Cireşar cuprins în doliu
În ţinuturile de gheaţă ale Nordului îndepărtat a fost dus Petru al lui Nicolae Hoinic, apărut în această lume la 1897, în satul Banila-pe-Siret, o frumoasă localitate din Bucovina istorică. Fiind inclus de către autorităţile staliniste în categoria „elementelor care prezintă un pericol social” pentru nemărginita Uniune Sovietică, românul este arestat în ziua de 13 iunie 1941. La 2 iunie 1942, când în Republica Komi a suflat „vântul cald de vară”, bucovineanul şi-a îndreptat pentru ultima oară gândul său „către tine, dulce ţară”, dorind „să te mai văd” şi „să-ţi sărut câmpiile”, „să-ţi văd codrii răpitori”, închizând ochii pentru totdeauna. A murit cu „suspinul surorilor”, sperând că „într-o sfântă zi cu soare, într-o zi de sărbătoare”, mândra lui Bucovină va fi acoperită de „cerul luminat” şi al ei „braţ din lanţ scăpat”. Cu acest sacru dor, martirul a păşit pe calea veşniciei. După cinci luni, când ţăranul se afla „în singurătatea pământului nordic”, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., pe data de 21 noiembrie, îl condamnă la 10 ani de lagăr. Soţia, Natalia, născută în 1900, cu copiii: Petru, născut în 1934; Silvia, născută în 1936; Radu, născut în 1937, apucă drumul suferinţelor spre stepele kazahe.
În ziua următoare, 3 iunie, aflată în locul exilului din Kazahstan, „într-un tărâm de păsări fulgerate”, tânăra Natalia a lui Gheorghe Cnapic din Tărăşeni, fostul raion Hliboca, născută la 1918, este arestată de către autorităţile comuniste şi condamnată la 8 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru agitaţie antisovietică”. Şi a pornit românca spre împărăţia infernului „cu hronicul în spate”, unde sunt „nopţile în ţinte vechi bătute”.
La 7 iunie, în lagărul bolşevic din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, în „ţinuturile încă necunoscute”, se stinge din viaţă Vasile al lui Teodor Albota, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui în localitatea Nepolocăuţi din Bucovina, în 1880. Este ferecat în lanţuri pe data de 17 iulie 1940, fiind acuzat de „activitate trădătoare”. Au început atunci „să plângă doinele bătrâne”, care veghează „cenuşa marilor noştri morţi”.
Nicolae al lui Constantin Drogan s-a născut în frumoasa Basarabie, provincie „cu un sacru nume”. A întâmpinat primul răsărit de soare la 1914, într-un mândru sat din judeţul Orhei. Îşi îndeplinea datoria faţă de Patria dragă, „preamărind zilele ei”, când a nimerit în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. În toamna sângerândă a lui 1940, pe data de 28 noiembrie, este încătuşat soldatul Armatei Române, care se întorcea acasă. N-a avut norocul să ajungă la baştină. Interogatoriile feroce au durat 18 luni. În ziua de 9 iunie 1942, românul va primi 5 ani de temniţă „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. În drum spre blestematele lagăre staliniste, tânărul se ruga ca Ţara strămoşilor săi, dacă „n-om veni prin vorba prea săracă”, „tu află despre noi”, fiindcă „te iubim”.
În aprilie 1941, Iordache al lui Mihai Timcu, născut la 1901, în istoricul oraş „de lângă apa Prutului”, a hotărât să treacă în Patria strămoşilor, unde „clopotele-n fapt de seară bat cu jale peste Ţară”. Este reţinut de către grănicerii sovietici. Autorităţile staliniste ale regimului totalitar bolşevic îl duc la capătul lumii, în regiunea Omsk a Federaţiei Ruse. Acolo „doar umbra spinului e reazem” românului. În dimineaţa zilei de 9 iunie 1942, în zori cu rouă, bucovineanul a părăsit pentru totdeauna fioroasele celule comuniste, pornind spre zările albastre ale Universului. „Cu neamul către stele, zburând cu-atâta jale”. Şi cu „măsura dorului de casă”.
