Istoria serviciilor secrete e plină de momente de tensiune şi dramatism, de succese şi de amare înfrângeri. Şi unele şi celelalte sunt trecute tot în contul oamenilor, care s‑au încumetat să poarte povara unor grele misiuni, cu conştiinţa că‑şi slujesc ţara.
Istoriografia română a înregistrat - atât înainte, cât şi după decembrie 1989 - lucrări referitoare la momente, perioade sau personaje şi chiar personalităţi din istoria serviciilor secrete de informaţii româneşti, precum şi studii, articole şi culegeri de documente. Cu toate acestea, o lucrare de sinteză pe această temă, elaborată după criterii, metodologii şi exigenţe ştiinţifice, rămâne, şi pe mai departe, un deziderat, şi aceasta din mai multe motive.
În primul rând, s‑a pus şi se va pune permanent problema accesului la surse. Documentele de arhivă - şi am în vedere arhivele secrete - au propria istorie. Conservarea, prelucrarea şi gestionarea lor se face după alte reguli decât cele din arhivele istorice obişnuite, au un regim special de acces, termene mult mai lungi în care se interzice publicarea lor şi, nu în ultimul rând, au constituit de‑a lungul timpului obiectul unor distrugeri succesive din varii motive. Chiar documente importante, cum sunt, spre exemplu, sintezele informative, cu caracter şi circuit special, referitoare la fapte, evenimente sau cazuri deosebite, ce nu trebuiau cunoscute decât de anumiţi factori de putere din stat, aveau pe prima filă, lângă antet, menţiunea expresă de a fi distruse imediat după consultare. Ne scapă sau, în orice caz, e greu de explicat, în actuala fază a cercetării, motivele pentru care unele din aceste documente s‑au păstrat totuşi. E adevărat, astfel de documente constituie o raritate, fapt pentru care descoperirea lor reprezintă un adevărat trofeu pentru cercetătorul care, cu minuţie şi perseverenţă, studiază printre rafturile de arhivă prăfuite, unele chiar uitate sau insuficient evidenţiate prin sistemul de înregistrare al cataloagelor.
Pe de altă parte, se pune problema criteriilor de abordare. Istoria serviciilor secrete de informaţii româneşti, ca de altfel a oricăror instituţii de acest gen, poate fi tratată din mai multe perspective: cronologic; a evoluţiei structurilor ce compun o comunitate informativă; a cadrului legislativ, conceptual sau tehnico‑metodologic; a cazuisticii semnificative; a metodelor, mijloacelor şi procedeelor specifice întrebuinţate. La fel de interesante, în sensul formulării unor concluzii relevante, se dovedesc şi analizele fluxurilor informaţionale obţinute de serviciile secrete de informaţii şi difuzate factorilor de decizie din stat - mai ales în momentele de criză sau în situaţii limită - pentru fundamentarea strategiei şi politicii de apărare în materie de siguranţă naţională. Sugestive şi pline de conţinut sunt şi studiile care urmăresc să reliefeze în ce măsură mobilul deciziei politico‑diplomatice şi militare a ţinut cont de informaţiile furnizate de serviciile secrete sau consecinţele soluţiilor adoptate. Prin urmare, analizele pot pune problema eficienţei unor astfel de structuri şi stabilirii rolului şi locului lor în ansamblul instituţiilor statului modern, într‑un anumit context istoric.
Un demers analitic ambiţios îşi poate propune, ca obiect, toate aceste aspecte la un loc, la care trebuie să adauge şi o încadrare istorică, absolut necesară pentru evidenţierea surselor de pericol interne şi externe, ce determină în fond raţiunea existenţei şi activităţii structurilor informative secrete cu rol de prevenire, înlăturare şi contracarare a oricăror fapte, acţiuni şi fenomene, ce pot aduce atingere sistemului imunitar al statului.
