„Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ Cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut”. (Andrei  Ciurunga)

Pământul satului Molniţa a fost martor, din cele mai vechi timpuri, al unor importante evenimente istorice. Începuturile vieţii pe acest picior de plai cu oameni harnici şi sfătoşi din fire, dornici de adevăr şi libertate, se pierd în negura vremurilor. Izvoarele documentare atestă că teritoriul locuit de geto-daci, strămoşii noştri, „se întindea până dincolo de Nistru”. Ei făceau parte din marele grup etnic al tracilor şi constituiau cea mai însemnată ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie avansate. După războiul daco-roman din 105-106 e.n., terminat prin înfrângerea lui Decebal, o parte a regatului dac a fost transformată în provincie romană. Teritoriul Moldovei de mai târziu a continuat să fie populat intens de către dacii liberi: carpii şi costobocii, care vor întreţine permanente legături cu fraţii lor din provincia romană Dacia. Aceste relaţii au jucat un rol important odată cu retragerea romanilor peste Dunăre în anul 271. Populaţia autohtonă, statornică în vatra sa de viaţă, a muncit şi a luptat pentru propăşirea şi apărarea meleagurilor natale, care timp de zece secole aveau să fie supuse unor grele încercări, cauzate de trecerea unor valuri succesive ale etniilor migratoare, dintre care unele au convieţuit şi s-au asimilat în masa poporului nostru.

Mai târziu glia străbună, scăldată de apa învolburată a bătrânului Prut, a fost stropită cu sângele gloriosului domn Ştefan cel Mare, fiind ocrotită cu scutul şi cu spada de năvălirile duşmanilor vicleni şi puternici, care înconjurau mândra Moldovă. Anume viteazul voievod Ştefan confirmă lui Husin şi soţiei sale Maruşca stăpânirea asupra localităţilor Molniţa, Stroinţii şi Urvicolesa, pe care le moşteneau de la Ion Munteanu, tatăl Maruşcăi. Acest eveniment memorabil pentru aşezarea românească din Valea Prutului a avut loc la 12 august 1461. Documentul a fost emis la Suceava. În ziua de 12 aprilie 1639 Ion Prăjescul, fiul lui Ştefan Prăjescul, nepotul lui Petru Vornic, vinde lui Isac de Sinehău trei părţi din Molniţa, ţinutul Cernăuţi. Restul satului, adică a patra parte, a fost cumpărat de la Nicoară Dupniţă de acelaşi Isac de Sinehău, care, după cu reiese din documentul întocmit la Iaşi, devine proprietarul întregii localităţi. Peste o sută de ani, însă, anume la 7 decembrie 1739, Molniţa este împărţită între membrii familiilor Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi. Noii stăpâni ai satului au devenit Nastasia Rugină, Miron Gafenco, Sofronia şi urmaşii Ursuleştilor. Pe data de 16 mai 1755 a şaisprezecea parte din Molniţa devine proprietatea lui Pavel Rugină.

În materialele recensămintelor ruseşti din anii 1772-1773 şi 1774 este amintită şi Molniţa, sat din ţinutul Cernăuţilor, care avea 47 de gospodării la 1772 şi 75 de case în 1774. Acest sat era pe atunci moşia lui Cărăcar şi Gorovei şi făcea parte din ocolul Târgului, ţinutul Cernăuţi. Pe teritoriul lui locuiau: Ioniţă Tâlhar, Ion Cuteţ, Iftimie Onischi, Grigoraş Doljucan, Ion Teleangă, Ion Căzăcuţ, Mihalache Holuşnei, Mihalache Holuşneţ, Ion Macovei, Toader Zaiţă, Anton Zelii, Pătraşco Zeldii, Toader Cazacu, Chirilă Buzdugan, Simion Turnuciur, Tănase Leica, Ilie Tănase, Constantin Leica, Vasile Cătun, Ilie Chirilă, Lupul Bunduc, Alexandru Frueraş, Ion Ponpăş, Ion Obadă, Ion Robul, Vasile Iarbălată, Andrieş Clupaci, Ursul Peşăscul, Toader Bortă, Vasile Cutea, Tănase Cuciurean, Vasile Loşba, Ion Găină, Irimia Borodacă. Satul era condus de un vornic, ajutat de un vătăman, un călăraş şi un chihaie. Alături de români convieţuiau patru ruşi şi patru evrei. Doi morari, un ciobotar şi un croitor îndeplineau cerinţele vitale ale băştinaşilor. Turmele de mioare erau păstorite în văile cu doine de către doi strungari.

