- Date despre biografia şi personalitatea lui Mihail Moruzov [1]„Mihail Moruzov s-a născut la 16 septembrie 1887, în satul Zebil, comuna Sarichioi, județul Tulcea ca fiu al preotului Nicolae și al Mariei Moruzov, dintr-o familie de cazaci. Şi-a început cariera în 1909, ca agent special în Direcția Generală a Polițiilor și a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungând, în 1917 - la vârsta de 30 de ani, în plin război -, în fruntea „Serviciului de informații al Deltei".[...] Mihail Moruzov și serviciul său au influențat categoric soarta luptelor pe acest front. Până la sfârșitul războiului, din 178 de spioni germani trimiși în liniile românești, 156 au fost prinși, printre care și colonelul Friederich von Mayer, șeful informațiilor germane în Dobrogea. [...] Serviciul creat de Moruzov era echipat cu cele mai performante instrumente ce apăruseră la vremea respectivă: echipament de înregistrare (pe bandă, sau pe discuri), microfoane, detectoare, oglinzi transparente, periscoape, celule fotoelectrice. După 1936, el a organizat școli pentru pregătirea de specialiști în radio-telegrafie, fotografie, filmare, amprente, etc. [...] Un ofițer de informații american, venit in misiune, în România, imediat dupa actul de la 23 august 1944, afirma că dosarele S.S.I. „conțineau cea mai mare culegere de date despre sovietici din toată Europa, cu excepția dosarelor găsite în Germania".[2]
„Ştiind să se strecoare prin toate uşile, atent, gata să şi introducă antene peste tot, a devenit indispensabil celor ce voiau să ştie tot, fără eforturi. Românul dispreţuieşte spionajul. Moruzov nu l a dispreţuit. El se ştia dispreţuit, dar şi temut. Şi a jucat cartea până la urmă cu pasiune. A întrevăzut finalul? Cred că da. Unele fonduri găsite în străinătate ar sprijini supoziţia." (Colonel Octav Vorobchievici)
În atenţia posterităţii
Mihail Moruzov este un personaj despre care s a vorbit - şi înainte de 1989[3], dar şi după[4] - mult mai mult decât despre succesorul său Eugen Cristescu sau Traian Borcescu ori Gheorghe Ionescu Micandru. Evident, prin anvergură şi rezultate, i-a depăşit pe toţi ceilalţi. El rămâne şi astăzi încă cel mai bun om de informaţii din câţi a avut această ţară. Dar şi cel mai enigmatic. Mihail Moruzov a lăsat puţine documente scrise. Câte au fost au avut o soartă tragică, multe fiind distruse în septembrie 1940, cu ocazia arestării lui, şi în 1944 (de exemplu în bombardamentul de la Turnu Severin, din septembrie), când a ars cea mai mare parte a arhivei SSI din perioada 1924 1928[5].
Înainte de 1989, în ciuda limitelor ideologice binecunoscute (şi a comodităţii celor ce au avut acces în arhivele ferecate, mulţumiţi să culeagă un citat dintr un document sau două), numele lui Moruzov a apărut şi în lucrările destinate marelui public, nu numai în cele de uz profesional, pentru lucrătorii din Securitate. După 1989, revista „Magazin istoric" i-a consacrat un portret realizat de un fost salariat al S.S.I., Nicuşor D. Stănescu[6]. În publicaţia „Strict Secret", Ion Pavalescu a publicat cercetările sale, pe baza mărturiilor lăsate de Veniamin, nepotul lui Mihail Moruzov, strânse apoi într-un volum[7]. S-au mai publicat documente despre Moruzov şi în alte gazete, servite de cei ce le „pescuiseră" înainte de 1989 în acelaşi ambalaj din lucrările „profesionale"[8]. Televiziunea Română i-a consacrat primul episod al serialului „Jocuri periculoase", realizat de regi¬zo¬rul George Borcescu. Au fost publicate sau republicate lucrări memorialistice, în care personalitatea lui Mihail Moruzov ocupă spaţii impo¬tante[9].
