Ecoul măcelului de la Lunca din ianuarie 1941 s-a răspândit repede în ţinut. Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii din localităţile herţene, mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii. Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar stalinist ca după zece zile către frontiera sovieto-română să se îndrepte al doilea grup de oameni, îndrumaţi de Vasile Moldovan, secretarul Consiliului Săresc Mahala, numărând peste 400 de persoane?.. Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferinţelor până la fund şi povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfârşit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca nişte stele, luminând calea pământenilor, mânaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinutul mioritic în primul an de dictatură bolşevică. „Ţăcănit de mitraliere, explozii de grenade, lătrat de câini, gemetele celor răniţi şi... petele de sânge care se transformau în bălţi pe zăpada dintre gardurile de sârmă ghimpată ce aduseseră înstrăinarea şi tragedia”. Noaptea s-a transformat într-un infern. Au murit sute de destine. A fost distrusă conştiinţa generaţiilor viitoare.

În acea noapte infernală de februarie 1941, lângă satul Lunca, va fi secerat de gloanţele grănicerilor sovietici şi tânărul român Florea Hostiuc, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922, în localitatea Mahala, fostul judeţ Cernăuţi al României. Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul de veci în Lunca Prutului şi Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi cântă doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, când în ţinutul mioritic activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămăşiţele pământeşti ale osândiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din actualul raion Noua Suliţă. Martirii sunt înmormântaţi creştineşte în glia unde s-au născut şi de unde au trecut în nemurire.

În ziua de 8 februarie 1941, vor fi arestate patruzeci şi două de persoane de origine română şi un ucrainean. În mâinile grănicerilor sovietici nimeresc patruzeci şi doi de bărbaţi şi o femeie. În numărul întemniţaţilor au intrat patruzeci şi unu de ţărani, un muncitor şi un funcţionar. Treizeci şi cinci de oameni aveau studii primare, doi - studii medii, patru - studii medii incomplete, iar doi martiri nu ştiau carte. În cazematele bolşevice au fost incluşi patruzeci şi doi de osândiţi, născuţi în localitatea Mahala, actualul raion Noua Suliţă, şi un martir, Gheorghe Găină, care a văzut lumina zilei în oraşul Cernăuţi. Pe data de 14 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sângeros din luna februarie. Sunt condamnaţi la moarte: Dumitru Balan, Ion Bujeniţa, Dumitru Costan, Vasile Doroş, Vasile Iremie, Martin Magdalin, Mihai Maiorschi, Vasile Moldovan, Dumitru Nandriş, Toader Petriuc, Nicolae Purici, Gheorghe Găină. E posibil că osemintele lor se află în Cimitirul Vechi din oraşul Cernăuţi, unde îşi dorm somnul veşnic cei 400 de martiri ai neamului, executaţi de către organele sovietice de represalii în iunie 1941. Alţii vor primi câte zece ani de detenţie, fiind întemniţaţi în lagărele staliniste de muncă corecţională din fosta Uniune Sovietică, unde au murit unsprezece martiri.

După masacrele sângeroase de la Lunca din ianuarie-februarie 1941, intrate în istoria nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, comitetul raional (până la finele lunii septembrie 1940 a purtat denumirea de comitet de plasă, iat începând cu luna octombrie, odată cu înfiinţarea raionului Herţa, devine comitet raional) al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei aduce la cunoştinţa organizaţiei raionale de partid, care număra în rândurile sale la acea vreme 73 de membri, indicaţia, conform căreia comuniştii şi lucrătorii organelor represive trebuiau să adune informaţii referitoare la toate familiile care aveau rude în rândurile armatei române. Sistemul bolşevic punea la cale viitoarele deportări în masă ale românilor din ţinut.

În primăvara anului 1941, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. Conform indicaţiilor de la Moscova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul  de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale. În luna mai, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu suflete pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a popilaţiei româneşti, au ajuns la concluzia că principalul „element antisovietic” îl constituie rudele „trădătorilor patriei”.