Şi în abordarea activităţii şefilor serviciilor secrete - sau a oamenilor din preajma lor - e nevoie de obiectivitate, echilibru şi multă cumpătare. Pentru un asemenea demers, nu o dată, s‑a dovedit că studiul atent al documentelor de arhivă, coroborat cu lucrările memorialistice şi chiar cu afirmaţiile notate în cadrul dialogului purtat cu cei rămaşi în viaţă, care s‑au aflat în mijlocul evenimentelor ori în imediata lor apropiere, pot demonta legendele create în jurul unor şefi ai serviciilor secrete. Şi pentru ca „monştri sacri“ ai spionajului şi contraspionajului să redevină oameni adevăraţi în conştiinţa posterităţii, analiza unor astfel de personalităţi trebuie făcută cu multă atenţie, ca nu cumva să se creeze în jurul lor o altă mitologie.
Am subliniat toate acestea pentru că ele au constituit esenţa ideilor şi principiilor care m‑au călăuzit permanent în studiul şi eforturile de reconstituire a unor momente, cazuri şi personaje din istoria serviciilor secrete de informaţii româneşti, în epoca contemporană. În ultimii ani, am reuşit să public o serie de rezultate ale acestor cercetări şi să adun în urma lor o adevărată colecţie de documente. Recitindu‑le, mi‑am dat seama că pot fi reunite într‑un tom, în ciuda modalităţilor diferite de tratare.
Volumul este dedicat lui Mihail Moruzov şi Serviciului Secret de informaţii al armatei române pe care l‑a fondat, organizat şi condus din 1924 şi până la începutul lunii septembrie 1940. Alături de Moruzov apar şi câţiva din principalii săi colaboratori, fie prin acţiunile informative întreprinse, fie în calitate de memorialişti, printre care maiorul Constantin Gh. Ionescu Micandru, locotenent‑colonelul Gheorghe Petrescu, Niky Ştefănescu, Gheorghe Cristescu, Ştefan Enescu şi alţii.
Documentele din anexă acoperă două perioade distincte. Mai întâi, intervalul 1917‑1919, când Mihail Moruzov a activat ca şef al echipei de siguranţă din Delta Dunării, în timpul războiului de întregire, şi apoi perioada 1934‑1940, până la arestarea şefului Serviciului Secret.
Răstimpul cuprins între 1924‑1928 nu este acoperit documentar, întrucât, aşa cum rezultă dintr‑un proces verbal păstrat în Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, documentele Serviciului Secret şi ale Secţiei a II‑a din Marele Stat Major, elaborate în acea perioadă, au fost distruse în totalitate în timpul bombardamentelor de la sfârşitul lunii august 1944. Nu excludem posibilitatea existenţei unor dubluri, răspândite prin alte unităţi arhivistice, cu o tematică diferită, dar în stadiul actual al cercetării nu au fost depistate.
De asemenea, nu am găsit până acum explicaţia lipsei de documente ale Serviciului Secret pentru perioada 1929‑1933. Excepţie face „Memoriul“ întocmit de Mihail Moruzov la 9 martie 1930, referitor la situaţia din Basarabia, document găsit cu totul întâmplător în biblioteca Arhivei Serviciului Român de Informaţii. Ceea ce este interesant, documentul poartă semnătura olografă - cu cerneală neagră - a lui Mihail Moruzov. Pe fiecare filă este aplicată o stampilă cu inscripţia „Biblioteca Academiei R.P.R.”, iar pe prima filă este inserată cota 4/311. Cu toate eforturile făcute, nu am reuşit să găsesc cine şi când l‑a clasat în Biblioteca Academiei, în ce împrejurări şi‑a schimbat locul de păstrare. Misterul ne duce involuntar cu gândul la perioada proletcultismului, spre anii „republicii populare“, când cenzorii Securităţii şi propagandiştii P.C.R. vânau cărţi şi documente din biblioteci şi arhive, care, prin conţinutul lor, compromiteau imaginea comunismului şi a U.R.S.S. Oricum, faptul că acest document nu a fost distrus - şi probabil că nu e singurul exemplu - demonstrează, dacă mai încălzeşte pe cineva, că cerberii bolşevismului românesc au avut şi limite în pornirile lor „revoluţionare”.
