din preajma cinematografului, unde erau combatanţii moldoveni. Transportat de urgenţă la Spitalul raional din Căuşeni, a fost operat cu profesionalism de medicul Costin, căruia, o spune mereu, îi datorează viaţa. Pe patul spitalului, Bârlădeanu avea să afle de soarta celorlalţi luptători cu care plecase în misiune. Din cinci, câţi au fost la început, doar doi au scăpat teferi. Ceilalţi doi, printre care şi prietenul său Dumitru Cimber, aveau să treacă în rândul eroilor. Nu e mai puţin adevărat că şi gardiştii au avut pierderi. Dar ceea ce îl va preocupa din momentul când a realizat trădarea, era să-şi vindece mai repede rănile şi să se întoarcă la Tighina, pentru a-l găsi şi a-i cere socoteală celui care i-a tras în cursă atât de simplu, bazându-se pe credulitatea şi pe lipsa lor de experienţă, pactizând cu duşmanul pentru un pumn de dolari. Din nefericire însă, azi, cu atât mai mult azi, când apele par să se fi mai liniştite, totuşi, deci după 20 ani de la începutul Războiului de Eliberare Naţională, tot mai multe voci susţin, asemeni lui Nicolae Bârlădeanu, că războiul a fost pierdut din cauza trădării. Sute de vieţi, vieţile celor mai curajoşi tineri, îndeosebi, s-au risipit fără rost în luptele din Transnistria. De peste 20 de ani, copiii rămaşi orfani în război îşi visează taţii şi caută să descopere trădătorii care i-au împuşcat, mişeleşte, din spate. Plăti-vor oare vreodată toţi aceşti blestemaţi?

Fragment din volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.