Peste două zile, la 11 iunie, în lagărul comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, se stingea din viaţă Ion al lui Gheorghe Vasilaş. Acest tânăr de 18 ani a văzut primul răsărit de soare în 1923, în frumoasa localitate Tereblecea din fostul judeţ Rădăuţi al României. Pe data de 11 mai 1941, va fi arestat de către grănicerii stalinişti din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., fiind acuzat de faptul că „a trecut ilegal frontiera de stat”. Apucă drumul Siberiei, cu „suspinul codrilor Cosminului şi cu chipul sfânt al Patriei străbune”.
Pe data de 7 mai 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea, conform căreia 10 persoane din satul-martir Mahala porneesc pe calea suferinţelor spre Nordul îndepărtat al fostei Uniuni Sovietice, fiindcă „erau rude cu un trădător al patriei socialiste”. În acea zi de primăvară sângerândă apucă drumul chinurilor cristice Xenia a lui Nicolae Isac, născută la 1887; Aniţa a lui Mihai Isac, născută la 1920; Valeria a lui Tănase Isac, născută la 1925; Vasile al lui Petru Isac, născut în 1928; Victor al lui Ilie Isac, născut în 1940; Gheorghe al lui Simion Isac, născut în 1939; Domnica a lui Simion Isac, născută la 1927; Maria a lui Manole Isac, născută la 1903; Mihai al lui Simion Isac, născut în 1928; Eufrosina a lui Vasile Isac, născută la 1902. În pământul îngheţului veşnic al Republicii Komi a coborât, la 12 iunie 1942, ţăranca Xenia a lui Nicolae Isac. Când mahalenii şi-au luat rămas bun de la vatra strămoşească, „plângea o lume-ntreagă”. Martirii au pornit la drum cu „scumpa icoană în inimi purtată”, cu „lacrima neamului, răstignit pe crucea învierii”.
Gheorghe al lui Ion Ioşupală, născut la 1903, în localitatea Poieni din Bucovina, era cioban. Avea grijă de mândrele mioare, care păşteau în văile cu doine ale satului de la poale de pădure. În frumoasele nopţi senine, când cupola Universului devenea împodobită cu miile de făclii nemuritoare, privea în înaltul cerului fără margini, căutând steaua destinului său zbuciumat. În sufletul românului se strecura melodia plină de farmec a nopţilor de vară. Pădurea din apropiere, îmbrăcată în mantia sa verde, scotea din ascunzişuri vocea tuturor vieţuitoarelor sale, iar râuleţul Molniţa plângea cu apa lui plină de dor. Bucovineanul ştia că a primit de la naştere „un mândru şes şi-un codru verde, un vânt şăgalnic ce se pierde, şi-un cânt al baştinei străbune”. Nu ştia carte, dar cunoştea semnele naturii, fiindcă se afla în mijlocul ei întregul an. Se simţea fericit că a apărut în această frumoasă lume. Însă au venit pe meleagurile bucovinene alte neamuri. Cu ura cuibărită în inimi, l-au prins pe bietul cioban şi l-au aruncat în subsoluri întunecoase şi pline de groază, fiindcă nu era pe placul noilor veniţi melodiile pline de jale, pe care tânărul le îngâna în noapte, cu fluierul său. Au rămas mândrele mioare fără stăpân. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., pe data de 13 iunie 1942, după 24 de luni de interogatorii şi chinuri, îl condamnă la 3 ani de lagăr „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Apucă drumul Gulagului bolşevic, iar în satul său de lângă pădure, în fiecare vară plângea înserarea, fiindcă „ştearsă-i urma stânelor din a trecutului zestre”.
Cu tot neamul răstignit pe cruce, a ieşit Ion al lui Grigore Opaiţ, în nemuritoarea zi de 1 aprilie 1941, la marea demonstraţie antisovietică. Ţăranul a văzut pentru prima dată lumina soarelui la 1898, în satul-martir Carapciu, localitate plină de legende şi de dragoste pentru Neam şi Ţară. N-a dorit să trăiască încătuşat „sub călcâi de zbiri”. Şi când a răsărit soarele acelei dimineţi istorice, în inima românului s-a înălţat „cântec sfânt de tinereţe”. S-a pornit spre Patria strămoşilor săi, dar n-a avut norocul să treacă hotarul stalinist. Îl arestează grănicerii sovietici şi-l duc în Uralul îndepărtat, pentru nimicire. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., tot pe data de 13 iunie 1942, îl condamnă şi pe acest bucovinean la 5 ani de detenţie. Sărmana lui inimă, plină de durere, a rezistat încă patru zile. A încetat să bată la 17 iunie, în blestematul lagăr de muncă corecţională din Sverdlovsk. „Gândul libertăţii frate-i cu cerşitul”.
