Concepţia despre intelligence

Con­cepţia lui Mihail Moruzov în pri­vinţa muncii de in­for­maţii şi contrainformaţii - fără a fi fost vreo­dată siste­mati­zată şi ex­pusă ca atare - era în acord cu ceea ce era mo­dern în epocă. Într‑o se­rie de ra­poarte, care ni s‑au păstrat cu sem­nătura lui olo­grafă, Moruzov atrăgea atenţia asupra ne­ce­si­tă­ţii preve­ni­rii eveni­men­te­lor ce puteau pune în pe­ri­col si­gu­ranţa na­ţi­o­nală. Pentru aceasta, statul tre­buia să dis­pună de in­for­maţii bune despre in­tenţiile po­si­bi­li­lor ina­mici şi să elabo­reze din timp va­ri­ante de apă­rare. Actu­ală era şi con­cepţia lui în pri­vinţa mo­dului în care tre­buiau trataţi spio­nii. Iată cum ne‑o redă colo­nelul Gheorghe Petrescu: „O or­ga­ni­za­ţie de spio­naj, cu­nos­cută într‑o ţară, nu mai este pe­ri­cu­loasă atât timp cât este ur­mărită, mai ales în faza ei de or­ga­ni­zare... este mai pe­ri­culos să o dis­trugi pentru că va lua naştere alta pe care nu o vei mai cu­noaşte"[1]. Alte detalii in­te­re­sante despre ideile lui Moruzov pri­vind ac­ti­vi­ta­tea de in­for­maţii le în­tâl­nim în mărtu­ri­si­rile lui Ştefan Enescu: „În toamna anului 1939, lui Mihail Moruzov i‑a ve­nit ideea în­fi­in­ţă­rii unei « şcoli de se­cretari de ata­şaţi militari ». Raţiu­nea în­fi­in­ţă­rii ei, era că Servi­ciul Se­cret, fi­ind o struc­tură a ar­matei, iar ataşa­ţii mili­tari erau uşor de desco­pe­rit în ac­ti­vi­ta­tea lor, tre­buia să li se ata­şeze câte un se­cretar care să facă în prea­la­bil o şcoală de spio­naj. Cur­santul tre­buia să în­veţe limba ţă­rii unde urma să fie trimis, tehni­cile de fo­togra­fi­ere, ca­muflaj, scrieri in­vi­zi­bile, condu­ce­rea auto­mobi­le­lor etc. şi noţi­uni de spio­naj militar. Moruzov a trimis din fondul său la Secţia a II‑a a M.St.M. suma de 100 000 lei pentru în­fi­in­ţa­rea acestei şcoli"[2]. După cum ştim, preci­pi­ta­rea eve­ni­men­te­lor din pri­mă­vara şi vara anului 1940 nu a mai permis în­fi­in­ţa­rea unei ast­fel de şcoli, de pe urma că­reia putea avea de câşti­gat efi­ci­enţa ac­ti­vi­tă­ţii in­for­mative. Ideea a fost însă prelu­ată şi pusă în apli­care, aproape un an mai târ­ziu, de Eugen Cristescu.