Autorii străini, care s-au ocupat de evoluţia societăţii româneşti, în perioada premergătoare şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, au ţinut cont, în lucrările lor, de acţiunile importante iniţiate şi conduse de Mihail Moruzov şi Serviciul Secret român, precum şi de rolul şi locul acestora în angrenajul puterii politice[10]. Este firesc deci să ne punem întrebarea: se mai pot spune lucruri necunoscute despre cel care a fost şeful Serviciului de informaţii şi siguranţă al Dobrogei, în Pe¬rioada 1917 - 1919, şi, apoi, şeful Serviciului Secret de informaţii al Armatei Române, în perioada 1924 -1940? Răspunsul este categoric da, şi vom căuta să îl argumentăm în cele ce urmează. Vom evoca tocmai faptele de noutate, punctând doar acolo unde este strictă nevoie, pentru cursivitatea prezentării, elementele deja cunoscute.
În legătură cu originea sa etnică, însuşi numele de Moruzov sugerează o descendenţă slavă. Memorialistul legionar Ştefan Palaghiţă îl considera pe Mihail Moruzov „un străin"[11]. La rândul sau, Mihail Sturdza, cel care a îndeplinit funcţia de ministru de externe în guvernul din perioada statului naţional legionar, spunea despre Moruzov că „avea origini dubioase", că „a fost comisar sovietic din Harkov", care „se refugiase în R¬mânia după 1920" şi că era „un venetic" pus de Carol al II lea în postul cel mai de încredere din toată administraţia noastră civilă şi militară[12]. Ultimul comandant al Mişcării Legionare, Horia Sima, face şi el aluzie la originea lui Moruzov în felul următor: „faţa lui lătăreaţă aproape turtită, dezvăluie o ascendenţă slavo mongolă"[13].
Familia
Documentele de arhivă păstrate atestă că Mihail Moruzov s-a născut la 8 noiembrie 1887, în comuna Zebil din Judeţul Tulcea. Toate sursele îi indică pe Moruzovi drept descendenţi ai cazacilor zaporojeni, refugiaţi în România la o dată ce nu poate fi precizată, într-o declaraţie dată la 20 noiembrie 1940, Pelaghia, sora lui Mihail, pe arunci în vârsta de 74 ani, se declara „de origine rusă"[14]. Un certificat de naţionalitate, emis de Primăria comunei Zebil, la 26 iulie 1921, atestă faptul că „preotul Simion Moruzov, decedat, tatăl tânărului Gheorghe Moruzov, a domiciliat în această comună de la anul 1898". Potrivit aceluiaşi act, Simion era „îndeobşte cunoscut ca român"[15]. Nicolae Moruzov, tatăl lui Mihail, fusese preot, vreme de 40 de ani, la biserica rusă din Tulcea. Împreună cu Maria, avusese 5 băieţi şi două fete. În acest punct, relatarea surorii lui Moruzov se distanţează de cea a lui Veniamin, nepotul său, care ştia doar de existenţa unei mătuşi. Potrivit Pelaghiei, ea a mai avut o soră, Teodosia, care murise la Tulcea înaintea tatălui ei. La fel, murise deja, în 1940, şi Teodor (Feodor) Moruzov, pictorul. Ceilalţi trei erau Simion (mort şi el), Ivan (Fedea la Veniamin) şi Afanasie. În vreme ce Pelaghia spunea, în 1940, că Afanasie, Ivan şi Mihail se aflau la Bucureşti, Veniamin dădea alte date despre ei. Cert este că Mihail a păstrat legătura cu fraţii săi, pe care i a folosit în străinătate. Tot Pelaghia ne oferă informaţii despre averea familiei. După moartea tatălui, au rămas 5 pogoane de pământ şi o casă în Tulcea, pe str. Basarabilor nr. 147. Moştenirea a fost împărţită între fraţi. Pelaghia mai primea şi 50 000 lei. În 1940, Pelaghia avea 8 ha de pământ, parte şi din ceea ce primise de la Moruzov. Pelaghia i a administrat şi averea fratelui ei, Mihail Moruzov. Pe pământurile sale, acesta însă construise o casă şi o moară de vânt.