Memoriul lui Mihail Moruzov despre situaţia Basarabiei din 1930 este, fără nici un fel de exagerare, captivant, fapt pentru care nu rezist tentaţiei de a sugera cititorilor să înceapă lectura chiar cu acest document. Ni se dezvăluie, înainte de toate, tragedia Basarabiei, partea de responsabilitate ce revine autorităţilor centrale şi teritoriale româneşti din epocă - în faţa altora din exterior - pentru situaţia şi destinul unui străvechi teritoriu românesc. Se poate înţelege şi mai lesne obsesia opiniei publice româneşti, starea ei de spirit, faţă de pericolul comunist, în directă conexiune cu posibilitatea parcă implacabilă prin imobilism a pierderii Basarabiei în situaţia unei agresiuni sovietice. Documentul reliefează, prin conţinut, varietatea mijloacelor folosite pentru investigaţie şi procurarea informaţiilor de documentare, precum şi capacitatea de analiză‑sinteză a lui Mihail Moruzov şi probabil a principalilor, săi colaboratori din Serviciul Secret.
Ne întrebăm cu îndreptăţire, la ce au folosit astfel de informări cu caracter preventiv, dacă în următorul deceniu situaţia pare că nu s‑a schimbat? Interogaţia noastră are în vedere conţinutul notei din 15 februarie 1940 prin care Serviciul Secret aducea la cunoştinţa autorităţilor centrale despre impactul curentului comunist în rândurile maselor de ţărani, printre care se răspândea tot mai intens zvonul că Basarabia urma să fie ocupată de trupele sovietice, iar mulţi conaţionali începuseră deja să‑şi vândă pământurile, în vreme ce minoritarii etnici deveneau şi mai activi[1]. Un alt exemplu edificator ni‑l oferă nota din 7 martie 1940 prin care Serviciul Secret dovedea că era bine informat despre activitatea „Societăţii Basarabehilor”, care înfiinţase, cu ajutorul agenţilor trimişi de Moscova, alte patru centre de propagandă în S.U.A. (la New York, Chicago, San Francisco şi Saint Louis)[2]. Obiectivul acestei societăţi era de a pregăti din timp opinia publică internaţională pentru eventualitatea unui atac sovietic contra României şi „eliberarea” Basarabiei.
Într‑un asemenea context, strădaniile Serviciului Secret român nu mai trebuiau concentrate spre identificarea factorului de risc cel mai periculos pentru integritatea şi suveranitatea naţională, întrucât el era perceptibil şi prea evident pentru toată lumea. Eforturile au fost direcţionate spre combinaţiile de culise cu scopul de a racorda interesele româneşti la oricare dintre marile puteri - cu excepţia U.R.S.S. - dispuse şi interesate în a ne garanta graniţele naţionale. Pentru prevenirea materializării pericolului reprezentat de bolşevism, cu toate consecinţele ce decurgeau pentru societatea românească, Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov s‑a încumetat să bată la porţile unor înalte cancelarii politico‑diplomatice şi militare de la Berlin, Roma, Paris, Londra dar şi de la Praga şi Varşovia, pentru a analiza situaţia la faţa locului, a face schimb de informaţii şi de a găsi soluţii pentru salvarea situaţiei de izolare în care se afla România. Eforturile au avut succes până la un anumit punct. Dar lipsa consensului forţelor politice, situaţie acutizată şi de nehotărârea unei politici externe clare, a făcut ca tot ceea ce se clădise până atunci cu riscuri, sacrificii şi compromisuri să se prăbuşească rapid precum un castel de nisip.