În aceeaşi zi de 13 iunie, în acelaşi lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, s-a înălţat la ceruri alt martir, care a participat la evenimentul sângeros de la Varniţa. Ion al lui Gheorghe Timiş s-a născut la 1912, în satul Cupca din Valea Siretului, pe acel „vechi picior de plai”, „în ţara primăverii”. În prima zi de Prier s-a aflat alături de românii din celelalte localităţi bucovinene, uniţi pentru idealul libertăţii şi mândriei de neam. A doua zi, 2 aprilie 1941, este ferecat în lanţuri şi apucă şi el calea spre Siberia de gheaţă. Va fi acuzat de către Direcţia Regională Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. de „trădare de patrie”, fiind supus la chinuri infernale. El a murit în toiul nopţii, în „ziduri negre de-nchisoare” şi nu ştia că scumpa lui soţie, cu cei doi copii ai lor, se afla „pe crucea unei negre răstigniri”, în pustiul stepelor kazahe.
El a deschis pentru prima dată ochii înţelegerii la 1910, într-o localitate mare şi frumoasă, viaţa căreia se scurgea domoală, aşa cum curge apa Prutului pe câmpia Moldovei. S-a născut când soarele a început să coboare sub geana zării şi frunzele cireşilor din preajma casei părinteşti tremurau sub adierea serii. Din copilărie a iubit munca. Cu timpul, ea a devenit pentru el o încordare aprigă, care-i absorbea fiinţa întreagă. I-a ajutat întotdeauna pe cei din jurul său, pe harnicii locuitori ai acestui sat cu noroc. Călăii stalinişti l-au arestat în ziua de 29 mai 1941, acuzându-l de „complicitate la trecerea ilegală a frontierei de stat”. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 3 ani de detenţie. Va fi întemniţat în lagărul de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. Aflându-se în condiţii de trai inumane, ţăranul din Boian, Ion al lui Petru Şugan, se stăruia să îndeplinească toate normele de lucru, impuse de către administraţia lagărului, dorind să iasă din acest loc al infernului. Însă, în august 1943, bucovineanul este din nou adus în faţa tribunalului bolşevic şi primeşte 8 ani de temniţă „pentru agitaţie antisovietică”. A rămas vatra copilăriei şi tinereţii sale, cu chipurile boincenilor, care strălucesc în zarea îndepărtării ca scumpe icoane pe tâmpla trecutului.
În aceeaşi zi de 13 iunie, muncitorul Ion al lui Gheorghe Dâca, născut la 1922, în localitatea Pătrăuţii de Sus, arestat, pe data de 20 martie 1941, de către grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., primeşte 5 ani de temniţă stalinistă pentru faptul că, chipurile, „a avut intenţii să-şi trădeze patria”. Acest tânăr a intrat în numărul martirilor neamului, care merg pe drumul veacurilor, fiind acei neobosiţi semănători de suflet şi de vitalitate românească, având covârşitorul lor rol jucat în istoria suferinţelor naţionale. Prin vrednicia lor au înălţat generaţia părinţilor şi buneilor noştri la treapta măreaţă de sacrificare pentru idealul Patriei străbune.
Alt tânăr, tot din pitoreasca localitate Pătrăuţii de Sus, care a sosit în casa părinţilor săi la 1920, ca un dar al Domnului, porneşte şi el spre Patria libertăţii în ziua de 20 martie 1941. Nimereşte în mâinile grănicerilor bolşevici. Încep interogatoriile şi tortura, chinurile cristice în cazematele pline de groază ale primului stat socialist din lume. Ţăranul va răspunde cu demnitate la toate insinuările enkavediştilor, fiindcă a fost crescut într-un mediu al demnităţii şi cinstei, păstrându-şi sufletul curat în lumina zilelor viitoare. Tot pentru „intenţia de a-şi trăda patria” sovietică, Ion al lui Simion Ursulean, pe data de 13 iunie 1942, este privat de libertate pe un termen de 3 ani. S-a îndreptat către împărăţia infernului acest bucovinean cu glas şi chip frumos, iar în sărmana lui inimă se revărsau valuri de dor şi de durere înăbuşită.