Toţi cei ce ne‑au lă­sat mărtu­rii despre Moruzov sunt de acord asupra unui punct: „Se­cretul puterii lui Moruzov a re­zi­dat în com­parti­mente cât mai mă­runte şi ex­clu­sive pentru fie­care". Vintilă Ionescu, alt cola­bo­rator al său, îl în­tă­rea pe Ştefan Enescu: „Moruzov era un om foarte conspi­ra­tiv. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales în pri­vinţa oa­me­nilor de care se servea... Edu­ca­ţia tutu­ror era fă­cută să nu se in­te­re­seze unul de ce face celă­lalt, fiindcă imediat ce ar fi că­utat să afle sau să în­trebe ceva, era în­de­părtat"[3]. Colo­nelul Octav Vorobchievici men­ţi­ona în le­gătură cu dis­creţia lui Moruzov că n‑a „putut pă­trunde se­cretele pe care ştia să le păs­treze cu se­ve­ri­tate"[4]. Nici an­cheta­to­rii lui Moruzov nu au putut afla prea multe în toamna anului 1940. Fostul şef al Servi­ci­u­lui Se­cret a re­fu­zat să co­mu­nice date în pro­blema agen­tu­rii al­tcuiva de­cât lui Ion Antonescu, şe­ful gu­ver­nului. Cum acesta nu a vrut să îl vadă, Moruzov a luat în mor­mânt şi acest se­cret. De altfel, du­sese prin­ci­piul com­parti­men­tă­rii până acolo în­cât stân­je­nea buna funcţi­o­nare chiar a apa­ratu­lui. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, doar cu greu a putut fi con­vins ca şe­fii secţi­ilor să co­mu­nice în­tre ei în pro­ble­mele de servi­ciu. Moruzov stăpâ­nea un alt se­cret, ab­solut ne­ce­sar orică­rui şef de servi­ciu se­cret de in­for­maţii, şi anume ne­ce­si­ta­tea de a dis­pune de pro­pria‑i agen­tură, prin care să obţină in­for­maţiile cele mai sensi­bile şi cu care să poată con­trola în orice mo­ment ceea ce îi furni­zează servi­ciul, în­tre in­for­matorii lui Moruzov s‑au nu­mărat: Horia Sima („pe care îl plătea cu suma de 200.000 lei lu­nar" - ne spune Gheorghe Cristescu), prin­ţesa Caragea (care lu­cra pentru mai multe servi­cii), maio­rul Cristea Nicolae (rudă cu Brătienii, a ajuns în 1944‑1945 pre­fectul Poli­ţiei Capi­ta­lei, condu­cea o adevă­rată re­ţea de in­for­matori pentru Moruzov), Eugen Titeanu (îl in­forma despre ce se în­tâmpla la Uni­versul şi des­pre  Stelian Popescu, cu care nu era în re­la­ţii prea bune), Mitiţă Constantinescu şi Victor Iamandi (îi ofe­reau date despre Dinu Brătianu şi bătrâ­nii li­be­rali). De mare ajutor i‑a fost se­creta­rul său ge­ne­ral, Ghiţă Marincu, care avea le­gături în toate parti­dele poli­tice. Moruzov frec­venta şi pe Ale­xandru Vaida‑Voie­vod, Nicolae Iorga (a elabo­rat unele studii cu ca­racter is­to­ric la ce­re­rea S.S.I.) şi pe ami­ralul Ion Coandă. De ase­menea, avea re­zer­vate sume de bani pentru perso­najele cheie din condu­ce­rea Mi­niste­rului Apă­ră­rii Naţio­nale şi din Marele Stat Major. O altă metodă era să în­chiri­eze de la ei spaţii pentru servi­ciu, plătindu‑le o chirie cu mult mai mare de­cât se cu­ve­nea.

