Prefaţă
Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei1, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pactului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a României. Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor teritoriale suferite de România în vara anului 1940, Germania şi U.R.S.S. au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoţit de un protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau „sferele de interese”. Tratatul, cunoscut şi sub numele celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (primul - comisar al poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S., celălalt - ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din convergenţa de interese ale celor două regimuri totalitare şi a schimbat configuraţia geostrategică a continentului european.
Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin şi Moscova - nazism şi comunism - nu i-a împiedicat pe Hitler şi Stalin să cadă de acord şi să fixeze soarta ţărilor din imediata vecinătate a Germaniei şi U.R.S.S. Pentru Führer, înţelegerea cu U.R.S.S. era condiţia indispensabilă declanşării - dorite de el - a războiului, prin câştigarea căruia spera să instaureze hegemonia celui de-Al Treilea Reich în Europa şi în lume. Garanţia acordată Poloniei de Marea Britanie şi de Franţa, la 31 martie 1939, crea perspectiva unui război pe două fronturi în cazul în care guvernul de la Varşovia ar fi respins revendicările Berlinului (oraşul Danzig/Gdañsk şi o cale ferată pe teritoriul polon unind Germania propriu-zisă cu Prusia Orientală şi beneficiind de extrateritorialitate). Pentru ca garanţia să capete o consistenţă militară, era nevoie ca Uniunea Sovietică să fie asociată la apărarea Poloniei, avînd în vedere că frontiera de vest a Germaniei era străjuită de Linia Siegfried, a cărei străpungere - pentru a veni în sprijinul Poloniei - ar fi necesitat, judecînd după experienţa Primului Război Mondial, costuri umane uriaşe.
Uniunea Sovietică şi conducătorul ei, Stalin - care, după acordul de la München (29 septembrie 1938), încheiat, în detrimentul Cehoslovaciei, de Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa, păreau într-o totală izolare - s-au aflat, odată cu începerea crizei poloneze, în situaţia de arbitri ai Europei. Hitler avea nevoie de U.R.S.S. pentru a evita un război pe două fronturi: în vest, împotriva Franţei şi Marii Britanii; în est, împotriva Poloniei şi U.R.S.S, dacă acestea din urmă s-ar fi alăturat coaliţiei anglo-franco-poloneze Führer-ul era convins că, dacă U.R.S.S. rămînea neutră, Wehrmacht-ul era capabil să lichideze rapid Polonia (2-3 săptămîni), pentru a se „întoarce” apoi în Vest.
La rîndul lor, premierii Marii Britanii şi Franţei - Chamberlain şi, respectiv, Daladier - înţelegeau că garanţia dată Poloniei nu căpăta eficienţă decît dacă Uniunea Sovietică s-ar fi alăturat celor două mari democraţii occidentale. Stalin avea de ales între cele două oferte: cea anglo-franceză şi cea germană. Prima însemna participarea la un război pentru apărarea unei ţări - Polonia - pe care Moscova o considera „un copil monstruos al Versailles-ului” şi care nu dorea să fie salvată de sovietici („cu germanii ne pierdem independenţa, cu ruşii ne pierdem sufletul”, gândeau polonezii). În afară de angajarea într-un război nedorit, U.R.S.S. nu obţinea nici un beneficiu de pe urma efortului militar. Ce avantaje ar fi putut căpăta la masa păcii - în cazul victoriei - în faţa celor două mari puteri „imperialiste”? Oferta lui Hitler era mult mai tentantă: dacă rămînea neutră, U.R.S.S. îşi vedea recunoscută o întinsă „sferă de interese” în Europa Nordică, Central-Răsăriteană şi de Sud-Est. Propunerea germană venea în întîmpinarea celor două obiective fundamentale ale politicii externe promovate de Stalin, ca mijloacele cele mai sigure de a garanta securitatea Ţării Socialismului:
- Crearea unui brâu de protecţie (glacis strategic) la frontierele sovietice.
- Stimularea unui război între ţările capitaliste pentru a împiedica formarea unei mari coaliţii antisovietice.