În acei îndoliată zi de 13 iunie, când amintiţii mai sus martiri erau condamnaţi la ani grei de suferinţă, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, a coborât în somnul veşniciei martirul Iordache al lui Dumitru Lenza, născut la 1909, în satul Igeşti din Bucovina. În toamna de aramă a anului 1940, cu veşnicul dor al iubirii de Ţară în inimă şi cu o fermecătoare dorinţă de a ajunge în mediul unei lumi plină de dragoste şi lumină, se îndreaptă românul spre hotarul instalat în Cireşar. N-a avut norocul să-l treacă. Apucă drumul martirajului cu icoana Mântuitorului în suflet, care revărsa asupra lui roua milei sale dumnezeieşti.
Ştefan al lui Ilie Ferdie s-a născut în 1919, în satul-martir Mahala din fostul judeţ Cernăuţi al României. Este arestat de grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. în ziua de 2 mai 1941. După 24 de luni de interogatorii feroce, pe data de 13 iunie 1942, autorităţile staliniste îl condamnă la 3 ani de detenţie „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. A doua zi, la 14 iunie, ţăranul, „cu ochi ca floarea de cicoare”, va trece „în aură de mit”. S-a atins din viaţă în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk. „Prin jertfa lui, ne ştim cu toţii fraţi/ Legaţi de-un dor ce-i mai presus de moarte”.
Peste două zile, la 16 iunie, în acelaşi blestemat lagăr din regiunea Sverdlovsk, a închis ochii pentru totdeauna Petru al lui Isidor Gherman, care a venit în această lume la 1897, în localitatea Davideni din Bucovina. Arestat de către iscoadele sovietice în ziua de 7 iunie 1941, fiindcă în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar din România”. Când românul îşi dormea somnul veşniciei în pământul străin al Siberiei, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., pe data de 4 noiembrie 1942, îl condamnă la 8 ani de detenţie. Rudele sale: soţia, Secleta, născută în 1898, împreună cu cei doi copii ai lor, apucă drumul suferinţelor spre stepele pustii ale Kazahstanului. O durere adâncă a străbătut atunci glia strămoşească.
În aceeaşi zi îndoliată de vară, în acelaşi lagăr bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, a trecut în lumea celor drepţi ţăranca Domnica a lui Manole Şelovschi din Crasna. Fiind arestată de grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. în ziua de 7 mai 1941 pentru „intenţia de a-şi trăda patria”, este dusă în interiorul fostului imperiu stalinist, unde îşi va găsi mormântul. Deasupra mormântului ei, când a coborât înserarea, în apele cerului s-au aprins boldurile cu gămălii de argint ale îndepărtatelor stele, iar în jur domnea o tăcere pustiitoare sub bolta fără de sfârşit.
Tot la 16 iunie, în lagărul morţii din regiunea Sverdlovsk, s-a înălţat la Domnul tânărul Gheorghe al lui Vasile Cuşulschi, născut în 1922, în satul Stăneşti din fostul raion Hliboca. În ziua de 24 februarie 1941, intră în mâinile grănicerilor stalinişti, fiind dus în locurile de nimicire a românilor. Aici, în cazematele pline de groază ale dictaturii bolşevice a trecut prin toată gama fărădelegilor sovietice, îndurând cu toate firele sufletului său dureri cumplite. Cu inima arsă de atâta suferinţă a coborât în pământul străinătăţii acet martir al neamului, răstignit pe crucea Golgotelor staliniste. La 3 aprilie 1943, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 10 ani de închisoare „pentru trădarea patriei”.
Vera a lui Mihai Opaiţ şi-a făcut apariţia în această frumoasă lume la 1924, în istoricul municipiu Iaşi din România. În perioada interbelică se stabileşte în localitatea Suceveni din fostul judeţ Storojineţ, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componenţa Uniunii Sovietice. Este arestată de grănicerii stalinişti în ziua de 3 iunie 1941. Peste 24 de luni de interogatorii drastice în beciurile cazematelor bolşevice, la 17 iunie 1942, va fi condamnată de către autorităţile comuniste la 3 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Apucă drumul suferinţelor, îmbrăcând cămaşa muceniciei.