Moruzov a strâns în ju­rul său o echipă de oa­meni care l‑au spriji­nit şi care i‑au fost cre­dinci­oşi (atât cât se poate vorbi despre un ase­menea senti­ment într‑un servi­ciu de in­for­maţii). Prin­ci­palul cola­bo­rator i‑a fost Niky Ştefănescu. Şi în acest caz, am avut sur­priza să în­tâl­nim di­fe­renţe de pă­reri la cei ce ne‑au lă­sat mărtu­rii despre Moruzov. Potri­vit re­la­tă­rii lui Con­stan­tin Maimuca, Niky Ştefănescu fu­sese în­de­părtat din Si­gu­ranţă de el, pe când era la Chişinău. Maimuca îi in­tentase chiar şi o ac­ţi­une la Par­chet. Moruzov l‑a luat însă la el, la Cen­trul de in­for­maţii Chişinău, apoi l‑a adus la Bucu­reşti, în frun­tea Secţiei Contrainformaţii. Niky Ştefănescu era un om fără scru­pule, dispus ori­când să li­chi­deze chiar şi un cola­bo­rator de­venit in­co­mod. Mai târ­ziu, potri­vit acelu­iaşi Maimuca, cât şi lui Gheorghe Cristescu, l‑a pro­pulsat în frun­tea Cor­pului. Detec­ti­vilor din ca­drul Si­gu­ranţei, plasându‑şi ast­fel omul său în in­stituţia ri­vală. Ştefan Enescu, se­creta­rul perso­nal al lui Moruzov, ne oferă o altă versi­une asupra ra­portu­ri­lor dintre cei doi: „Ştefănescu şi Moruzov pă­reau prie­teni - im­presie care nu a dăi­nuit mai târ­ziu. Nu se produ­sese încă în­tre ei acea di­fe­renţă colo­sală de rang, ceea ce i‑a adus lui Ştefănescu dis­preţ din partea lui Moruzov, iar aces­tuia, din partea lui Ştefănescu, in­vi­dia"[5]. Pentru Ştefan Enescu, numi­rea lui Niky Ştefănescu în frun­tea Cor­pului Detec­ti­vilor nu a fost de­cât prilejul de mult aş­teptat de Moruzov de a scăpa de un om in­co­mod, de care s‑a fe­rit tot timpul. Ace­laşi Ştefan Enescu însă ne spune că Moruzov se fe­rea foarte mult şi de maio­rul Ionescu Micandru, iar acesta îl ura. Dacă ul­tima afir­maţie poate fi vala­bilă, prima ri­dică se­rioase semne de în­tre­bare, pentru că tocmai lui Micandru i‑a în­cre­dinţat Moruzov de­li­cata sar­cină de a iniţia, în fe­bruarie 1937, con­tacte cu servi­ciul ger­man de in­for­maţii (doc. nr. 3). În ca­zul lui Niky Ştefănescu, opinia fostu­lui se­cretar perso­nal pare a fi contra­zisă de o scri­soare din 31 au­gust 1940, sem­nată de Moruzov şi tri­misă unui mi­nistru (doc. nr. 38). Nu putem pre­ciza cine era desti­nata­rul şi nici condi­ţi­ile con­crete în care a fost re­dactată. În scri­soare, Moruzov asi­gura că era în po­se­sia tutu­ror date­lor din care re­zultă că acuza­ţi­ile aduse lui Niky Ştefănescu nu erau în­te­meiate. Moruzov ruga ca „dom­nul N. Ştefănescu, care a dat do­vadă cu vi­aţa sa în atâtea rân­duri de cre­dinţă şi de­vota­ment, să fie re­pus la postul său, mai ales că încă nu s‑a dat o de­ci­zie for­mală". Dar, pentru că lu­mea oa­me­nilor din servi­ci­ile de in­for­maţii este una aparte, să în­cheiem acest pa­ra­graf cu o preci­zare a lui Con­stan­tin Maimuca: „îl vi­zam pe Nicky Ştefănescu ca un ele­ment de mare folos an­chetei [de­clan­şată după aresta­rea lui şi a lui Moruzov, în sep­tem­brie 1940 - n.n.], mai ales că se de­so­li­da­ri­zase de Moruzov şi era dispus ca să vor­bească pentru ca să‑şi creeze o si­tu­aţie mai bună"[6].

Pentru că am vorbit de con­cepţia mo­dernă a lui Mihail Moruzov, să mai amin­tim, folosindu‑l pe Gheorghe Cristescu, şi dotă­rile pe care le aveau bi­roul şi ma­şina şe­fului Servi­ci­u­lui Se­cret de in­for­maţii. „Ca­bi­netul lui Moruzov, din str. Saita, era prevă­zut (con­form do­rinţei lui) cu in­stalaţii teh­nice speci­ale şi anume: aparate de în­re­gis­trare fo­nică pe dis­curi şi fir elec­tromag­ne­tic; mi­crofoane; de­tec­toare speci­ale; oglinzi transpa­rente, prin care poţi ob­serva o per­soană, fără ca dânsa să te vadă; pe­ris­coape pentru o ob­ser­vare in­di­rectă; celule fo­toelec­trice de­tec­toare şi al­tele. Unele se mani­pulau di­rect de la bi­roul său, al­tele de că­tre un ope­rator dintr‑o ca­meră alătu­rată... Un auto­mobil Mercedes‑Benz, foarte puter­nic şi, de ase­menea, o in­stalaţie de im­primat pe dis­curi con­vorbi­rile dintre ocu­panţi"[7]. Ma­şina mai dispu­nea şi de un post ra­dio de emisie‑re­cepţie, care îi per­mitea să ţină per­ma­nent le­gătura cu se­diul. După 1936, Moruzov a în­fi­in­ţat şcoli pentru pregă­ti­rea speci­a­liş­ti­lor ne­ce­sari servi­ci­u­lui (radio‑te­legra­fişti, filori, foto şi ci­nema, dacti­losco­pie etc.).