După includerea oraşului Cernăuţi, „moşia domnului Alexandru cel Bun”, în componenţa imperiului habsburgic, ia naştere, în 1776, Ţinutul Herţa, care a cuprins 20 de localităţi, inclusiv şi Molniţa. În 1834 Ţinutul Herţa a fost unit cu Ţinutul Dorohoi, devenind un ocol al acestuia, ocrotind 32 de aşezări româneşti. Lupta românilor pentru unirea Principatelor şi formarea statului naţional român a fost intens sprijinită şi de locuitorii Molniţei. În urma reorganizării administrativ-teritoriale a României, la 1864 ţinuturile din Moldova sunt transformate în judeţe, iar ocoalele - în plăşi. Astfel s-a constituit plasa Herţa şi în componenţa ei a intrat şi satul Molniţa. „Fiii acestor meleaguri şi-au adus tributul de sânge pe baricadele Plevnei, Rahovei, Smârdanului”, participând, în componenţa Regimentului 16 Dorobanţi, la Războiul pentru independenţa României din anii 1877-1878. Victoria a fost obţinută şi datorită contribuţiei materiale a molnicenilor rămaşi la vatră, care au susţinut „cu numeroase ofrande armata română”.  

Satul Molniţa s-a aflat în plasa Herţa a judeţului Dorohoi al României până la data de 29 iunie 1940, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când în târgul Herţa, un însemnat punct comercial din partea de nord a Moldovei, baştina iluministului Gheorghe Asachi, au intrat tancurile sovietice, care aveau misiunea să pătrundă în interiorul României. În calea străinilor au ieşit reprezentanţii din garnizoana locală, barând drumul maşinilor blindate ale bolşevicilor. Staliniştii deschid foc şi cad seceraţi de gloanţele sovieticilor căpitanul Ioan Boroş, sublocotenentul Adrian Dragomir şi soldatul Iancu Solomon. Îndeplinindu-şi datoria faţă de neam, cu preţul vieţii, ei opresc înaintarea Armatei Roşii.

După ocuparea orăşelului Herţa, veneticii pun stăpânire pe satele Bănceni, Beceşti, Buda Mare, Buda Mică, Cotu Boian, Culiceni, Frunza-Prisaca, Fundoaia, Godineşti, Horbova, Hreaţca, Lucoviţa-Slobozia, Lunca, Mamorniţa, Mihoreni, Mogoşeşti, Molniţa, Movila, Pasat, Pilipăuţi, Poieni-Regat, Proboteşti, Sinăuţi, Ştreanga, Târnauca, Tureatca, Ţânteni, Văleni. Localităţile înşirate au făcut parte din fostul Ţinut Herţa, constituit din 304 kilometri pătraţi. Acest vechi colţ de ţară, fiind de-a lungul secolelor parte integră din Moldova lui Ştefan cel Mare, n-a fost obiectul odiosului pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi n-a fost revendicat de bolşevici în nota ultimativă din 26 iunie 1940. El este acaparat la finele istoricului cireşar cu aplicarea forţei, prin vărsare de sânge.

Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 7 august 1940, adoptă Decretul despre crearea regiunii Cernăuţi în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. În componenţa regiunii sunt incluse nordul Bucovinei, constituit din fostele judeţe Cernăuţi, Storojineţ şi parţial Rădăuţi, nordul Basarabiei (fostul judeţ Hotin) şi Ţinutul Herţa, care a intrat până la venirea „eliberatorilor” în fostul judeţ Dorohoi al României. A început crearea organelor locale ale dictaturii staliniste. Pentru realizarea scopului dat, în ziua de 4 iulie 1940, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre componenţa comitetelor judeţene ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei în Basrabia şi în partea de nord a Bucovinei”, conform căreia în ţinuturile ocupate de către trupele sovietice este repartizat un numeros detaşament de comunişti. Sub conducerea trimişilor partidului, în Ţinutul Herţa au fost constituite 26 de consilii săteşti. În fruntea localităţilor româneşti sunt numiţi oameni aduşi din Uniunea Sovietică, care nu cunoşteau limba băştinaşilor, sau fosţi participanţi la mişcarea subversivă din nordul Bucovinei în perioada interbelică.