În categoria „trădătorilor patriei”  au fost incluşi locuitorii ţinutului care, începând cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunşi de năzuinţele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România. Unii au avut norocul să treacă hotarul instalat de sovietici, alţii au nimerit în mâinile grănicerilor stalinişti, fiind condamnaţi de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS la diferite termene de închisoare. Rudele lor din actualele raioane Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi din oraşul Cernăuţi au apucat drumul calvarului spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunea Kirov din Federaţia Rusă. Referindu-se la dezmăţul stalinist, ziarul „Bucovina” va scrie mai târziu: „În a doua jumătate a lunii mai au năvălit asupra satelor noastre nenumărate camioane, însoţite de miliţieni, care au ridicat mii de familii româneşti şi anume dintre acelea, care aveau câte pe cineva trecut în România. Bărbaţi tineri şi bătrâni, femei de toate vârstele şi copii au fost închişi, aproape ermetic, în vagoane [...] fără apă, cei mai mulţi fără mâncare şi duşi, Dumnezeu ştie unde. Unii, care au avut norocul să scape pe drum, au mărturisit că după 10 zile nu mai rămăsese nici jumătate din acele fiinţe nenorocite. S-au înăduşit, sau au murit de boli, de foame şi de sete pe drum”.

Deportările din mai, efectuate sub conducerea celor 724 de reprezentanţi ai organelor sovietice de represiune şi activişti ai Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în timpul cărora au fost duşi în neagra străinătate românii din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, au constituit o repetiţie pentru viitoarele deportări ale locuitorilor din teriroriile ocupate de către trupele Armatei Roşii. Astfel, pe data de 8 iunie 1941, a avut loc şedinţa comună a Biroului Comitetului Regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuţi, în cadrul căreia este discutată problema desfăşurării operaţiunii de deportare din regiunea Cernăuţi „în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice a familiilor trădătorilor patriei, moşierilor, fabricanţilor, membrilor activi ai partidelor contrarevoluţionare, comercianţilor mari şi altor elemente contrarevoluţionare şi criminale”. În hotărârea adoptată la această şedinţă se menţiona: „Luând în consideraţie faptul că problema deportării din regiune a elementelor contrarevoluţionare constituie o importanţă primordială, Comitetul Regional al Partidului (bolşevic) al Ucrainei şi Comitetul Executiv al Consiliului Regional ordonă secretarilor comitetelor orăşeneşti şi raionale ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi preşedinţilor comitetelor executive orăşeneşti să acorde o atenţie deosebită procesului de pregătire şi desfăşurare a deportărilor, conform indicaţiilor Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

În scopul îndeplinirii poruncilor superiorilor de la Kiev, conducerea regiunii a întocmit planul de acţiuni pentru efectuarea viitoarelor deportări. El prevedea ca în ziua de 8 iunie, şeful Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, căpitanul Trubnikov, să ţină o consfătuire cu participarea şefilor secţiilor raionale ale amintitului comisariat, analizându-se toate amănuntele operaţiunii bolşevice. La 9 iunie, o asemenea consfătuire trebuia să fie organizată de către Zeleniuk, secretar al Comitetului Regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, la care obligatorie devenea prezenţa secretarilor comitetelor orăşeneşti şi raionale ale partidului şi preşedinţilor comitetelor executive raionale şi orăşeneşti ale puterii sovietice. Pentru ridicarea „elementelor contrarevoluţionare”, s-a planificat mobilizarea unui număr considerabil de comunişti şi comsomolişti, la dispoziţia lor fiind puse camioanele şi căruţele necesare. Concomitent, în cele 14 raioane ale regiunii s-au deplasat trimişii Comitetului Regional al partidului, autorizaţi cu puteri nelimitate. Ei au luat sub control procesul de pregătire al viitoarelor deportări în masă. E necesar de menţionat faptul că responsabil pentru desfăşurarea acţiunilor de deportare a molnicenilor a fost numit Harjan Fedor Petrovici, redactorul-şef al gazetei raionale din Herţa „Calea stalinistă”, moldovan, originar din raionul Dubosari, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Conform planului de efectuare a operaţiunii de deportare, raionul Herţa a fost împărţit în „patru sectoare de activitate”. În primul sector intrau localităţile: Herţa, Movila, Târnauca, Proboteşti, Lunca, Satu Mare (Pilipăuţi), Ţânteni, Hreaţca. În cel de-al doilea au fost incluse satele: Culiceni, Tureatca, Puieni Regat, Puieni Bucovina, Mihoreni, Mogoşeşti. Al treilea cuprindea localităţile: Buda Mare, Buda Mică, Pasat. Ultimul sector încadra satele: Horbova, Bănceni, Godineşti, Mamorniţa, Lucoviţa, Cotu Boian, Molniţa. Pentru escortarea osândiţilor din sectoarele indicate, au fost create 57 de grupuri operative, ai căror membri vor primi instrucţiunile necesare în ajunul deportărilor.