Să vedem acum, pe baza relatării lui Constantin Maimuca, un om care nu îl avea la inimă pe Mihail Moruzov, la fel ca şi memorialiştii legionari, în ce consta averea acestuia la sfârşitul vieţii: „La arestarea lui Moruzov s-a descoperit o avere destul de importantă cumpărată pe nume străine. Aşa, palatul [din Bucureşti - n.n.] de la Şosea era pe numele unui prieten al său, bulgar de origine, care a mărturisit aceasta. Mobilierul artistic şi covoarele scumpe persiene din palat reprezentau sume serioase. Apoi, ferma din Prahova, via din Tulcea, clădirile şi şcolile pe care le construise acolo pentru folosul public, reprezentau, de asemenea, investiţii mari. Mai cumpărase unul sau mai multe apartamente pe numele nepoatei sale, de care se spune că era « foarte ataşat »"[16]. Legat de casa lui Moruzov, fiica acestuia, Aurora Florina, i-a relatat domnului Ion Pavelescu o poveste extrem de interesantă, ce se află în cartea deja menţionată. De altfel, domnul Pavelescu a descoperit şi alţi urmaşi ai lui Moruzov, între care o nepoată căsătorită cu un şef de secţie la ziarul „România liberă", în anii '50, şi alta căsătorită cu cunoscutul publicist şi realizator de televizi¬une Emanuel Valeriu.
Mihail Moruzov s a căsătorit în două rânduri. Prima soţie se numise Văraru; din căsătoria lor s a născut Aurora Florina, singura fiică a lui Moruzov. Divorţat, Moruzov s a recăsătorit cu Teodora Săndulescu, profesoară din Silistra, dar a divorţat şi de ea. În ultimii ani, se amorezase ne¬bu¬neşte de o nepoată, care l-a însoţit şi într-o călătorie la Paris. Colonelul Gheorghe Petrescu, pe atunci ataşat militar la Roma, ne a lăsat o interesantă descriere, una dintre puţinele în care regăsim pe Moruzov omul. „Aici [la Paris - n.n.] găsesc pe Moruzov la Grand Hotel, nu singur, aşa cum era cu două zile mai înainte, când l-am condus de la Veneţia la Milano, ci cu o doamnă pe care mi-o prezentase la Bucureşti, cu o ocazie, ca o nepoată a sa... În cele două zile cât am stat la Paris, am avut posibilitatea să observ starea de spirit a lui Moruzov şi să constat că era cu totul alt om decât acela pe care îl cunoscusem. Acest om, care nu a avut niciodată nici o atenţie sau slăbiciune faţă de vreo femeie, care dispreţuia femeia, în sensul că o considera un impediment în viaţa şi activitatea unui om, acest om care spunea că nu cunoscuse niciodată ce este sentimentul de afecţiune pentru o femeie, era obsedat de data aceasta numai de însoţitoarea sa de acum. Imposibil să se concentreze asupra unei chestiuni serioase, distrat şi indiferent la chestiuni importante, aproape evita să vorbească de ele şi parcă nici nu-l interesau"[17].