Dacă marele pericol de la Est nu a putut fi neutralizat, în vara anului 1940, asta nu înseamnă că istoria învinşilor, în cazul nostru a Serviciului Secret, nu este interesantă. Orice bilanţ, rezultat în urma unui demers analitic, formulează teza - cu care e greu să nu fim de acord - potrivit căreia, mai tot timpul, în momentele de criză şi situaţii limită, serviciile noastre secrete de informaţii au gustat din cupa amară a înfrângerii, şi nu întotdeauna din vina lor, pentru că informaţiile de valoare au difuzat, deci şi‑au justificat raţiunea de a fi. „Vae victis?“. Poate! Dar tocmai de aceea e bine să studiem cu mai multă atenţie trecutul pentru a‑l înţelege şi a nu‑i mai repeta, pe cât posibil, greşelile.
Din această perspectivă, „experienţa Moruzov“ şi a Serviciului Secret de informaţii devine instructivă, cel puţin din două puncte de vedere. Pe de o parte, avem de‑a face cu un serviciu secret de informaţii bine conceput, structurat şi direcţionat, care în câţiva ani a reuşit chiar să devină eficient în ce priveşte „forţa“ informaţiei, adică procurarea, verificarea şi prelucrarea materialului informativ de interes, pe baza căruia se puteau fundamenta strategiile de apărare şi promovare a interesului naţional. Toate realizările incontestabile, ce aparţin lui Mihail Moruzov - pentru că au existat şi din acestea - s‑au datorat luării în consideraţie a experienţei trecutului în materie de informaţii. El s‑a inspirat din ceea ce era mai nou pe plan european, inclusiv din modelul intelligence‑ului britanic - după cum singur a ţinut să precizeze - de la care a luat şi adaptat atât cât s‑a potrivit condiţiilor şi particularităţilor societăţii româneşti.
Pe de altă parte, avem derulat fenomenul de sustragere treptată a lui Mihail Moruzov şi a serviciului pe care l‑a condus de la activităţile pur informative şi contrainformative, aşa cum le definise în Raportul din 1934 şi bascularea spre domeniul politic[3]. Cum s‑a ajuns la o astfel de situate se cere desigur explicat. Apreciem că realizările din perioada de început, bazate pe încrederea şi sprijinul factorilor de conducere politico‑militară, l‑au făcut pe Moruzov să perceapă în mod eronat - afirmaţia o putem face astăzi - că i se poate îngădui orice, inclusiv să se amestece în viaţa particulară a oamenilor, fie personalităţi ale clasei politice, fie cetăţeni de rând. Aşa a ajuns, cu timpul, să acumuleze o impresionantă cantitate de documente şi dosare compromiţătoare despre toţi cei ce se situau pe o poziţie incomodă Palatului.
Foarte posibil ca unele complicităţi ale lui Moruzov, la intrigile suveranului, să fi fost la originea multora din răutăţile care s‑au petrecut în viaţa politică românească. Fire extrem de ambiţioasă şi orgolioasă, şi cu o încredere nemăsurată în calităţile sale, Mihail Moruzov a căutat desigur să profite de ambiţiile lui Carol al II‑lea pentru a‑şi satisface propriile interese. Au toate acestea vreo legătură cu discreţia dezarmantă a memorialisticii lăsate de Carol al II‑lea faţă de persoana şefului Serviciului Secret? De data aceasta nu ne vom grăbi cu aprecierile în capitolul introductiv. Studiile şi documentele prezentului volum sugerează unele răspunsuri posibile, dar de aşa natură încât rezervă şi cititorului plăcerea de a‑şi formula propriile opinii. Aceiaşi rezervă are în vedere şi posibile surprize arhivistice.
O altă problemă ar trebui abordată teoretic şi documentar. Este vorba despre influenţa pe care Mihail Moruzov ar fi avut‑o asupra regelui Carol al II‑lea, aşa după cum au insistat unii memorialişti, îndeosebi cei legionari. Să rezolvăm, mai întâi, aspectele de ordin teoretic, aşa cum rezulta din experienţa de până acum a serviciilor secrete. Problema este, desigur, mult mai complexă, noi vom încerca doar s‑o schiţăm.