Era evident că, odată asigurată neutralitatea U.R.S.S., Hitler avea să declanşeze atacul împotriva Poloniei, ceea ce avea să atragă onorarea garanţiei din 31 martie 1939, ajungîndu-se astfel la un război între Germania şi anglo-francezi, adică acea diviziune sîngeroasă a lumii capitaliste, chemată să favorizeze răspîndirea revoluţiei comuniste. În acelaşi timp, Hitler era dispus să plătească generos preţul neutralităţii sovietice: Finlanda, Estonia, Letonia (iniţial, Lituania rămînea în sfera germană), o mare parte din Polonia şi Basarabia. Cântărind cele două oferte, Stalin nu putea ezita. Sunt indicii că la 19 august 1939 el a luat decizia de a accepta oferta germană[2].2 Ambele părţi erau grăbite - odată principiul cooperării acceptat - să încheie tratatul : Hitler, presat de apropierea toamnei, cu ploile ei, care stînjeneau funcţionarea binomului tanc-avion, piesa esenţială a războiului-fulger ; Stalin, nerăbdător să vadă statele « imperialiste » încăierate, în timp ce Uniunea Sovietică, rămasă în afara conflictului, avea să-şi sporească potenţialul militar, să-şi extindă graniţele şi, la momentul judecat de ea oportun, cînd combatanţii aveau să-şi fi sleit forţele, Armata Roşie avea să intervină şi să pună bazele unei pax sovietica.
În momentul încheierii tratatului germano-sovietic, atenţia lui Hitler şi Stalin era îndreptată asupra Europei Central-Răsăritene, unde avea să izbucnească războiul şi unde cei doi pregăteau împărţirea Poloniei. Europa de Sud-Est a făcut, în consecinţă, obiectul articolului 3 din Protocolul adiţional secret, redactat intenţionat într-o formă mai puţin precisă, care dădea însă satisfacţie semnatarilor, în aşteptarea intervenţiilor de mai tîrziu. Textul suna astfel : „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”[3].3
La prima lectură, cititorul are percepţia unei inadvertenţe : « aceste regiuni » par a nu se potrivi cu menţionarea numai a Basarabiei.4 În realitate, « aceste regiuni » se referă nu la Basarabia, ci la sud-estul Europei. Chiar însă şi cu această lămurire, textul articolului 3 poate fi înţeles în două feluri :
- Germania consimte la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S.
- Germania consimte la anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei şi a altor teritorii din Europa de Sud-Est, cu condiţia respectării intereselor sale economice (partea germană îşi exprimase numai dezinteresul politic pentru această arie a continentului).
Această dublă interpretare avea să provoace – aşa cum se va vedea – prima fisură în cooperarea germano-sovietică, ca urmare a revendicării sovietice, prezentată României privind nordul Bucovinei.
Aplicarea clauzelor Protocolului adiţional secret a început odată cu împărţirea Poloniei – a patra, după cele de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) – ca urmare a atacării acestei ţări de către Germania (1 septembrie) şi a intrării Armatei Roşii pe teritoriul ei (17 septembrie 1939). În timpul celei de-a doua vizite a lui Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie 1939) a fost semnat tratatul germano-sovietic de frontieră şi prietenie. Printr-un protocol adiţional secret, Lituania a intrat şi ea în sfera de interese a U.R.S.S., iar linia de demarcaţie în Polonia a suferit o modificare prin intrarea voievodatului Lublin şi a unei părţi a voievodatului Varşoviei în sfera de interese a Germaniei.5
Atenţia lui Stalin s-a îndreptat asupra celor trei state baltice - Estonia, Letonia şi Lituania - cărora Moscova le-a impus tratate de ajutor reciproc, în temeiul cărora U.R.S.S. a căpătat dreptul de a avea baze militare pe teritoriile lor. Stalin, precaut ca întotdeauna, pregătea anexarea statelor baltice, în etape, ţinînd seama de contextul internaţional, mai exact, de aşa-numitul „război ciudat”, caracterizat prin absenţa unor operaţiuni militare de însemnătate pe frontul de vest.