„Realitatea se împletea cu legenda"
Lucrurile nu sunt prea clare nici în privinţa studiilor făcute de Mihail Moruzov. Gheorghe Cristescu ştia că numirea definitivă a lui Moruzov în fruntea S.S.I. s-a tărăgănat pentru că el nu avea studiile superioare pe care le cerea postul. Iniţial fusese plătit ca diurnist (angajat temporar). Oricum, „Moruzov ştia din familie limba rusă. Vorbea şi ucraineana, bulgara, turca şi tătara", relata acelaşi Gheorghe Cristescu. O descriere a lui Moruzov ne a lăsat N. D. Stănescu: „Ca înfăţişare fizică, Mihail Moruzov era de statură potrivită, lat în umeri şi îndesat, ceea ce determina impresia că era mai scund decât era în realitate, cu nasul puţin turtit şi cu o faţă aducând într-o măsură cu tipul melancolic, explicabilă, poate, prin încrucişările ce s-au produs, în decursul timpurilor, în colţul european din care se trăgea. Deşi avea extremităţile membrelor mici, era dotat cu o forţă fizică superioară şi cu toate că nu părea suplu, putea fugi cu mare viteză. Ca înfăţişare generală, aducea uneori şi într o măsură cu Mussolini. Avea ochii verzi, cu reflecţii metalice, umbriţi de sprâncene stufoase şi cu putere de pătrundere magnetizantă, iar când te privea cu încordare, simţeai că te pătrund în străfunduri, ceea ce cred că a contribuit la succesele sale profesionale.
Se îmbrăca sobru şi fără variaţie, purtând acelaşi costum cenuşiu-închis, ca un desen discret"[18].
Despre începuturile lui Moruzov în munca de culegere a informaţiilor s-a vorbit deja. Se pare că era un om născut pentru aşa ceva. Ştefan Enescu aprecia că „pe Moruzov îl ajuta o extraordinară energie şi voinţă, o capacitate naturală şi putere de pătrundere uimitoare. Cazac zaporojan, întrupa sănătate, inteligenţă, abilitate, voinţă şi îndrăznesc să spun că avea geniu"[19].
Horia Sima considera că Mihail Moruzov era un „om fără scrupule şi de un rafinament diabolic... simpla evocare a numelui său impunea groază". Acelaşi memorialist mărturi¬sea că, până să-l cunoască direct - în primăvara anului 1940 -, auzise despre el multe lucruri, dar nimic precis, astfel încât „realitatea se împletea cu legenda", „în orice caz - continua Horia Sima - pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea mişcării"[20].
Doctorul Şerban Milcoveanu îl apreciază pe Moruzov ca „inteligenţa cenuşie" şi „mult superior în inteligenţă lui Eugen Cristescu"[21].
Să prezentăm acum descrierea făcută de Gheorghe Cristescu: „Scund, vânjos, pleşuv, dinamic şi foarte inteligent, poseda într-un grad intens abilitatea profesională detectivă... Ambiţios până la orgoliu, poseda un spirit de dominare despotică, neadmiţând replici sau corectări, fapt ce constituia un mare defect pentru flexibilitatea care se cere şefului unui asemenea serviciu în raporturile cu subalternii săi"[22]. S-a spus despre Moruzov că avea nervi de oţel şi o capacitate de concen¬trare ieşită din comun. Adevărat, dar era şi el om. Am văzut deja ce ne spune Gheorghe Petrescu despre Moruzov. Să mai adăugăm, în relatarea aceluiaşi, cum l-a găsit la Veneţia, cu câteva zile înainte de a fi arestat: „Moruzov era abătut, negru la faţă, complet absent, preocupat în aşa fel încât începea o vorbă şi apoi îşi pierdea şirul şi renunţa... Îmi spune că este obosit, că nervii nu-l mai susţin şi-mi arată mâinile care tremurau; îmi spune că este ferm hotărât să se retragă din funcţie, undeva la ţară şi să nu mai vadă pe nimeni şi să nu mai audă de nimic"[23]. Era şi foarte bănuitor, după cum ne lasă să înţe¬legem medicul său, Andrei Frank, cel care îl caracteriza astfel: „A fost un om închis, inteligent, culant ca client, prietenos când voia, vorbea foarte puţin". Dar iată ce mai povestea doctorul Frank: „În 1938 am fost chemat la dânsul personal de vreo două ori pentru maladii intervenite, în vara acestui an am fost chemat o dată urgent după întoarcerea dumisale de la Mamaia, prezentând fenomene hepato-gastrice şi fiindu-i frică de o tentativă de otrăvire. Internat în spitalul Elias, s-a constatat un calcul biliar care produsese fenomenele gastrice"[24]. În decembrie 1939, Moruzov a fost operat pentru hernie ombilicală.