Şefii serviciilor secrete de informaţii, prin contactul permanent cu factorul decizional, deopotrivă cu cercurile politico‑diplomatice şi militare, ca şi prin agenţii selectaţi din toate locurile şi mediile de interes, pot deveni cu timpul - şi în prea multe cazuri au devenit prin aceste preocupări - persoane influente în stat. Unii şi‑au câştigat poziţia prin propriile merite şi realizări profesionale, alţii folosindu‑se din plin de informaţiile de care au dispus. Gradul de influenţă, pe care şeful unui serviciu secret de informaţii îl poate exercita asupra factorilor de decizie, ţine însă de regimul politic, în statele totalitare, acolo unde există o structură informativă extrem de centralizată şi cu rol preponderent de poliţie politică, puterea, acumulată, în timp, de cel aflat în fruntea instituţiei, este prea puţin stânjenită de legi şi exuberanţă. Lavrentie Beria, la sovietici, Gabor Peter la unguri, Alexandru Drăghici, la români, sunt doar trei exemple dintr‑o suită mult prea numeroasă pentru a mai fi invocată. În schimb, în statele cu o democraţie tradiţională, există de regulă o comunitate informativă, compusă din mai multe structuri specializate, fiecare într‑un anumit domeniu. Influenţa pe care o pot exercita şefii unor astfel de instituţii ale regimurilor democratice este mult limitată de cadrul legislativ. Totuşi, istoria dovedeşte ca şi în situaţia unei comunităţi informative, unul dintre servicii joacă de obicei rolul de „primus inter pares”. Raporturile de colaborare şi cooperare în plan informativ putându‑se transforma, în anumite circumstanţe, chiar în forme de control sau subordonare. Din atari situaţii, a rezultat şi necesitatea creării unor sisteme de supraveghere asupra activităţii serviciilor de informaţii, fie din partea executivului, fie din cea a puterii legislative ori chiar a societăţii civile, prevăzute în cadru legislativ.
În situaţia lui Mihail Moruzov, se poate spune că acesta a condus Serviciul Secret, în perioada 1924‑1938, în condiţiile existenţei unui sistem democratic - cu toate limitele epocii -, iar în următorul interval, 10 februarie 1938 - 5 septembrie 1940, în contextul unui regim politic autoritar, respectiv dictatura regelui Carol al II‑lea. Cu toate acestea, comunitatea informativă românească (Serviciul Secret, Corpul Detectivilor din Siguranţă, Secţia a II‑a din M.St.M., Structura informativă a Jandarmeriei, Serviciul Special de informaţii al C.F.R.) a rămas aceeaşi, atât înainte, cât şi după instaurarea dictaturii regale. Având în vedere experienţa lui Moruzov şi unele reuşite care l‑au satisfăcut pe regele Carol al II‑lea (cazul cel mai elocvent îl constituie dejucarea „Complotului Precup“, prin care s‑a prevenit săvârşirea unei lovituri de stat pusă la cale de un grup de militari sau schimbul de informaţii cu structuri similare din epocă), putem spune că Serviciul Secret şi‑a câştigat rolul de solist în cadrul comunităţii informative româneşti. Chiar şi în situaţia în care nu suntem de acord cu seriozitatea „Complotului Precup“, va trebui să recunoaştem că Mihail Moruzov a premeditat o astfel de „lovitură“, al cărui efect asupra suveranului şi a opiniei publice era acelaşi, adică consolidarea propriei poziţii şi a serviciului pe care l‑a condus.
