Date despre biografia și personalitatea lui Mihail Moruzov
„Ştiind să se strecoare prin toate uşile, atent, gata să‑şi introducă antene peste tot, a devenit indispensabil celor ce voiau să ştie tot, fără eforturi. Românul dispreţuieşte spionajul. Moruzov nu l‑a dispreţuit. El se ştia dispreţuit, dar şi temut. Şi‑a jucat cartea până la urmă cu pasiune. A întrevăzut finalul? Cred că da. Unele fonduri găsite în străinătate ar sprijini supoziţia” (Colonel Octav Vorobchievici).
În atenţia posterităţii
Mihail Moruzov este un personaj despre care s‑a vorbit - şi înainte de 1989[1], dar şi după[2] - mult mai mult decât despre succesorul său Eugen Cristescu sau Traian Borcescu ori Gheorghe Ionescu Micandru. Evident, prin anvergură şi rezultate, i‑a depăşit pe toţi ceilalţi. El rămâne şi astăzi încă cel mai bun om de informaţii din câţi a avut această ţară. Dar şi cel mai enigmatic. Mihail Moruzov a lăsat puţine documente scrise. Câte au fost au avut o soartă tragică, multe fiind distruse în septembrie 1940, cu ocazia arestării lui, şi în 1944 (de exemplu în bombardamentul de la Turnu Severin, din septembrie), când a ars cea mai mare parte a arhivei SSI din perioada 1924‑1928[3].
Înainte de 1989, în ciuda limitelor ideologice binecunoscute (şi a comodităţii celor ce au avut acces în arhivele ferecate, mulţumiţi să culeagă un citat dintr‑un document sau două), numele lui Moruzov a apărut şi în lucrările destinate marelui public, nu numai în cele de uz profesional, pentru lucrătorii din Securitate. După 1989, revista „Magazin istoric” i‑a consacrat un portret realizat de un fost salariat al SSI, Nicuşor D. Stănescu[4]. În publicaţia „Strict Secret“, Ion Pavalescu a publicat cercetările sale, pe baza mărturiilor lăsate de Veniamin, nepotul lui Mihail Moruzov, strânse apoi într‑un volum[5].
S‑au mai publicat documente despre Moruzov şi în alte gazete, servite de cei ce le „pescuiseră” înainte de 1989 în acelaşi ambalaj din lucrările „profesionale”[6]. Televiziunea Română i‑a consacrat primul episod al serialului „Jocuri periculoase“, realizat de regizorul George Borcescu. Au fost publicate sau republicate lucrări memorialistice, în care personalitatea lui Mihail Moruzov ocupă spaţii importante[7]. Autorii străini, care s‑au ocupat de evoluţia societăţii româneşti, în perioada premergătoare şi în timpul celui de‑al doilea război mondial, au ţinut cont, în lucrările lor, de acţiunile importante iniţiate şi conduse de Mihail Moruzov şi Serviciul Secret român, precum şi de rolul şi locul acestora în angrenajul puterii politice[8].
Este firesc deci să ne punem întrebarea: se mai pot spune lucruri necunoscute despre cel care a fost şeful Serviciului de informaţii şi siguranţă al Dobrogei, în Perioada 1917-1919, şi, apoi, şeful Serviciului Secret de informaţii al armatei române, în perioada 1924-1940? Răspunsul este categoric da, şi vom căuta să îl argumentăm în cele ce urmează. Vom evoca tocmai faptele de noutate, punctând doar acolo unde este strictă nevoie, pentru cursivitatea prezentării, elementele deja cunoscute.
În legătură cu originea sa etnică, însuşi numele de Moruzov sugerează o descendenţă slavă. Memorialistul legionar Ştefan Palaghiţă îl considera pe Mihail Moruzov „un străin”[9]. La rândul sau, Mihail Sturdza, cel care a îndeplinit funcţia de ministru de externe în guvernul din perioada statului naţional‑legionar, spunea despre Moruzov că „avea origini dubioase”, că „a fost comisar sovietic din Harkov”, care „se refugiase în România după 1920” şi că era „un venetic” pus de Carol al II‑lea în postul cel mai de încredere din toată administraţia noastră civilă şi militară[10]. Ultimul comandant al Mişcării Legionare, Horia Sima, face şi el aluzie la originea lui Moruzov în felul următor: „faţa lui lătăreaţă aproape turtită, dezvăluie o ascendenţă slavo‑mongolă”[11].