În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, evreica Raşela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în orăşelul Herţa, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în uşa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbaţi, dintre care doi erau îmbrăcaţi în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Tustrei vorbeau ruseşte. După ce ne-au făcut cunoştinţă cu nişte hârtii, conţinutul cărora nu l-am înţeles, ni s-a ordonat să ieşim în curte cât mai repede. Mama a luat un coşuleţ, unde a pus o pâine şi ceva zahăr. În stradă ne aştepta o căruţă, în care am urcat, îndreptându-ne spre gara feroviară din Noua Suliţă. Ajungând la destinaţie, am fost încărcaţi într-un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, aşteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în şir, suferind de foame şi sete, am ajuns în oraşul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”. Raşela a fost deportată în Siberia împreună cu mama-sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriţ Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, unde a ajuns la 1 septembrie acelaşi an, fiind întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din cătunul Vojael. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decitia nr. 5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la opt ani de închisoare, învinuindu-l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Peste o lună după anunţarea sentinţei, la 13 februarie, evreul, care până la venirea „eliberatorilor” în Ţinutul Herţa a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri şi mărfuri, obţinând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul îngheţului veşnic.

În acea noapte de durere şi groază, în casele locuitorilor din Ţinutul Herţa, incluşi de către zbirii regimului totalitar în „lista neagră” a „elementelor contrarevoluţionare”, au năvălit 1.000 de activişti sovietici. Sub îndrumarea nemijlocită a membrilor „troicelor operative”, care iau naştere în regiunea Cernăuţi la începutul lunii iunie 1941, conform indicaţiilor Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, ei au ridicat 1373 de oameni, dintre care 1090 de români, 125 de evrei, 31 de ucraineni, 4 ruşi, 2 nemţi, un polonez şi 120 de persoane, a căror naţionalitate nu este indicată în documentele de arhivă. Încărcaţi în 18 camioane şi 534 de căruţe, aceştia au pornit spre gările din Noua Suliţă şi Hliboca. Bărbaţii, în număr de 432 de persoane, vor fi arestaţi, despărţiţi de familii şi „internaţi în lagăre speciale ca apoi să fie condamnaţi  pentru crime contrarevoluţionare. Dar mulţi dintre ei nici n-au ajuns să fie judecaţi, căci deţinuţii mureau de foame, de frig, mizerie, batjocură şi torturi”. 360 de femei şi 581 de copii au apucat drumul taigalelor siberiene şi al stepelor pustii ale Kazahstanului, unde 219 vinovaţi fără vină au rămas să-şi doarmă somnul veşnic. 