Singurul document, prin care se poate proba, deocamdată, influenţa, dar şi oportunismul lui Mihail Moruzov fată de regele Carol al II‑lea, este Raportul întocmit la 7 februarie 1938, prin care propune instaurarea temporară a unui regim autoritar, în scopul de a se însănătoşi prin măsuri energice „puterea morală a ţării şi spiritul de disciplină al fiilor ei“. Desigur că acest document venea în întâmpinarea aspiraţiilor regelui Carol al II‑lea, dar nu mai puţin adevărat este şi faptul că Mihail Moruzov a ştiut să procedeze de aşa manieră încât să implice şi vârfurile armatei în săvârşirea acrului politic de instaurare a regimului autoritar. Documentul are, pe prima filă, ordinele rezolutive şi semnăturile olografe ale şefului M.St.M., generalul Ştefan Ionescu, şi a ministrului Apărării Naţionale, generalul Ion Antonescu, ceea ce dezvăluie o anumită abilitate din partea şefului Serviciului Secretai a şti să acopere unele luări de poziţie importante, prin care şi‑a consolidat rangul de înalt demnitar al starului.
Celelalte documente, şi avem în vedere rapoartele despre rezultatele misiunilor informative ale locotenent‑colonelului Gheorghe Petrescu din primăvara anului 1940, în diferite capitale europene (doc. nr. 5-6), întâlnirile directe între Moruzov şi amiralul Canaris (doc. nr. 10, 11, 14, 26) sau vizitele întreprinse în Germania, Franţa şi Anglia (doc. nr.16), ori întâlnirile cu diferiţi emisari ai Abwehr‑ului sau cu Killinger şi alţi diplomaţi germani etc., ne dezvăluie prin conţinutul lor o informaţie obiectivă şi rece, menită a surprinde şi analiza realitatea, fără a sugera factorilor constituţionali de decizie orientarea spre anumite direcţii politice. O astfel de interpretare este susţinută şi de expresia utilizată în Sinteza informativă privind expansiunea Germaniei în Sud‑Estul Europei, din 5 ianuarie 1939 (doc. nr. 4), conform căreia rolul Serviciului Secret era „de a preveni orice eventualitate de surprindere şi de a da alarma la timp pentru ca celelalte foruri de răspundere din stat - prevenite şi în deplină cunoştinţă de cauza - să avizeze la cele mai eficace mijloace şi să aducă aportul lor salvator faţă de eventualităţile ce se întrevăd“. Iată, deci, documente bine articulate, produse ale unui serviciu secret condus cu competenţă, echidistant şi conştient de responsabilităţile ce‑i revin.
Pentru toate calităţile şi reuşitele sale, Mihail Moruzov a fost, probabil, ocrotit de Palat. Când s‑a văzut însă abandonat, singurul lucru pe care‑l putea face era să distrugă documentele arhivei Serviciului Secret, adică o mare parte din rezultatele muncii sale. Aşa s‑ar putea explica şi faptul că de la şi despre Mihail Moruzov au rămas puţine şi disparate documente. Uciderea sa, înainte de finalizarea anchetei, la care a fost supus după arestarea din 6 septembrie 1940 - sau poate tocmai pentru că principalii săi adversari, ajunşi la putere (Ion Antonescu şi Horia Sima), se temeau fie de ceea ce putea să declare, fie că procesul se prelungea fără ca Moruzov să ajungă a răspunde în faţa Justiţiei - a împiedicat elaborarea şi strângerea unor documente despre adevărata faţă a Serviciului Secret.
Desigur că Mihail Moruzov nu constituie o excepţie. Exemple, atât pozitive, cât şi negative, se pot găsi din plin şi în alte părţi ori în alte timpuri. Numai că, pentru noi, Moruzov nu este un oarecare, ci întemeietorul Serviciului Secret de informaţii român modern. Vreau să spun că după cum a fost aşezată piatra de temelie, tot aşa s‑a ridicat edificiul şi s‑au format deprinderile meşteşugului. Unele modificări de faţadă sau retuşuri, cu valoare estetică, se produc, fără îndoială, în funcţie de modă, timpuri şi mentalităţi. Stâlpul de rezistenţă e cel care contează. El este creatorul spiritului de continuitate şi al responsabilităţii unui trecut conştient asumat.