Peste ani, Gheorghe Cristescu îşi amintea de sprijinul pe care i-l acordase Mihail Moruzov într o poveste de amor contra fratelui său, Eugen Cristescu. Gheorghe se îndrăgostise de vara sa, fiica unui unchi la care stătea în gazdă pe când era student la Facultatea de drept. Familiile s-au opus căsătoriei tineri¬lor. Eugen Cristescu, subdirector în Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă, îşi ameninţă chiar fratele cu arestarea. Moruzov l-a ajutat să se căsătorească cu aleasa inimii lui pe ascuns, la Primăria de Verde din Calea Rahovei, scutindu-i de dispensa legală ce s-ar fi cerut între veri. Tot el le a făcut rost de paşapoarte şi i-a trimis, împreună cu nepotul lui, Malencu (Veniamin) Moruzov la Paris. Călătoria de nuntă a prevăzut şi o săptămână la Veneţia şi alta la Milano. După cinci luni, tinerii căsătoriţi au revenit la Bucureşti, punând familiile în faţa faptului împlinit. Relaţiile lui Moruzov cu Eugen Cristescu nu au avut, evident, de câştigat în urma acestui episod[25].
Mihail Moruzov era un om extrem de abil şi care se putea uşor adapta mediului. Cea mai bună dovadă o constituie isprăvile lui din perioada anilor 1917-1918, când s-a descurcat, cu mult curaj, cu comitetele revoluţionare ruseşti din Dobrogea şi sudul Basarabiei, episod asupra căruia vom reveni, în timp însă, omul Moruzov s-a schimbat. O spunea, într-o manieră indirectă, şi colonelul Gheorghe Petrescu: „era şi s-a menţinut mult timp un om extrem de modest, foarte sobru şi foarte muncitor"[26], într adevăr, şi alţi oameni care l-au cunoscut vorbesc despre modificările petrecute pe măsură ce puterea de care dispunea a sporit. Generalul Ion Gheorghe, care în perioada 1934 1938 a fost ataşat militar la Ankara, a avut ocazia să-l cunoască pe şeful Serviciului Secret, despre care consemnează în lucrarea sa memorialistică: „Moruzov a început ca agent de informaţie de mâna a treia al Statului Major român. Obraznic şi descurcăreţ cum era, a reuşit să dea marea lovitură după ani de activitate neimportantă: l-a informat pe Carol al II lea despre anumiţi politicieni români. Aceasta i-a adus postul de şef al Serviciul Secret român. L-am văzut cu prilejul unei serbări din Palatul Regal, în eleganta uniformă a Frontului Renaşterii Naţionale, după ce figura sa îmi atrăsese mai înainte atenţia pe culoarele Statului Major, fiind îmbrăcat pe atunci în haine modeste"[27]. Iată ce declara Ştefan Enescu, mulţi ani secretarul său: „Moruzov deveni din ce în ce mai nervos şi... [text neclar - n.n.], iar puterea faţă de subalterni tot mai dispreţuitoare şi mai aspră. Ofiţeri superiori şi generali îi făceau anticameră; oameni politici îl solicitau până peste puterile posi¬bile de a-i primi şi vorbi cu ei. Pe la serviciu venea din ce în ce mai rar, iar când venea era nervos şi grăbit"[28]. Ideea este întărită şi de Gheorghe Cristescu: „Din pri¬cina influenţei pe care o avea, toată lumea, atât militară, cât şi politică, îl adula, căutând a-i căpăta bunăvoinţa şi protecţia. La Ministerul Apărării Naţionale devenise atotputinte şi cum era din fire foarte vindicativ, nu ierta nicicând un afront adus"[29]. Tot acesta îi reproşa că deşi Eugen, fratele lui, îl recomandase călduros pentru numirea în fruntea S.S.I., Moruzov îl „dribla" deseori în probleme de serviciu, încălcându-şi şi depăşindu-şi atribuţiile.