Ca­li­tă­ţile lui Moruzov de şef al Servi­ci­u­lui Se­cret de In­for­maţii şi aportul in­stitu­ţiei au fost şi ele di­fe­rit apre­ci­ate. Cele mai puter­nice critici i‑au ve­nit din partea re­pre­zen­tanţilor Secţiei a II‑a din Marele Stat Major şi au fost fă­cute - tre­buie să subli­niem - în cursul an­chetei, după moar­tea lui Moruzov. I se re­proşa faptul că in­for­maţiile culese în exte­rio­rul ţă­rii nu au co­res­puns ne­vo­ilor Ma­relui Stat Major, că erau adesea ero­nate sau pe­ri­mate, că pri­veau dota­rea şi pregă­ti­rea ar­matei so­vi­e­tice din Ex­tre­mul Orient dar nu şi pe cele ale tru­pelor staţio­nate la graniţa Ro­mâ­niei[8]. Destul de as­pru îl critica şi un fost şef al Fron­tului de Sud din ca­drul S.S.I. (com­parti­ment care se ocupa cu cule­ge­rea date­lor din zona balca­nică). Iată ce nota că­pi­ta­nul Mihail Stănescu: „Până la urmă m‑am con­vins că ac­ti­vi­ta­tea in­for­mativă a acestui servi­ciu se re­zumă în a di­fuza in­for­maţiile pri­mite de la unii ataşaţi mili­tari... şi de a da ca note in­for­mative anu­mite ştiri culese din zi­are străine. Totul era numai ca zil­nic să plece cât mai multe infor­maţii a că­ror ca­li­tate însă nu avea nici o va­loare. Se pu­nea, de ase­menea, preţ pe orice ar­ti­col străin care vorbea de re­gele Carol al II‑lea"[9]. To­tuşi, nu i se pot nega lui Mihail Moruzov o se­rie de merite, cum ar fi crea­rea din vreme a re­ţe­lei de la Târgu‑Mureş, care a funcţi­o­nat nedetectată în toată pe­rioada ocupa­ţiei horthyste şi care mai tri­mitea încă note şi la în­ce­putul anilor '50, a celor de la Chişinău şi Cernă­uţi, care au furni­zat in­for­maţii în timpul ocupa­ţiei so­vi­e­tice în Ba­sa­ra­bia în 1940‑1941. Merite îi re­cu­noştea şi Ştefan Enescu, care spune că Moruzov afla cele „dis­cutate cu uşile în­chise în Sovi­etul Comi­sa­ri­lor Popo­rului din URSS faţă de noi"[10]. Şi îi re­cu­noştea merite şi un ofiţer ameri­can de in­for­maţii, ve­nit în 1944 în Ro­mânia, maio­rul Robert Bishop, care spunea că do­sa­rele S.S.I. „con­ţi­neau cea mai gro­zavă cule­gere de date despre so­vi­e­tici din toată Eu­ropa, cu ex­cepţia do­sa­relor gă­site în Ger­mania. Pre­zentau o colec­ţie conti­nuă de date, în­ce­pând cu pri­mul război mon­dial"[11].

Şi‑a iubit ţara

O altă în­tre­bare, care a stârnit multe con­tro­verse, s‑a pus în le­gătură cu lo­ia­li­ta­tea lui Mihail Moruzov faţă de statul ro­mân. Suspi­ci­uni au planat asupra lui încă din pe­rioada pri­mului război mon­dial. Aflăm dintr‑o adresă, tri­misă la 26 aprilie 1918 de Marele Cartier Gene­ral că­tre Mi­niste­rul de In­terne, că se hotă­râse o an­chetă - la care ur­mau să parti­cipe un dele­gat al ar­matei şi al­tul din partea In­ternelor - pentru a ve­ri­fica o se­rie de acuza­ţii la adresa lui Moruzov[12]. La 29 mai 1918, acesta so­li­cita apro­ba­rea de a‑şi face co­pii după unele lu­crări, pentru a se putea justi­fica[13]. În 1920 a fost şi arestat, dar nu s‑a putut do­vedi nimic. Con­stan­tin Maimuca de­clara mai târ­ziu: „Co­man­da­men­tul fran­cez a primit pe acea vreme o se­rie de informaţii care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Con­sula­tului ţa­rist rus de la Galaţi şi că, de ase­menea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari le­gături în­tre el şi con­sulul rus de la Galaţi re­ie­şea şi din unele ra­poarte ale Brigă­zii de si­gu­ranţă din acel oraş că­tre Di­recţia Gene­rală a Poli­ţiei, pe care le‑am gă­sit mai târ­ziu în ar­hive şi le‑am co­piat"[14]. Ulte­rior, pe când ac­tiva în ca­drul Si­gu­ranţei din Chişinău, Maimuca l‑a sus­pectat şi el că lu­cra pentru ruşi. S‑a spe­culat mult pe seama lo­cuinţei lui de la şo­sea, care era gard în gard cu Lega­ţia so­vi­e­tică. Dar ni­meni - nici măcar an­cheta de­clan­şată după aresta­rea lui Moruzov - nu a putut pro­duce vreo do­vadă în acest sens.