După arestările molnicenilor din primul an de dominaţie a regimului totalitar şi condamnările lor la diferite termene de închisoare pentru crimele pe care nu le-au săvârşit, în iunie 1941, conform deciziilor „troicelor operative” ale Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. (N.K.V.D.) din regiunea Cernăuţi, în Siberia au fost deportate 22 de familii, constituind 78 de membri. În componenţa familiei deportate Alexa intra mama, Anica Alexa, împreună cu copiii: Constantin, Dumitru, Gheorghe, Vasile şi Ilinca Axinte, mamă-soacră. Tatăl, Ion Alexa, se afla în rândurile armatei române. În acei lună de vară plină de durere, spre taigalele siberiene au apucat drumul calvarului două familii Aluchi. Prima era compusă din Sandu Aluchi, tatăl, şi copiii: Ilie, Maria, Petru. În cea de a doua intrau: mama, Zinovia Aluchi, şi fiul Alexandru. Tatăl, Ion Aluchi, era încorporat în armata română. Din familia Amihalachioaie făceau parte Saveta Amihalachioaie, mamă, şi copiii: Vasile şi Victoria. Tatăl, Ion Amihalachioaie, se afla în rândurile armatei române. Cinci copii din familia Bezus: Alexandru, Constantin, Elena, Georgeta, Mihai, vor fi sculaţi în noaptea infernală de 12 spre 13 iunie şi, împreună cu mama, Aglaia Bezus, sunt zăvorâţi în vagonul pentru vite din gara feroviară Noua Suliţă. Pentru scumpa lor mamă deportarea va constitui o cale fără întoarcere , fiindcă va închide ochii pentru totdeauna în aprilie 1946, lăsându-i orfani şi fără mângâierea ei în regiunea Tiumen din Federaţia Rusă. Tot în regiunea Tiumen a rămas să doarmă somnul de veci şi Aglaia Bunduc, deportată cu copiii: Eugenia şi Mircea. Familia Capră era compusă din soţ, soţie şi fiu. Mama, Dochiţa Catargiu, a pornit pe drumul durerii cu fiul Constantin. Tatăl, Constantin Catargiu se găsea în armata română. În familia deportată Cojocaru intrau mama, Anica Cojocaru, copiii: Aglaia, Constantin, Elena, Maria, Veronica şi nepotul, Ilie. Soţul şi tatăl, Vasile Cojocaru era încorporat în rândurile armatei române. Maria Gafu va fi ridicată cu copiii: Dumitru, Ion, Minodora. Ananie Gafu, tatăl, se găsea în armata română. Toader Gociu a apucat drumul calvarului împreună cu soţia Victoria şi copiii: Aurel, Catinca, Elena, Gheorghe. Anghelina Grădinaru a pornit spre neagra străinătate cu copiii: Aglaia, Ilie, Maria, Pavel. Tatăl, Ilie Grădinaru, se afla în armata română. Victoria Hăiduleanu  apucă drumul Siberiei cu fiica Maria, care va rămâne pentru totdeauna în pământul îngheţat al regiunii Tiumen din Federaţia Rusă. Soţul, Ion Hăiduleanu, se afla în rândurile armatei române. Elena Malancă a fost deportată cu copiii: Elena, Eleonora, Petru. Aglaia Malancă va fi scoasă din casa ei pentru faptul că soţul, Constantin Malancă, se găsea în armata română, devenind „trădător al patriei sovietice”. Saveta Malancă este deportată cu copiii: Eugenia, Grigore, Saveta. Fiul Vasile s-a refugiat în România, dorind să scape de regimul stalinist şi devine „trădător al patriei”. Ion Plătică, împreună cu soţia, Anica, cu nepoatele Aglaia şi Maria, cu nora, Magdalina, apucă drumul Siberiei, fiindcă toţi copiii s-au refugiat în România. Maria Vântu a fost deportată cu copiii: Adela, Elena, Maria. Capul familiei, Dumitru Vântu, era încorporat în rândurile armatei române.

„Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă?”. După începerea războiului, din România s-au întors la Molniţa Ion Aluchi, Ion Alexa, Vasile Cojocaru, Constantin Catargiu, Ananie Gafu, Ilie Grădinaru, Ion Hăiduleanu, Ion Amihalachioaie, găsind casele pustii şi gospodăriile devastate. Grea a fost durerea acestor ţărani, aflând că în timpul când ei, chemaţi sub drapel, au participat la manevrele armatei române, călăii stalinişti şi-au bătut joc de soţiile şi copiii lor. Bieţii oameni au fost despărţiţi de fiinţele cele mai scumpe. Ei şi-au ascuns amarul în suflete, rămânând cu sentimentul unei mari nedreptăţi, săvârşite pe pământul străbun. Această nedreptate le-a ros inimile o viaţă. O viaţă, trăită cu dorul după cei pierduţi şi cu spaima cuibărită în oase. O viaţă trăită în întunericul instaurat de despotismul bolşevic. O viaţă, fără sărbători şi mângâiere.      