-------------------------------------------------------------
[1] Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi fontul secret, Bucureşti Editura ELION, 2004
[2] http://vladturcanu.blogspot.ro/2012/04/mihail-moruzov-fondatorul-spionajului.html
[3] C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, vol. II, Editura politică, Bucureşti, 1977, p. 176 şi urm.; Ion Bodumescu, Ion Rusu-Şirianu, Descifrarea unei istorii necunoscute, Editura Militară, Bucureşti, 1975, vol. III, p. 12 şi urm.; Horia Brestoiu, Acţiuni secrete în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
[4] Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Divers‑Pres, Bucureşti, 1994, p. 69‑149; Alina Ionescu, Formalitatea a devenit asasinat, în „Bucureşti‑Match", nr. 1/1994; Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. 1, 1821‑1944, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1996, p. 313‑336; „Magazin istoric", nr. 4/1995, p. 62‑64, 93.
[5] Arhiva Ministerului Apărării Naţionale (în continuare se va cita sigla Arh. M.Ap.N.), fond Microfilme, r. P II c. 415.
[6] N.D. Stănescu, 1930‑1940. întâmplări şi oameni din Serviciul Secret (fragmente de memorii editate de Marian Ştefan şi Gheorghe Neacşu în „Magazin istoric", s.n. ianuarie‑iunie 1991.
[7] Veniamin Moruzov, Moruzov despre Moruzov, în „Strict‑Secret", an II, nr. 35/1990 şi urm; Ion Pavelescu, Enigma Moruzov, Cel mai mare spion din istoria României, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1993.
[8] Vezi Vasile Bobocescu, Mihail Moruzov un as al serviciilor secrete, în: „Spionaj‑Contraspionaj", nr. 13/1991; Idem, Şeful serviciului secret de informaţii român, Minai Moruzov, despre Pactul secret Germano‑Sovietic, în „Est‑Vest", sept. 1991, p. 2.
[9] Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în: Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti, Memorii 1916‑1944, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995, passim.; Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Fronde Alba‑Iulia, Paris, 1994 passim.; Horia Sima, Era libertăţii. Statul naţional legionar, vol. II, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1986, passim; Constantin Maimuca, Memorii, în „Lumea‑Magazin", 3‑6/1995.
[10] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol al II‑lea şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, passim; Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918‑1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 243 şi urm.
[11] Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992, p. 102.
[12] Mihail Sturdza, op. cit., p. 175.
[13] Horia Sima, op. cit., p. 198.
[14] Arh. S.R.I.. fond „y" dosar nr. 20954, vol. 4, f. 275.
[15] Documentul ne‑a fost pus la dispoziţie de regretatul Simion Moruzov (nepotul lui Mihail Moruzov), depozitarul unor documente de inesimabilă valoare istorică despre unchiul său.
[16] Arh. S.R.I., fond „y" dosar nr. 73865, vol. I, f. 325.
[17] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 40.
[18] „Magazin istoric", s.n., ianuarie 1991, p. 65.
[19] Arh. S.R.I., fond „y", dosar nr. 105443, f. 87.
[[20 Horia Sima, op. cit., p. 198.
[21] „Învierea", nr. 4/1994, p. 162.
[22] Arh. S.R.I., fond „d", dosar nr. 17474, vol. I, f. 10.
[23] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21 f. 9.
[24] Ibidem, f. 110‑111.
[25] Ibidem, dosar nr. 4703, f. 2.
[26] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 8.
[27] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 137.
[28] Arh. S.R.I., fond „y", dosar nr. 105443, f. 88.
[29] Ibidem, dosar nr. 17474, vol. I, f. 12.