Familia
Documentele de arhivă păstrate atestă că Mihail Moruzov s‑a născut la 8 noiembrie 1887, în comuna Zebil din Judeţul Tulcea. Toate sursele îi indică pe Moruzovi drept descendenţi ai cazacilor zaporojeni, refugiaţi în România la o dată ce nu poate fi precizată, într‑o declaraţie dată la 20 noiembrie 1940, Pelaghia, sora lui Mihail, pe arunci în vârsta de 74 ani, se declara „de origine rusă”[12].
Un certificat de naţionalitate, emis de Primăria comunei Zebil, la 26 iulie 1921, atestă faptul că „preotul Simion Moruzov, decedat, tatăl tânărului Gheorghe Moruzov, a domiciliat în această comună de la anul 1898“. Potrivit aceluiaşi act, Simion era „îndeobşte cunoscut ca român”[13].
Nicolae Moruzov, tatăl lui Mihail, fusese preot, vreme de 40 de ani, la biserica rusă din Tulcea. Împreună cu Maria, avusese 5 băieţi şi două fete. În acest punct, relatarea surorii lui Moruzov se distanţează de cea a lui Veniamin, nepotul său, care ştia doar de existenţa unei mătuşi. Potrivit Pelaghiei, ea a mai avut o soră, Teodosia, care murise la Tulcea înaintea tatălui ei. La fel, murise deja, în 1940, şi Teodor (Feodor) Moruzov, pictorul. Ceilalţi trei erau Simion (mort şi el), Ivan (Fedea la Veniamin) şi Afanasie. În vreme ce Pelaghia spunea, în 1940, că Afanasie, Ivan şi Mihail se aflau la Bucureşti, Veniamin dădea alte date despre ei. Cert este că Mihail a păstrat legătura cu fraţii săi, pe care i‑a folosit în străinătate.
Tot Pelaghia ne oferă informaţii despre averea familiei. După moartea tatălui, au rămas 5 pogoane de pământ şi o casă în Tulcea, pe str. Basarabilor nr. 147. Moştenirea a fost împărţită între fraţi. Pelaghia mai primea şi 50 000 lei. În 1940, Pelaghia avea 8 ha de pământ, parte şi din ceea ce primise de la Moruzov. Pelaghia i‑a administrat şi averea fratelui ei, Mihail Moruzov. Pe pământurile sale, acesta însă construise o casă şi o moară de vânt.
Să vedem acum, pe baza relatării lui Constantin Maimuca, un om care nu îl avea la inimă pe Mihail Moruzov, la fel ca şi memorialiştii legionari, în ce consta averea acestuia la sfârşitul vieţii: „La arestarea lui Moruzov s‑a descoperit o avere destul de importantă cumpărată pe nume străine. Aşa, palatul (din Bucureşti - n.n.) de la Şosea era pe numele unui prieten al său, bulgar de origine, care a mărturisit aceasta. Mobilierul artistic şi covoarele scumpe persiene din palat reprezentau sume serioase. Apoi, ferma din Prahova, via din Tulcea, clădirile şi şcolile pe care le construise acolo pentru folosul public, reprezentau, de asemenea, investiţii mari. Mai cumpărase unul sau mai multe apartamente pe numele nepoatei sale, de care se spune că era „foarte ataşat”[14]. Legat de casa lui Moruzov, fiica acestuia, Aurora‑Florina, i‑a relatat domnului Ion Pavelescu o poveste extrem de interesantă, ce se află în cartea deja menţionată. De altfel, domnul Pavelescu a descoperit şi alţi urmaşi ai lui Moruzov, între care o nepoată căsătorită cu un şef de secţie la ziarul „România liberă”, în anii ’50, şi alta căsătorită cu cunoscutul publicist şi realizator de televiziune Emanuel Valeriu.