La fel ca şi în cazul lui Eugen Cristescu, lipsa documentelor de arhivă şi mai ales a unor condiţii normale de efectuare a cercetării istorice - fenomen ce s‑a prelungit aproape cinci decenii - a făcut posibilă apariţia unor legende, care mai de care mai fanteziste şi contradictorii, despre viaţa şi activitatea lui Mihail Moruzov, ori faţă de implicarea lui în diferite evenimente. Să recunoaştem că ele au fost alimentate din plin de judecăţile subiective, datorate interesului şi conjuncturii celor care l‑au cunoscut pe Moruzov cât de cât şi atât cât se putea vedea din cealaltă parte a baricadei ori prin crăpăturile uşilor întredeschise ale cabinetelor ministeriale.
Spre deosebire însă de Eugen Cristescu - un om mult mai calculat şi precaut, dispus să‑şi acopere orice acţiune specială prin legi şi documente -, care a apucat să‑şi scrie memoriile chiar şi în condiţii de detenţie, Mihail Moruzov a căzut fulgerător, victima propriilor lui combinaţii, sfârşindu‑şi viaţa într‑un asasinat, în celula nr. 1 de la închisoarea Jilava. A dus cu el în mormânt tainele unui meşteşug - pe care unii îl ridică, nu fără temei, la rangul de „artă“ a informaţiilor - pentru care, alături de talent, principii şi morală, mai e nevoie şi de multă experienţă. Va trebui să recunoaştem că reconstituirea istorică în astfel de cazuri devine o adevărată aventură.
Ce poate face un istoric preocupat până la patimă de o asemenea problematică? Mi‑am pus de nenumărate ori această întrebare şi am ajuns mereu la acelaşi răspuns. Nu poate face decât puţin mai mult faţă de predecesorii săi în a edita în condiţii de bună calitate şi a introduce în circuitul cercetării ştiinţifice documente inedite sau de a elabora studii pe baza lor. Şi aceasta cu toată responsabilitatea şi riscurile ce decurg dintr‑o astfel de iniţiativă, depăşind orice obstacol, mai ales atunci când este vorba despre cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a regimurilor totalitare, temă ce ne macină şi astăzi existenţa până la obsesie. Fără voinţa de a cunoaşte, nu se poate schimba o asemenea stare de spirit. Mai mult, nu se poate vorbi de un progres istoriografie fără transparenţă, adică publicarea periodică a rezultatelor cercetării şi a documentelor valoroase identificate.
Există, desigur, şi o condiţie sine qua non: buna credinţă şi solicitudinea, atât din partea celor interesaţi în cercetare, cât şi din cea a administratorilor sau a acelora, care deţin cheile depozitelor de arhivă. Mă refer la arhivele noastre secrete, prea mult împuţinate de‑a lungul timpului din cauza distrugerilor succesive, ceea ce face ca cercetarea să devină uneori o adevărată arheologie arhivistică. Este exact ce trebuie să înţeleagă şi acei funcţionari de arhivă, care de regulă fac legea, pentru a facilita munca de cercetare şi cunoaştere.
Ajunşi aici, trebuie să mărturisesc cu sinceritate că mă aflu pe baricada celor ce consideră, şi nu fără temei, că meditaţiile şi evaluările istoriografice nu trebuie să întârzie pentru că cineva doreşte să monopolizeze astfel de documente fie din obscure interese conjuncturale, fie invocând pretexte sau justificări tehniciste. La drept vorbind, prin astfel de practici, se ascunde în realitate subiectivismul, ori în cel mai nefericit caz se cocoloşeşte o mare doză de invidie şi neputinţă. În ce mă priveşte, m‑am străduit să depăşesc toate aceste obstacole, iar atunci când mi‑au ieşit în cale, le‑am considerat mici răutăţi şi, nedându‑le prea mare importanţă, am mers mai departe.
Dacă, prin acest volum, am reuşit, pe lângă un firesc obiectiv didactic să aduc şi acel plus de informaţie, care să fie luat în seamă de analizele şi evaluările istorice, atunci nu‑mi rămâne decât satisfacţia datoriei împlinite, în sens contrar, voi rămâne doar cu nostalgia unor bune intenţii.