Îngrijorat de situaţia creată, Alexei Şved, primul secretar al comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în primăvara anului 1941, înaintează lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un memoriu cu următorul conţinut: „Pe parcursul celor opt luni de existenţă a puterii sovietice în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în raionul Herţa, teritoriul căruia n-a intrat în componenţa Bucovinei, fiind în realitate al României, a fost desfăşurată o intensă activitate în direcţia consolidării puterii sovietice. Reieşind din faptul că populaţia raionului Herţa, cu excepţia oraşului Herţa, unde locuiesc evreii şi a satului Tureatca, unde sunt ucraineni, o constituie românii şi moldovenii, care absolut nu cunosc limba ucreaineană sau rusă, iar dintre lucrătorii repartizaţi din regiunile estice numai opt persoane ştiu limba moldovenească, toată activitatea, amintită mai sus, întâmpină mari greutăţi. În baza celor expuse consider că e necesar de examinat problema transformării raionului Herţa în raion naţional moldovenesc sau românesc, alipind la acest raion satele româneşti din raionul Hliboca şi numind în posturile de conducere a raionului persoane care cunosc limba moldovenească”.

Dictatura stalinistă instaurează pe meleagurile mioritice un regim de jaf şi teroare. Astfel, la 15 august 1940 apare Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS despre naţionalizarea pământului pe teritoriul nordului Bucovinei, conform căruia începând cu data de 28 iunie 1940, tot pământul ţinutului cotropit şi bogăţiile subsolului devin proprietatea statului sovietic. În aceeaşi zi, este emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale, organizaţiilor de consum, transportului feroviar şi fluvial, poştei şi telegrafului. În mâinile statului trec tipografiile, spitalele, farmaciile, instituţiile de învăţământ, casele locuitorilor care s-au refugiat în România. Bunăoară, în oraşul Herţa sunt naţionalizate prăvăliile care au aparţinut în perioada interbelică locuitorilor Simku Vataru, Harabaju Lupu, Moriţ Leibovici, Şoil Aklip, Iosif Aranovici, Haim Blanaru, Haim Caruceru, Nicolae Chifu, David Kon, Nuhim Markovici, Abram Paskaru, Abram Rozen, Noih Segal, Iancu Şmilevici, Iankel Şpunt. Bolşevicii pun stăpânire pe farmacia lui Gheorghe Popescu.

În nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa este introdus sistemul sovietic de impozite. Gospodăriile băştinaşilor erau supuse impozitului agricol, impozitului pe animale, impozitului pe atelaje, impozitului pe clădiri. La şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa-Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planul de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri iltimul grăunte.

Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinurul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş, „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copii. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul de veci în pământurile străine ale Uralului.

E necesar de menţionat că în primul an de dominaţie a puterii bolşevice în Ţinutul Herţa, 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941, pentru „agitaţie antisovietică” au fost condamnaţi la diferite termene de închisoare 26 de oameni. În numărul lor a intrat şi molniceanul Gheorghe Vieru. Chiar din primele zile ale dictaturii staliniste, concomitent cu represiunile economice au început represaliile politice. Organele Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. desfăşoară o amplă activitate în direcţia stabilirii „elementelor care prezintă un pericol social”. A pornit o totală urmărire. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor era de ajuns ca oamenii nevinovaţi să fie arestaţi, acuncaţi în fioroasele cazemate bolşevice, supuşi diverselor metode de tortură şi condamnaţi pentru crime pe care nu le-au săvârşit. Victime ale politicii sângeroase, promovate pe acest picior de plai, au devenit ţăranii înstăriţi, foştii primari ai comunelor din ţinut, familiile care aveau rude înrolate în rândurile armatei române.

Prima victimă din satul Molniţa a devenit Constantin Gafu, arestat de reprezentanţii regimului totalitar la 27 iulie 1940. Soţia, Catinca, şi cinci copilaşi cu ochii plini de groază, s-au prins de gâtul ţăranului, care în decursul celor 50 de ani împliniţi n-a săvârşit nicio crimă împotriva Uniunii Sovietice. Omul a fost scos cu forţa din casă, iar cei rămaşi s-au pus pe bocit. Ajuns la Cernăuţi şi întemniţat, împreună cu alţi nenorociţi, în straşnica închisoare enkavedistă, fu supus, ca şi ceilalţi, interogatoriilor şi batjocurilor cu scopul ca molniceanul să recunoască faptul că-i „duşman al poporului”. Pentru atingerea scopului dat, călăii stalinişti foloseau diferite metode de tortură. Ei îi înfricoşau pe oameni, ameninţându-i că vor fi arestaţi copiii. Interogatoriile se desfăşurau de cele mai multe ori noaptea, iar ziua nimeni n-avea voie să doarmă. Pedepsiţilor li se înfigeau ace de metal sub unghii, adeseori ei erau vârâţi la carceră, unde fiecare osândit trebuia să stea numai în picioare pe parcursul timpului indicat. Primeau numai peşte sărat, ca să-i chinuiască setea. Mulţi nu puteau să reziste torturilor. Fiind sleiţi de puteri, ei semnau toate hârtiile, ce conţineau învinuiri false. Condamnaţi astfel la diferite termene de închisoare, nevinovaţii apucau drumul gulagurilor staliniste, unde majoritatea a rămas să doarmă somnul veşnic.