Tot în aceeaşi zi, alt român, Nicolae al lui Mihai Răţoi, născut la 1917, în pitoreasca localitate Turnu Măgurele din România, va primi şi el 3 ani de temniţă, fiindcă este inclus de către autorirăţile staliniste în categoria „elementelor care constituie un pericol social”. Muncitorul s-a stabilit cu traiul în vechea capitală a Bucovinei istorice. Aici l-au găsit „eliberatorii” în ziua de 28 iunie 1940. A suportat teroarea bolşevică, instaurată pe meleagurile voievodale până la 29 martie 1941, când a hotărât să se întoarcă în Ţara lui mândră, la locurile copilăriei sale îndepărtate, unde a văzut primul răsărit de soare. Nimereşte în mâinile iscoadelor sovietice şi porneşte spre împărăţia infernului.
Pe data de 17 iunie, Victor al lui Trofim Loghin, care a văzut lumina soarelui la 1913, în satul Pătrăuţii de Jos, este privat de libertate pe un termen de 5 ani. Ţăranul a fost întemniţat în închisoarea din Cernăuţi în ziua de 18 iunie 1941, fiind acuzat de faptul că în perioada interbelică „a intrat în componenţa unui partid contrarevoluţionar din România”. Ferecat în lanţuri, apucă drumul chinurilor cristice al Siberiei, fiindcă acei, care au venit cu „Duhul stepelor nomade”, „Păşesc pe icoane şi pe oseminte”.
Paulina a lui Hariton Sucevan s-a născut la 1918, în frumosul şi istoricul oraş de pe malul Prutului. În neuitata zi de 1 aprilie 1941, românca a participat la grandioasa demonstraţie antisovietică de la Fântâna Albă. Este arestată de grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. şi porneşte pe „drumul de sânge”, mânată de „ciubota de chirză-a puterii”. Primeşte 3 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională.
El s-a născut pentru a munci pe ogorul strămoşesc, lăsat de bunul său părinte. A venit în această lume într-o dimineaţă de vară a anului 1914, an zbuciumat în istoria ţinutului. A văzut primul răsărit de soare în Tărăşeni, localitate veche din Bucovina, cu frumoase tradiţii şi cu oameni harnici. Ion al lui Nicolae Şotropa a obţinut studii medii incomplete. Prin stăruinţă şi răbdare şi-a ridicat o temeinică gospodărie în localitatea natală. N-a căzut pe placul „eliberatorilor” acest ţăran înstărit şi, la 13 mai 1941, este acuzat de „activitate trădătoare”. Fiind transferat în regiunea Sverdlovsk, va fi supus chinurilor grele din partea acelora, care „înjurau Carpaţii”, când munţii „ning şi plâng româneşte”. În ziua de 18 iunie 1942 s-a oprit istovita lui inimă. „E Nistru-n lacrimi grele/ Şi Prutul plin de jele”.
Alt bucovinean a văzut lumina zilei în satul Ciudei, la 1894. A obţinut şi acest român, ager la minte, studii medii incomplete. În primăvara lui 1940, Vasile al lui Gheorghe Cucereanu s-a adâncit în teritoriul Ţării sale scumpe, pentru a-i ajuta pe fraţii din Oltenia la lucrările de însămânţare a terenurilor agricole. Când hoardele bolşevice intrau pe meleagurile voievodale, ţăranul aduna în hambarele Patriei o frumoasă recoltă de grâu. Nu ştia despre jalea instaurată pe plaiurile bucovinene. Când a luat sfârşit secerişul şi truda plugarului de luni de zile s-a încununat cu o răsplată meritată, s-a îndreptat spre locurile natale, unde-l aşteptau cei scumpi şi dragi. N-a avut norocul să ajungă acasă. În calea lui au apărut staliniştii. I-au ferecat mâinile şi picioarele în lanţuri, întemniţându-l, pe data de 31 august 1940, în bezna grea a închisorilor comuniste. A rezistat românul 21 de luni, până la 18 iunie 1942. Atunci, în acei noapte de vară, cu lună plină, peste lacrimile lui grele din inimă tremurau stelele albastre ale cerului.