României i se pregătea, deocamdată, o situaţie apropiată de cea a ţărilor baltice. În absenţa altor surse, aceasta este concluzia ce se desprinde dintr-un articol publicat în revista Internaţionala Comunistă de Boris Stefanov, secretarul general al CC al Partidului Comunist din România. În articolul intitulat „Războiul imperialist şi România”, liderul comunist recomanda încheierea imediată a unui tratat româno-sovietic de ajutor reciproc.6
Nimeni nu era atît de naiv încît să nu înţeleagă că Boris Stefanov se conformase unei indicaţii a Kremlinului şi că articolul său era un mijloc de a sonda reacţia României. Probabil că acţiunile sovietice în vederea încheierii unui astfel de tratat ar fi continuat dacă, la 30 noiembrie 1939, nu ar fi izbucnit războiul sovieto-finlandez, care a concentrat interesul lui Stalin asupra sectorului nordic. Propunerea lui Boris Stefanov a fost, aşadar, îngropată. Ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, comisarul-adjunct al Afacerilor străine, V.P. Potemkin, i-a spus, la 8 decembrie 1939, că „articolul în chestiune expune consideraţiuni personale ale autorului, care nu corespund vederilor guvernului sovietic”.7
Încheierea războiului sovieto-finlandez (12 martie 1940) a pus capăt răgazului de care beneficiase România. La 29 martie 1940, vorbind în faţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., V.M. Molotov a deschis practic „dosarul basarabean”, arătînd de ce nu exista un pact de neagresiune între Uniunea Sovietică şi România: „Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de U.R.S.S., deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. Astfel, nu este nici un motiv de agravare a relaţiunilor sovieto-române”. 8 Declaraţia lui Molotov cuprindea un avertisment dat României, dar şi asigurarea că nu era de temut o acţiune militară. Această moderaţie se explică prin situaţia indecisă încă de pe frontul de vest, unde continua „războiul ciudat” , Wehrmacht-ul acţionînd în Norvegia. Probabil că Stalin avea în vedere şi faptul că România beneficia de garanţia anglo-franceză din 13 aprilie 1939.9
Următorul demers sovietic l-a constituit conversaţia însărcinatului cu afaceri al URSS în Italia, L.B. Helfand, cu ministrul României la Roma, Raoul Bossy (19 aprilie 1940). Abordînd problema Basarabiei, diplomatul sovietic a spus că ea era o „rană adâncă” pentru ţara sa şi că „trebuie căutat un mijloc de a vindeca rana”. Din cele spuse de el nu au lipsit însă declaraţii liniştitoare şi ademenitoare, când a îndemnat la discuţii bilaterale : „De unde ştiţi că dl. Molotov ar pune chestiunea Basarabiei în totalitatea ei ? Eu cred că aţi fi mirat de generozitatea (sic !) guvernului sovietic” sau „Dar s-ar putea să nu vi se ceară nici o concesiune teritorială. De unde ştiţi că dl. Molotov nu s-ar mărgini să vă propună, de pildă, cedarea vreunei baze navale – ca Estoniei – menită apărării contra unei eventuale debarcări a trupelor generalului Weygand?”.10
Ofensiva declanşată de Wehrmacht pe frontul de vest la 10 mai 1940 a năruit scenariul lui Stalin, întemeiat pe un război de lungă durată între ţările capitaliste, cu hecatombe de luptători, care să-i epuizeze pe adversari şi să deschidă drumul Armatei Roşii şi al revoluţiei comuniste. Războiul-fulger a îngenuncheat Franţa - pentru a nu mai vorbi de Belgia, Olanda şi Luxemburg - în decurs de patruzeci de zile (10 mai-22 iunie 1940). Nu se ştia cît va mai rezista Marea Britanie, astfel că Stalin s-a aflat în faţa perspectivei de a se găsi singur în faţa unui Reich victorios şi puternic. S-a grăbit, aşadar, să treacă la anexarea ţărilor baltice şi să rezolve „problema basarabeană”.
În ziua de 13 iunie 1940, Stalin a convocat la Kremlin o consfătuire la care au participat Molotov, mareşalul S.K. Timoşenko, comisarul poporului pentru Apărare, mareşalul B.M. Şapoşnikov, şeful Statului Major General, şi alţi înalţi comandanţi militari, unde s-a discutat operaţiunea ce trebuia desfăşurată împotriva României dacă ea s-ar fi opus revendicărilor teritoriale sovietice.11 Pe temeiul celor hotărîte la această consfătuire, Direcţia Politică a Armatei Roşii a emis o directivă privind munca politică în rîndurile trupelor sovietice din regiunile militare Kiev şi Odesa şi acţiunile de subminare a moralului militarilor români. Directiva nu face referiri decît la Basarabia, nu şi la Bucovina.12 Întrucît, la 23 iunie, V.M. Molotov l-a informat pe ambasadorul german la Moscova, contele von der Schulenburg, că U.R.S.S. va cere României să-i cedeze Basarabia şi Bucovina (toată Bucovina !), este de presupus că decizia de a adăuga şi Bucovina pe lîngă Basarabia a fost luată între 21 şi 23 iunie.