Mihail Moruzov s‑a căsătorit în două rânduri. Prima soţie se numise Văraru; din căsătoria lor s‑a născut Aurora‑Florina, singura fiică a lui Moruzov. Divorţat, Moruzov s‑a recăsătorit cu Teodora Săndulescu, profesoară din Silistra, dar a divorţat şi de ea. În ultimii ani, se amorezase nebuneşte de o nepoată, care l‑a însoţit şi într‑o călătorit la Paris. Colonelul Gheorghe Petrescu, pe atunci ataşat militar la Roma, ne‑a lăsat o interesantă descriere, una dintre puţinele în care regăsim pe Moruzov omul. „Aici (la Paris - n.n) găsesc pe Moruzov la Grand Hotel, nu singur, aşa cum era cu două zile mai înainte, când l‑am condus de la Veneţia la Milano, ci cu o doamnă pe care mi‑o prezentase la Bucureşti, cu o ocazie, ca o nepoată a sa... În cele două zile cât am stat la Paris, am avut posibilitatea să observ starea de spirit a lui Moruzov şi să constat că era cu totul alt om decât acela pe care îl cunoscusem. Acest om, care nu a avut niciodată nici o atenţie sau slăbiciune faţă de vreo femeie, care dispreţuia femeia, în sensul că o considera un impediment în viaţa şi activitatea unui om, acest om care spunea că nu cunoscuse niciodată ce este sentimentul de afecţiune pentru o femeie, era obsedat de data aceasta numai de însoţitoarea sa de acum. Imposibil să se concentreze asupra unei chestiuni serioase, distrat şi indiferent la chestiuni importante, aproape evita să vorbească de ele şi parcă nici nu‑l interesau”[15].
„Realitatea se împletea cu legenda”
Lucrurile nu sunt prea clare nici în privinţa studiilor făcute de Mihail Moruzov. Gheorghe Cristescu ştia că numirea definitivă a lui Moruzov în fruntea SSI s‑a tărăgănat pentru că el nu avea studiile superioare pe care le cerea postul. Iniţial fusese plătit ca diurnist (angajat temporar). Oricum, „Moruzov ştia din familie limba rusă. Vorbea şi ucraineană, bulgară, turcă şi tătară”, relata acelaşi Gheorghe Cristescu.
O descriere a lui Moruzov ne‑a lăsat N. D. Stănescu: „Ca înfăţişare fizică, Mihail Moruzov era de statură potrivită, lat în umeri şi îndesat, ceea ce determina impresia că era mai scund decât era în realitate, cu nasul puţin turtit şi cu o faţă aducând într‑o măsură cu tipul melancolic, explicabilă, poate, prin încrucişările ce s‑au produs, în decursul timpurilor, în colţul european din care se trăgea. Deşi avea extremităţile membrelor mici, era dotat cu o forţă fizică superioară şi cu toate că nu părea suplu, putea fugi cu mare viteză. Ca înfăţişare generală, aducea uneori şi într‑o măsură cu Mussolini. Avea ochii verzi, cu reflecţii metalice, umbriţi de sprâncene stufoase şi cu putere de pătrundere magnetizantă, iar când te privea cu încordare, simţeai că te pătrund în străfunduri, ceea ce cred că a contribuit la succesele sale profesionale. Se îmbrăca sobru şi fără variaţie, purtând acelaşi costum cenuşiu închis, ca un desen discret”[16].
Despre începuturile lui Moruzov în munca de culegere a informaţiilor s‑a vorbit deja. Se pare că era un om născut pentru aşa ceva. Ştefan Enescu aprecia că „pe Moruzov îl ajuta o extraordinară energie şi voinţă, o capacitate naturală şi putere de pătrundere uimitoare. Cazac zaporojan, întrupa sănătate, inteligenţă, abilitate, voinţă şi îndrăznesc să spun că avea geniu”[17].