Alexei al lui Alexandru Ciocanu s-a născut la 1881, în orăşelul Lipcani din Basarabia. A obţinut studii superioare, ocupându-se cu prelucrarea moşiei sale din nordul înstrăinat al Moldovei. În ziua de 13 aprilie 1941, românul este arestat de către reprezentanţii autorităţilor staliniste şi dus în Nordul îndepărtat al fostei Uniuni Sovietice. În Repuplica Komi a Federaţiei Ruse, unde „mocneau tăciunii foametei încleştate în sloiuri de gheaţă”, au rămas osemintele basarabeanului. A murit la 19 iunie 1942, în temniţa împetrită, nimicit de „irozii roşii” ai stalinismului. După 11 luni, când românul se afla în împărăţia Domnului, în mijlocul străbunilor, şi sufletul lui ardea ca un „candelabru pe cer”, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., la 28 aprilie 1943, îl condamnă la 8 ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională.
În aceeaşi zi de 19 iunie, în lagărul morţii din Sverdlovsk, „bătută în cuie pe Crucea Mântuitorului”, a închis ochii pentru totdeauna ţăranca Antiniţa a lui Gheorghe Berciuc, neştiutoare de carte. Ea a apărut în Valea Prutului, într-un sat cu lunci de mândre sălcii plângătoare, în care îşi făureau cuiburi păsările venite de la capătull lumii şi „în zvon de ciocârlie”, plugarii ieşeau la arat pământul, scriind „Povestea milenară pe umedul ogor”. S-a născut în localitatea Lunca din Ţinutul pitoresc al Herţei, la 1890. Dictatura stalinistă, instaurată pe meleagurile străbune la finele lunii iunie 1940, a constituit pentru băştinaşii acestui picior de plai lacrimi şi durere. Românca a hotărât să treacă în Patria-mamă şi să scape de teroarea bolşevică. Este reţinută de către grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., fiind întemniţată „în vâlvătăi de asupriri şi-n lanţuri de galere”. Soţul ei, Nicolae al lui Dumitru Berciuc, născut la 1897, conform hotărârii din 10 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., va fi deportat în Siberia, fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei”.
20 iunie 1942 a constituit o zi neagră pentru deţinuţii de origine română din lagărele staliniste de muncă corecţională. Ţăranul Constantin al lui Dumitru Ailăşoaie, născut la 1914, în localitatea Lucoviţa-Slobozia din Ţinutul Herţei, arestat pe data de 31 martie 1941, primeşte 10 ani de temniţă „pentru activitate trădătoare”. Alt român, Gheorghe al lui Sava Ioneţ, care a văzut lumina zilei în 1906, în satul-martir Carapciu din Bucovina Istorică, este condamnat la 5 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A participat la marea manifestare de la Varniţa, din ziua de 1 aprilie 1941, fiind încătuşat de către zbirii regimului totalitar stalinist în acea zi memorabilă de primăvară însângerată. Al treilea martir al neamului nostru, condamnat de către autorităţile sovietice la ani grei de suferinţă, devine tânărul Dumitru al lui Gheorghe Chelba, apărut în această lume la 1921, în localitatea Toporăuţi din fostul judeţ Cernăuţi al României. La începutul iernii 1940 a hotărât să părăsească acest ţinut plin de durere şi să treacă în Ţara strămoşilor săi. Încape în mâinile grănicerilor comunişti şi apucă drumul calvarului spre regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, unde va primi 3 ani de lagăr „pentru încercarea de a trece ilegal frontiera de stat”. Apare din nou în faţa tribunalului sovietic în vara lui 1943, fiind condamnat la 5 ani de închisoare „pentru agitaţie antisovietică”. Următorul osândit „pentru violarea frontierei de stat” va fi Dumitru al lui Gavril Hruşcă, născut la 1916, în localitatea Ganţeşti, fostul judeţ Dorohoi, locuitor al oraşului Siret din România, soldat al Armatei Române, arestat la 27 mai 1941. Este condamnat la 3 ani de detenţie. Pe banca acuzaţilor apare în acea zi îndurerată de Cireşar şi muncitorul Simion al lui Vasile Tcaciuc, care a deschis pentru prima dată ochii în localitatea Rogojeşti din judeţul Rădăuţi, la 1901. În perioada interbelică se stabileşte în vechea capitală a Bucovinei istorice, unde îl găsesc „eliberatorii” din nemărginita Uniune Sovietică. Va fi ferecat în lanţuri pe data de 4 mai 1941 şi privat de libertate pe un termen de 5 ani „pentru trădarea patriei” socialiste.