Pe data de 18 iunie 1941, Gruşeţki, primul secretar al Comitetului Regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, raporta lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, despre „efectuarea cu succes a deportării din regiunea Cernăuţi a elementelor contrarevoluţionare”. În informaţia adresată Kievului se menţiona că la operaţiunea de deportare, împreună cu reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, au participat 3.000 de comunişti şi comsomolişti. Pentru transportarea celor 2.279 de familii ridicate în noaptea infernală, au fost mobilizate 269 de camioane şi 2.803 căruţe. Raportorul sublinia faptul că din regiune, în „zilele de 14-15 iunie au pornit eşaloanele cu 7.720 de deportaţi. În cifra indicată a intrat şi numărul persoanelor deportate din localităţile Ţinutului Herţa.

Ilie Mandiuc, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, fruntaş al vieţii culturale din Bucovina în perioada interbelică, scria la 1943 următoarele: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova (...) se cutremură adânc de pustiul lăsat de comunişti. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite, prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satelor, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie, fără nicio vină, pe simplul motiv că sunt români cu dare de mână şi gospodari bine înstăriţi”.

Haia Vataru, născută la 1906, care a intrat în numărul celor 125 de evrei deportaţi din orăşelul Herţa, în scrisoarea adresată organelor puterii sovietice la 13 noiembrie 1963, menţiona că în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu doi copii, a fost deportată în regiunea Tiumen. După doi ani de chinuri a murit fiul Marcel, născut la 1932. Pe parcursul celor două decenii petrecute în taigaua siberiană, în împărăţia îngheţurilor veşnice, a trăit cu o mare şi neîmpăcată durere în suflet. Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941 autorităţile comuniste au săvârşit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovaţi din regiunea Cernăuţi.

Despre destinul deportaţilor în Siberia mărturiseşte românul Nicolae Avasiloaie, născut la 1926, în comuna Hreaţca, localitate din Ţinutul Herţa, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora Emilia şi fratele Ilie în acea noapte de început de vară: „În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoşi din casă aproape goi şi flămânzi şi puşi pe drumurile pribegiei [...]. Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliţă, zăvorâţi în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile [...]. Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinaţie”, fiind repartizaţi într-un sătuc cu numele Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen. Vreo şapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiţi” într-un grajd de cai. Şi chiar deodată cei apţi de muncă au fost puşi la lucru: trimişi la doborât copaci în pădurile mlăştinoase şi pline de ţânţari. Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu şi de oameni. Gerurile ajung şi chiar depăşesc cincizeci de grade. Mai ales nopţile nesfârşit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheaţă. Veni dezgheţul şi se stârni o epidemie groaznică. Cei care au scăpat de foame şi de frig, erau seceraţi de boli. Nu ştiu din ce considerente, dar ne-au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 şi ne-au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la Tiumen, iar de acolo mai departe până [...] la capătul lumii [...]. Dar ieşi la iveală că sunt şi mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duşi la Kondinsk şi mai departe la Şain. Ne-au debarcat şi ne-au lăsat pe malul râului Konda, punându-ne la cosit ierburi pentru fân. Trăiam în nişte colibe, care ne adăposteau câine-câineşte de ţânţari, ploi şi frig. Dar prin luna august colibele au ars şi noi ne-am pomenit sub cerul liber, iar îngheţurile vin devreme pe acolo. Am avut noroc că totuşi şi-au făcut milă de noi şi ne-au primit în sătucul Şaim şi ne-au dat şi nişte saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc împreună cu colibele. Astfel, în foame şi goliciune, frig şi înjosiri, trecea zi de zi şi an de an pentru cei care supravieţuiau [...]”.