Horia Sima considera că Mihail Moruzov era un „om fără scrupule şi de un rafinament diabolic... simpla evocare a numelui său impunea groază”. Acelaşi memorialist mărturisea că, până să‑l cunoască direct - în primăvara anului 1940 -, auzise despre el multe lucruri, dar nimic precis, astfel încât „realitatea se împletea cu legenda”, „în orice caz - continua Horia Sima - pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea mişcării”[18]. Doctorul Şerban Milcoveanu îl apreciază pe Moruzov ca „inteligenţa cenuşie” şi „mult superior în inteligenţă lui Eugen Cristescu”[19].
Să prezentăm acum descrierea făcută de Gheorghe Cristescu: „Scund, vânjos, pleşuv, dinamic şi foarte inteligent, poseda într‑un grad intens abilitatea profesională detectivă... Ambiţios până la orgoliu, poseda un spirit de dominare despotică, neadmiţând replici sau corectări, fapt ce constituia un mare defect pentru flexibilitatea care se cere şefului unui asemenea serviciu în raporturile cu subalternii săi”[20].
S‑a spus despre Moruzov că avea nervi de oţel şi o capacitate de concentrare ieşită din comun. Adevărat, dar era şi el om. Am văzut deja ce ne spune Gheorghe Petrescu despre Moruzov. Să mai adăugăm, în relatarea aceluiaşi, cum l‑a găsit la Veneţia, cu câteva zile înainte de a fi arestat: „Moruzov era abătut, negru la faţă, complet absent, preocupat în aşa fel încât începea o vorbă şi apoi îşi pierdea şirul şi renunţa... Îmi spune că este obosit, că nervii nu‑l mai susţin şi‑mi arată mâinile care tremurau; îmi spune că este ferm hotărât să se retragă din funcţie, undeva la ţară şi să nu mai vadă pe nimeni şi să nu mai audă de nimic”[21].
Era şi foarte bănuitor, după cum ne lasă să înţelegem medicul său, Andrei Frank, cel care îl caracteriza astfel: „A fost un om închis, inteligent, culant ca client, prietenos când voia, vorbea foarte puţin“. Dar iată ce mai povestea doctorul Frank: „În 1938 am fost chemat la dânsul personal de vreo două ori pentru maladii intervenite, în vara acestui an am fost chemat o dată urgent după întoarcerea dumisale de la Mamaia, prezentând fenomene hepato‑gastrice şi fiindu‑i frică de o tentativă de otrăvire. Internat în spitalul Elias, s‑a constatat un calcul biliar care produsese fenomenele gastrice”[22]. În decembrie 1939, Moruzov a fost operat pentru hernie ombilicală.
Peste ani, Gheorghe Cristescu îşi amintea de sprijinul pe care i‑l acordase Mihail Moruzov într‑o poveste de amor contra fratelui său, Eugen Cristescu. Gheorghe se îndrăgostise de vara sa, fiica unui unchi la care stătea în gazdă pe când era student la Facultatea de drept. Familiile s‑au opus căsătoriei tinerilor. Eugen Cristescu, subdirector în Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă, îşi ameninţă chiar fratele cu arestarea. Moruzov l‑a ajutat să se căsătorească cu aleasa inimii lui pe ascuns, la Primăria de Verde din Calea Rahovei, scutindu‑i de dispensa legală ce s‑ar fi cerut între veri. Tot el le‑a făcut rost de paşapoarte şi i‑a trimis, împreună cu nepotul lui, Malencu (Veniamin) Moruzov la Paris. Călătoria de nuntă a prevăzut şi o săptămână la Veneţia şi alta la Milano. După cinci luni, tinerii căsătoriţi au revenit la Bucureşti, punând familiile în faţa faptului împlinit. Relaţiile lui Moruzov cu Eugen Cristescu nu au avut, evident, de câştigat în urma acestui episod[23].