Pe data de 25 mai 1941, ţăranul Ilie al lui Ion Vaipan, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui dătător de viaţă la 1888, în mândrul şi istoricul sat Boian din Valea Prutului, se îndreaptă către hotarul instalat de bolşevici la finele Cireşarului 1940, dorind să ajungă în Ţara libertăţii, unde „lucesc ochii inului înflorit”. N-a avut noroc să treacă blestemata linie de demarcaţie şi, cu cătuşe la mâini şi picioare, porneşte spre groaznica regiune Sverdlovsk, unde îşi va găsi mormântul. Din acel ţinut de jale şi suspin, în ziua de 24 iunie 1942, a urcat la ceruri sufletul lui „de doină şi legendă”.
Românul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc a venit în această lume la 1923. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, când bucovinenii din diverse localităţi ale ţinutului mioritic s-au pornit către hotarul de la Lunca, cu dorul libertăţii în inimi, acest tânăr de 18 ani, locuitor al orăşelului Vaşcăuţi, s-a aflat în mijlocul neînfricaţilor patrioţi. Fiind arestat de iscoadele bolşevice, va fi supus celor mai groaznice metode de tortură stalinistă. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A închis ochii pentru totdeauna la 25 iunie 1942, într-un lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A avut o viaţă scurtă, „retezată de irozii roşii”, dar chipul lui luminos a rămas în memoria neamului pentru totdeauna.
Tot în aceeaşi zi de iunie, în acelaşi blestemat lagăr din Sverdlovsk, a trecut în nemurire şi alt martir al neamului, care a partipicat şi el la sângerosul eveniment de la Lunca, din luna ianuarie 1941. Nimerind în mâinile grănicerilor stalinişti, va fi condamnat, de acelaşi tribunal sovietic, primind 10 ani de temniţă. S-a născut curajosul patriot la 1913, în frumoasa localitate Ostriţa din Bucovina, încadrată mai târziu în componenţa fostului raion Herţa. În aceeaşi noapte de 27 spre 28 ianuarie 1941, s-a îndreptat muncitorul Zaharie al lui Simion Ioneţ în direcţia hotarului, care a despărţit românii de Patria lor scumpă. N-a ajuns nici acest martir în Ţara lui istorică, unde „străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei şi unde se aude sunerul de dimineaţă al grâului de aur”.
Al treilea martir, care a murit în celulele reci, zăvorâte cu lacăte grele, ale lagărului din Sverdlovsk, în ziua de 25 iunie 1942, a fost ţăranul Procopie al lui Ştefan Drivariuc din Dimca, apărut în această lume la 1893. Fiind arestat de autorităţile bolşevice „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, pe data de 13 iunie 1942, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., la 5 ani de temniţă comunistă. Inima lui, plină de chinuri grele, a rezistat încă 12 zile după anunţarea sentinţei. Cu răni sfâşiate de durere a pornit românul spre mângâierea sacră a Domnului.
Tot în acei zi tragică de vară, în Republica Komi a Federaţiei Ruse, s-au închis pentru totdeauna ochii ei albaştri, frumoşi, ca un cer adânc şi senin de primăvară. A trecut în veşnicie o mândră tânără de 22 de ani din satul Stăneşti, fostul raion Hliboca, deportată în pustiul Nordului îndepărtat pentru faptul că „era rudă cu un trădător de patrie”. Domnica a lui Todor Pilat a văzut primul răsărit de soare în 1920. Pe data de 7 mai 1941, românca urcă în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, pornind spre bezna grea a închisorilor comuniste, unde o aştepta regimul de groază din fioroasele temniţe staliniste.
La evenimentul sângeros de la Lunca, din ianuarie 1941, a participat tânărul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc, născut la 1923, în localitatea Voloca-pe-Derelui, fostul judeţ Cernăuţi al României. În dimineaţa zilei de 28 ianuarie este arestat de către autorităţile sovietice de represalii, fiind condamnat la 10 ani de închisoare „pentru trădarea patriei”. A murit într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, pe data de 26 ianuarie 1942. Rudele sale, conform deciziei Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. din 7 mai, acelaşi an, sunt ridicate de la casele lor şi deportate în Siberia, fiindcă „erau rude cu un trădător al patriei”. Pe calea grea a exilului s-au pornit părinţii: Procopie, născut la 1873, şi Maria Zaharciuc, născută în 1895. Împreună cu ei vor fi duşi în neagra străinătate cinci copii de origine română. A devenit orfană Bucovina.