Lo­cote­nent‑co­lo­nelul Ion Dumitrescu, un vechi lu­crător al SSI, a ţi­nut să facă, în ziua de 8 martie 1941, ur­mătoa­rea de­cla­ra­ţie în faţa ju­de­căto­rului de in­strucţie; - Ale­xandru M. Ionescu - care in­stru­menta „cazul" Moruzov: „Con­vinge­rea mea este că Mihail Moruzov era un bun patriot. Năs­cut, ca şi pă­rintele său, preo­tul Moruzov, pe pă­mân­tul ţă­rii, la Tulcea, iu­bea Dobrogea cu o dra­goste sin­ceră şi fier­binte. Iu­bea ţara cu ace­eaşi căldură. Iu­bea acest neam în mijlo­cul că­ruia se po­me­nise şi pentru care de atâtea ori în tre­cutul său zbuci­u­mat de in­for­mator şi chiar agent trimis în alte ţări străine, a fost în pe­ri­col de a fi omo­rât. Nu cred şi nici in­di­cii nu am avut, cât timp l‑am cu­noscut şi am cola­bo­rat cu alte servi­cii de in­for­maţii străine. Este just, că a cola­bo­rat cu alte servi­cii de in­for­maţii străine, dar întot­deauna, o afirm pe baza fap­tului că această cola­bo­rare s‑a fă­cut cu ştiinţa şi con­cursul oa­me­nilor din acest servi­ciu, ofiţeri şi ci­vili, ro­mâni ne­con­testaţi. Nici un mate­rial nu se putea con­fecţi­ona perso­nal de Moruzov, fără ştiinţa vreu­nei per­soane din cele mai sus amin­tite, ca­li­fi­cate în materia în care se cola­bora. Din contră, Moruzov a avut previ­zi­uni pre­cise asupra pe­ri­cole­lor care con­stituie o ame­ninţare per­ma­nentă a nea­mului nostru (peri­colul slavo‑co­munist) şi a avut soluţii pe care, mult mai târ­ziu, le‑a adoptat în­săşi Con­du­ce­rea statu­lui (apro­pi­e­rea de Germania - n.a.)"[15].

Con­di­ţi­ile în care a murit Mihail Moruzov sunt cu­nos­cute. Şi Horia Sima şi Ion Antonescu (care îl ura de moarte, pentru că îi strân­sese un do­sar com­pro­miţă­tor) aveau in­te­re­sul să se de­ba­ra­seze de Moruzov. S‑a vorbit mult şi despre in­tervenţia perso­nală a lui Canaris pentru a‑i salva vi­aţa. Ne pu­nem în­treba­rea în ce mă­sură do­rea sincer acest lu­cru şe­ful Abwehr‑ului, în condi­ţi­ile în care ger­manii putu­seră că­păta proba jo­cului du­blu fă­cut de Moruzov în re­la­ţi­ile cu ei după captu­ra­rea, în mai 1940, a ar­hi­vei Servi­ci­u­lui de in­for­maţii fran­cez. Iată deci că perso­najul Mihail Moruzov ră­mâne în conti­nu­are o fi­gură foarte enig­matică, pe care noi cer­cetări, mai ales în ar­hi­vele en­gleze, fran­ceze, ger­mane şi ruse, ar putea să ne ajute s‑o în­ţe­le­gem şi s‑o desci­frăm mai bine.
--------------------------------------------------------------------------------------
[1] Ibidem, dosar, nr. 20954, vol. 21, f. 60.
[2] Ibidem, dosar nr. 105443, f. 98.
[3] Ibidem, f. 248.
[4] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 64.
[5] Ibidem, dosar nr. 105443, f. 89‑90.
[6] Ibidem, dosar nr. 73865, vol. I, f. 325.
[7] Ibidem, dosar nr. 88438, f. 141.
[8] Ibideem, dosar nr. 20954, vol. 21, f. 70.
[9] Ibidem, vol. IV, f. 23.
[10] Ibidem, dosar nr. 105443, f. 91.
[11] Robert Bishop, and E.S. Crayfield, Russian astride the Balkans, London, 1949, p 157.
[12] Arh. S.R.I., fond "d", dosar nr. 7702, f. 101.
[13] Ibidem, f. 103.
[14] Ibidem, fond „y", dosar nr. 73865, vol. I., f. 316.
[15] Ibidem, dosar nr. 20954, vol. 4, f. 95‑96.