Comunicarea făcută de Molotov diplomatului german - că guvernul sovietic era hotărît să recurgă la forţă dacă era necesar - a produs nervozitatea părţii germane. Pentru economia de război a Reich-ului, livrările de petrol şi cereale din România erau esenţiale. Cum să duci un război al motoarelor - aşa cum era războiul-fulger - fără carburant ? Un război sovieto-român putea perturba livrările de petrol din România sau afecta grav zona petroliferă. Pe lîngă acest aspect, Hitler a fost iritat de cererea sovietică privind Bucovina. Führer-ul înţelegea art. 3 din Protocolul adiţional secret ca referindu-se strict la Basarabia şi percepea revendicarea Bucovinei ca prima depăşire de către Stalin a limitelor teritoriale fixate sferei de interese a U.R.S.S. prin acordurile germano-sovietice din august-septembrie 1939.13 În răspunsul guvernului german se preciza că problema Bucovinei este „ceva nou”, altfel spus, o problemă neabordată în discuţiile bilaterale anterioare. Faţă de poziţia germană, Stalin, pentru a veni în întîmpinarea poziţiei germane, a restrîns revendicarea la nordul Bucovinei, decizie comunicată de Molotov lui Schulenburg la 26 iunie.14
În nota ultimativă sovietică din 26 iunie adresată României, URSS cerea « restituirea » Basarabiei şi reclama nordul Bucovinei, ca fiind locuit de ucraineni, şi ca o compensaţie - neîndestulătoare - pentru cei 22 de ani de ocupaţie românească a Basarabiei ! Guvernul român a avut prevederea să dea o astfel de formulare în răspunsul la cea de-a doua notă ultimativă sovietică încît să nu legalizeze din punctul de vedere al dreptului internaţional raptul teritorial săvîrşit de U.R.S.S.: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.15
La 29 iunie, tancurile sovietice au intrat în ţinutul Herţa,16 care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, ci din Vechiul Regat, mai exact din judeţul Dorohoi, aşadar, el nu figura în nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940. S-a aflat sau nu Herţa pe harta însoţitoare a notei şi pe care ministrul României a crezut că este mai bine să nu o ia cu el în noaptea de 26/27 iunie ? (Harta luată de Gheorghe Davidescu la 29 iunie şi publicată în acea zi în presa sovietică, hartă unde Herţa intra în frontierele sovietice, putea fi una substituită.) Rămâne sigur faptul că militarii sovietici care au intrat la Herţa, la 29 iunie, au declarat, după un incident în urma căruia au fost ucişi şi răniţi mai mulţi militari români, că „au greşit că au mers pînă la Herţa”.17
În urma instrucţiunilor primite de la Bucureşti, Gheorghe Davidescu i-a semnalat lui Molotov incidentul de la Herţa şi a subliniat că este vorba de « un vechi teritoriu românesc aparţinînd României încă înainte de războiul din 1914 ».18 Că la Moscova existau îndoieli în privinţa ocupării ţinutului Herţa o dovedeşte – în opinia noastră – faptul că, la 30 iunie, Statul Major General sovietic a cerut şefului de Stat Major al Frontului de Sud, N.F. Vatutin, să transmită, pînă la orele 14, „evaluarea însemnătăţii raionului Herţa din punct de vedere militar şi economic”.19 Răspunsul a fost că „Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al rîului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mîinile noastre”.20 Răspunsul lui N.F. Vatutin a pecetluit soarta ţinutului Herţa!
Dictatul de la Moscova (căci în capitala sovietică a avut loc un dictat similar celui care avea să se desfăşoare în Viena la 30 august 1940) a smuls României Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. S-a consumat astfel prima fază a lichidării României Mari. În memoriile sale, Ion Negoiţescu scrie cu dreptate, referindu-se la prăbuşirea României Mari în iunie-septembrie 1940 : „Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia nu ar fi fost atît de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvîntul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii”.21
Plătim şi astăzi !