În ziua următoare, românul Dumitru al lui Chiril Andrieş din satul Pasat al Ţinutului Herţa, arestat la 2 mai 1941 „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”, va fi condamnat de către autorităţile staliniste la 3 ani de lagăr. Martirul a văzut primul răsărit de soare la 1911. Şi rudele acestui osândit, în număr de şase persoane, sunt încărcate în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, fiind duse în locurile pustii ale imperiului bolşevic. Au rănas codrii seculari ai Cosminului, cuprinşi de un freamăt adânc al durerii.
Tot în aceeaşi zi de 27 iunie, Maria a lui Dumitru Stratan, care şi-a făcut apariţia în această lume la 1912, în localitatea Bogzeşti din fostul judţ Chişinău al Basarabiei, primeşte 5 ani de temniţă comunistă. A trecut şi această româncă ilegal frontiera pusă de stalinişti, fiindcă nu existau în Uniunea Sovietică treceri legale. Graniţa a fost pecetluită cu şapte zăvoare, împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată. Nimeni nu avea voie să părăsească „ţara fericită a sovietelor”. Toată lumea trebuia să trăiască în acest imens lagăr al terorii şi să mulţumească din tot sufletul nemuritorului Stalin şi partidului său. Basarabeanca, în ziua de 5 aprilie 1941, a încercat să iasă din infernul bolşevic şi este aspru pedepsită, conform legislaţiei sovietice. A îmbrăcat cămaşa suferinţei.
În iarna anului 1941, căpitanul Martynov, unul dintre conducătorii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., adresează lui Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un raport, în care semnala faptul că în ziua de „28 ianuarie 1941, locuitorii satelor Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostriţa, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei. La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră, ei au fost descoperiţi de către detaşamentul de călăreţi ai pichetului de grăniceri, în colaborare cu reprezentanţii operativi ai Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. În timpul efectuării acestei „operaţiuni”, au fost ucise 12 persoane, 53 reţinute şi doar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera”. În numărul arestaţilor a intrat şi Iacob al lui Simion Raţă, născut la 1898, în localitatea Ostriţa din fostul raion Herţa, neştiutor de carte. Autorităţile staliniste îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. S-a stins din viaţă în ziua de 28 iunie 1942, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A trecut în nemurire ca un rug aprins, în care a străluminat continuu frumuseţea dorului de libertate.
În Cireşarul plin de doliu, în regiunea Tomsk a Federaţiei Ruse, a trecut la cele veşnice Ion al lui Toader Todosean, care a văzut primul răsărit de soare la 1894, în acelaşi sat Ostriţa, deportat în Siberia de gheaţă, conform hotărârii din 14 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu el, au pornit pe drumul chinurilor cristice scumpa lui soţie, Maria, născută la 1903, şi doi copii minori. Unul avea 12 ani, iar mezinul împlinise 6 anişori. În iulie 1943, a părăsit această lume plină de cruzime şi mămica lor. Cu răni ce dor au rămas aceşti copii, scoşi din Bucovina strămoşească, în neagra străinătate, în împărăţia nesfârşitelor lagăre staliniste, ca „să-şi trăiască chinul veşnic, dragă Patrie română”.
Tot în iunie 1942, în îndepărtatul ţinut Krasnoiarsk din adâncul Siberiei, a trecut în lumea îngerilor Uleana a lui Petru Tomeac, apărută în satul Panca din fostul raion Storojineţ, în anul 1941. Ea constituia pentru nemărginitul imperiu sovietic cea mai mare prinejdie, fiindcă „era fiica unui element care constituie un pericol social”. Când sufletul ei s-a îndreptat către Domnul, „pe ramurile Neamului, în lumini astrale, au înmugurit stelele cerului”.
În prima jumătate a anului 1942, conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, au trecut în nemurire 166 de martiri. Osemintele lor au rămas în Republicile Komi şi Tatarstan, în ţinutul Krasnoiarsk, în regiunile Sverdlovsk, Novosibirsk, Kemerovo, Tomsk, Tiumen, Omsk ale Federaţiei Ruse, precum şi în regiunile Karaganda şi Aktiubinsk ale Kazahstanului. 84 de oameni de origine română vor fi condamnaţi de către autorităţile staliniste la ani grei de lagăr, primind de la 3 până la 10 ani de privare a libertăţii.
Nota Redacției