După zece zile, a pornit sub pază spre Cernăuţi Domnica Ciornei, arestată de grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Cercetările  au durat douăzeci de luni. Douăzeci de luni de chinuri cristice, fiindcă anchetatorii penali pentru a obţine declaraţiile necesare foloseau în timpul interogatoriilor toate mijloacele de tortură puse din belşug la dispoziţia lor de către regimul totalitar stalinist. Fiecare femeie arestată era supusă batjocurilor şi înjosirilor bestiale. Fiind dezbrăcată până la brâu, unul dintre călăi se plasa în spatele nenorocitei, ţinând-o vârtos de coatele braţelor, iar altul, întinzându-i cu o mână sânu-i gol, îl lovea fără milă cu cantul unei rigle mari şi grele, care se găsea în cea de a doua mână a călăului, pricinuindu-i bietei fiinţe dureri insuportabile. Când anchetatorii oboseau, victima era introdusă în „cuşca câinelui” - o cameră întunecoasă, cu suprafaţa de doi metri pătraţi, fiind ţinută zile în şir fără hrană şi apă. Pe data de 18 aprilie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o condamnă la trei ani de detenţie, întemniţând-o în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă. 

La 22 iunie 1941, când au început operaţiunile militare între România şi fostul imperiu sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut molniceanul Vasile Huţanu, un flăcău frumos la chip, înalt ca un pandur, membru al unei familii de oameni harnici şi cinstiţi. Ferecat în lanţuri, va fi aruncat în cazematele bolşevice. La baştină au rămas să-i ducă dorul părinţii, fraţii şi surorile. Pe data de 17 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la cinci ani de detenţie pentru faptul că era un „element care prezintă un pericol social”, fiind întemniţat în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Tot în acea zi de început de vară a fost arestat şi Haralambie Cercun, acuzat de faptul că era un „element care prezintă un pericol social” pentru puterea sovietică. Întemniţat în lagărul stalinist din regiunea Sverdlovsk, se stinge din viaţă în iarna lui 1942, având doar douăzeci de ani. N-a rezistat gerului cumplit din Siberia, foamei şi maltratărilor. A murit în floarea vârstei, cu o mare durere în suflet. Acasă a rămas scumpa sa mamă, aşteptându-l şi rugându-se, când inima începea să plângă, în lumina dimineţii sau la ceas de noapte, întru salvarea fiului drag, pe care cu dragoste l-a crescut ca să-i fie sprijin la bătrâneţe. Însă au venit străinii. Pe aceste meleaguri nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte ca imperiul bolşevic.

La 23 iunie este întemniţat în închisoarea din Cernăuţi Gheorghe Vieru, fiind acuzat de „agitaţie antisovietică”. Au rămas cu inimile sfâşiate de durere soţia Ilinca, copiii: Gheorghe şi Maria. Peste opt zile, v-a fi arestat Dumitru Bunduc pentru faptul că în perioada interbelică a intrat în componenţa „unui partid contrarevoluţionar” din România. Membrii familiei au apucat drumul calvarului spre taigalele siberiene fără de sfârşit, unde scumpa lui soţie şi-a găsit mormântul.

În primul an de putere sovietică, în Ţinutul Herţa au fost introduşi în lista „elementelor care prezintă un pericol social” 57 de persoane, care sunt condamnate la diferite termene de închisoare.

Nicolai Kureleak, fost şef de secţie la procuratura regională, în materialul Represiunile şi reabilitarea, scria: „În Bucovina de Nord represiunile s-au desfăşurat în trei etape: anii 1940, 1941 şi 1944-1953 [...]. Dosarele erau examinate de judecătoria regională, tribunalele militare, consfătuiri speciale. Toate aceste persoane au fost reprimate fiind încălcată legislaţia penală. Or, când au fost săvârşite presupusele crime, în Bucovina de Nord încă nu era instaurată puterea sovietică şi, deci, activitatea respectivă nicidecum n-a fost îndreptată împotriva statului sovietic”.