Cele 458 de familii din Ţinutul Herţa, deportate în lunile mai-iunie 1941, au lăsat 1308 hectare de pământ arabil, 299 case de locuit, 157 de grajduri, 44 de cai, 254 de vite cornute mari, 93 de oi, 28 porcine, 34 de căruţe, numeros inventar agricol. Averea evreilor din orăşelul Herţa (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii) a fost naţionalizată de către puterea sovietică în anul 1940. Conform informaţiilor păstrate în documentele de arhivă, în perioada anilor 1940-1941, 1944-1947 au fost supuse persecuţiilor staliniste 29 de familii din satul Molniţa, constituind 85 de martiri de origine română. În numărul lor au intrat 17 bărbaţi, 29 de femei şi 39 de copii cu vârsta până la 16 ani. 11 persecutaţi aveau stidii primare, 13 - nu ştiau carte. Sub securea dezmăţului bolşevic au numerit 46 de ţărani. Trei bărbaţi au fost arestaţi pentru motivul că erau „elemente care prezintă un pericol social”, doi - „pentru agitaţie antisovietică”, unul - pentru faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar” din România şi o femeie - „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Lista deportaţilor este compusă din 78 de molniceni.  Ei au fost încărcaţi în 20 de căruţe şi transportaţi la gara feroviară din orăşelul Noua Suliţă. În rândul lor s-au aflat 11 bărbaţi, 28 de femei şi 39 de copii. 75 de martiri duşi în  Siberia în iunie 1941 erau „rude cu unii trădători ai patriei”, care se găseau  în rândurile armatei române sau în interiorul României ca refugiaţi. Nu este indicat motivul în privinţa a trei persoane deportate din Molniţa. În locurile de exilare au murit patru molniceni, iar doi martiri au închis ochii pentru totdeauna în lagărele sovietice de muncă corecţională.

Aceste victime ale terorii roşii au constituit începutul tragediei care a căzut ca un blestem pe capetele molnicenilor, lăsând în urma ei lacrimi şi durere. Se vor perinda cu duiumul greutăţile colectivizării forţate a gospădăriilor ţărăneşti, consecinţele foametei din anii 1946-1947, organizate de către dictatura stalinistă, încorporările românilor în batalioanele sovietice de muncă şi nimicirea lor în regiunile lacurilor Ladoga şi Onega din Federaţia Rusă, arestările şi condamnările la diferite termene de închisoare a oamenilor care nu puteau să achite statului cotele necesare de cereale prevăzute în carnetele de obligaţiuni. Astfel, la finele anului 1940, în satul Molniţa, aşezat în pitoreasca vale a Prutului istoric, trăiau cu dragoste de glie şi credinţă în Dumnezeu, cu obiceiurile şi tradiţiile rămase din străbuni 3.000 de locuitori, mândri la chip şi buni la suflet. În numărul lor intrau 600 de bărbaţi, 800 de femei şi 1.600 de copii cu vârsta până la 16 ani. În bună înţelegere convieţuiau 2.981 de oameni de origine română, 11 nemţi şi 8 evrei. În sat se aflau 400 de gospodării ţărăneşti, o şcoală, şase prăvălii, o baie. Ţăranii aveau 850 hectare de pământ, dintre care 726 de hectare erau terenuri arabile. În folosinţa satului se găseau cinci iazuri pline cu peşte. Averea molnicenilor se compunea din 35 de cai, 180 de vite cornute mari, 63 de viţei, 6 boi, un taur, 300 de porci, 800 de oi, 20 de stupi de albine, 60 de căruţe, 200 de pluguri, 160 de grape, două batoze. De instruirea copiilor de ţărani se ocupau  profesorii şcolari, iar de sănătatea molnicenilor avea grijă un medic. După jumătate de secol de dominaţie sovietică, în 1991, în satul Molniţa trăiau 1744 de locuitori, dintre care 1652 de oameni de origine română, 74 de ucraineni, 12 ruşi şi 6 persoane, naţionalitatea cărora nu este indicată în documentele vremii. Populaţia satului s-a redus cu 1056 de locuitori.

Despre anii de restrişte prin care au trecut localităţile Ţinutului Herţa s-a scris şi se va scrie cât timp vom avea istorie, fiindcă pentru cei de azi şi de mâine, cei peste 70.000 de martiri  „răpuşi de gloanţe, epidemii şi mizerie ne sunt rubedenii şi înaintaşi”. Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin, menţiona: „Comunismul este epoca despotismului fără limite, a terorii sângeroase, a dezastrelor economice, unul mai cumplit decât altul, a celui mai pustiitor dintre războaiele pe care le-a cunoscut omenirea şi a unei reacţiuni ideologice fără precedent în istorie”.