Dorind să scape de fiorosul regim stalinist, românii din Ţinutul Herţa fugeau peste frontiera care a despărţit frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. Treceau în Patria-mamă, în Ţara luminii şi libertăţii. În informaţia organizaţiei raionale de partid din 30 octombrie 1940, adresată comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei se menţiona: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”.

Tot în luna octombrie, opt tineri din localităţile Horbova şi Hreaţca au hotărât să treacă în România, fiindcă nu mai puteau suporta situaţia ce domina pe meleagurile voievodale. În noaptea de 13 spre 14 octombrie 1940, în România au trecut 17 tineri din satele herţene. În seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din ţinut, constituind peste 80 de oameni, s-a îndreptat către frontiera sovieto-română, pe care au trecut-o lângă localitatea Proboteşti. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia Dorohoiului.

În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, peste 150 de locuitori din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, conduşi de către profesorul şcolar Vasile Morărean din Ostriţa, au hotărât să treacă clandestin în Patria-mamă. Lângă satul herţean Lunca, românii au fost întâmpinaţi de gloanţele grănicerilor sovietici. Drept mărturie serveşte documentul descoperit în fondurile arhivei Direcţiei Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuţi, care ne comunică faptul că în ziua de 29 ianuarie 1941, comisia alcătuită din locotenentul Lubinenko, comandantul pichetului de grăniceri nr. 25, felcerul militar Subotin şi sublocotenentul Stronenko, au întocmit un act despre moartea unor persoane care au încercat să violeze frontiera de stat. Au fost împuşcaţi românii: Andrei Mosariuc, în vârstă de 41 de ani, Ion Burlă - 35 ani, Gheorghe Voronca - 21 ani, Eugenia Florea - 28 ani, Andrei Mosariuc - 25 ani, Osa Teurean - 32 ani, Vasile Iaremei - 17 ani, Veronica Antonovici - 17 ani, Nistor Florea - 32 ani, Ion Rodici - 45 ani, Toader Florea - 49 ani. Ei au închis ochii pentru totdeauna în dimineaţa zilei de 28 ianuarie, la ora 6 şi 15 minute. Corpurile lor tinere şi neînsufleţite au rămas în zăpadă până la căderea amurgului, coborând în groapa comună a iernii, săpată în pământul istoric şi plin de durere al Ţinutului Herţa, la ora 19. Conform informaţiilor păstrate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuţi, tot la Lunca au murit: Antonovici Dumitru - 32 ani, Doroş Toader - 26 ani, Cute Toader - 46 ani.

În mâinile călăilor stalinişti nimeresc cinzeci de persoane, dintre care patruzeci şi şapte de bărbaţi şi trei femei. Douzeci de oameni erau născuţi în localitatea Mahala, azi raionul Noua Suliţă, paisprezece - în localitatea Ostriţa, actualul raion Herţa, zece - în oraşul Cernăuţi, câte doi - în localităţile Voloca şi Ceahor, astăzi raionul Hliboca, un martir a venit pe lume în localitatea Plaiul Cosminului (Molodia), acelaşi raion, iar altul a văzut lumina soarelui în oraşul Drobeta-Turnu Severin din România. În numărul celor arestaţi intrau patruzeci şi opt de români şi doi ucraineni. Patruzeci şi patru de oameni aveau studii primare, unul, Vasile Morărean, poseda studii medii, iar cinci martiri nu ştiau carte. Lista arestaţilor era compusă din treizeci şi opt de ţărani, unsprezece muncitori şi un profesor şcolar. Încep interogatoriile. Timp de două luni întemniţaţii sunt supuşi diverselor metode de tortură. În zilele de 28-31 martie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sângeros din luna ianuarie. Doisprezece martiri sunt condamnaţi la moarte: Ion Boiciuc, Florea Bujeniţa, Ion Cudla, Toader Eremei, Ştefan Gureliuc, Petru Guzma, Gheorghe Medvighi, Vasile Morărean, Vasile Moraru, Vasile Tihon, Ion Toderean, Ilie Voronca.

Alţii, treizeci şi opt, au primit câte zece ani de puşcărie. Ei vor fi închişi în lagărele bolşevice de muncă corecţională, unde au murit în chinuri cristice optsprezece oameni. Martirii sunt clasificaţi de către autorităţile comuniste ca „trădători ai patriei socialiste” şi „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare”. Decizia dată este primită datorită faptului că la 8 martie 1941, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste a adoptat Decretul, conform căruia toţi locuitorii care s-au aflat până la 28 iunie 1940 pe teritoriul actualei regiuni Cernăuţi, au fost declaraţi cetăţeni sovietici.

- Va urma -