Mihail Moruzov era un om extrem de abil şi care se putea uşor adapta mediului. Cea mai bună dovadă o constituie isprăvile lui din perioada anilor 1917‑1918, când s‑a descurcat, cu mult curaj, cu comitetele revoluţionare ruseşti din Dobrogea şi sudul Basarabiei, episod asupra căruia vom reveni, în timp însă, omul Moruzov s‑a schimbat. O spunea, într‑o manieră indirectă, şi colonelul Gheorghe Petrescu: „era şi s‑a menţinut mult timp un om extrem de modest, foarte sobru şi foarte muncitor“[i], într‑adevăr, şi alţi oameni care l‑au cunoscut vorbesc despre modificările petrecute pe măsură ce puterea de care dispunea a sporit. Generalul Ion Gheorghe, care în perioada 1934‑1938 a fost ataşat militar la Ankara, a avut ocazia să‑l cunoască pe şeful Serviciului Secret, despre care consemnează în lucrarea sa memorialistică: „Moruzov a început ca agent de informaţie de mâna a treia al Statului Major român. Obraznic şi descurcăreţ cum era, a reuşit să dea marea lovitură după ani de activitate neimportantă: l‑a informat pe Carol al II‑lea despre anumiţi politicieni români. Aceasta i‑a adus postul de şef al Serviciul Secret român. L‑am văzut cu prilejul unei serbări din Palatul Regal, în eleganta uniformă a Frontului Renaşterii Naţionale, după ce figura sa îmi atrăsese mai înainte atenţia pe culoarele Statului Major, fiind îmbrăcat pe atunci în haine modeste“[ii]. Iată ce declara Ştefan Enescu, mulţi ani secretarul său: „Moruzov deveni din ce în ce mai nervos şi... (text neclar - n.n), iar puterea faţă de subalterni tot mai dispreţuitoare şi mai aspră. Ofiţeri superiori şi generali îi făceau anticameră; oameni politici îl solicitau până peste puterile posibile de a‑i primi şi vorbi cu ei. Pe la serviciu venea din ce în ce mai rar, iar când venea era nervos şi grăbit”[26]. Ideea este întărită şi de Gheorghe Cristescu: „Din pricina influenţei pe care o avea, toată lumea, atât militară, cât şi politică, îl adula, căutând a‑i căpăta bunăvoinţa şi protecţia. La Ministerul Apărării Naţionale devenise atotputinte şi cum era din fire foarte vindicativ, nu ierta nicicând un afront adus”[27]. Tot acesta îi reproşa că deşi Eugen, fratele lui, îl recomandase călduros pentru numirea în fruntea S.S.I., Moruzov îl „dribla” deseori în probleme de serviciu, încălcându‑şi şi depăşindu‑şi atribuţiile.
Concepţia despre intelligence
Concepţia lui Mihail Moruzov în privinţa muncii de informaţii şi contrainformaţii – fără a fi fost vreodată sistematizată şi expusă ca atare – era în acord cu ceea ce era modern în epocă. Într‑o serie de rapoarte, care ni s‑au păstrat cu semnătura lui olografă, Moruzov atrăgea atenţia asupra necesităţii prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranţa naţională. Pentru aceasta, statul trebuia să dispună de informaţii bune despre intenţiile posibililor inamici şi să elaboreze din timp variante de apărare. Actuală era şi concepţia lui în privinţa modului în care trebuiau trataţi spionii. Iată cum ne‑o redă colonelul Gheorghe Petrescu: „O organizaţie de spionaj, cunoscută într‑o ţară, nu mai este periculoasă atât timp cât este urmărită, mai ales în faza ei de organizare... este mai periculos să o distrugi pentru că va lua naştere alta pe care nu o vei mai cunoaşte”[28][iii].
Alte detalii interesante despre ideile lui Moruzov privind activitatea de informaţii le întâlnim în mărturisirile lui Ştefan Enescu: „În toamna anului 1939, lui Mihail Moruzov i‑a venit ideea înfiinţării unei «şcoli de secretari de ataşaţi militari». Raţiunea înfiinţării ei, era că Serviciul Secret, fiind o structură a armatei, iar ataşaţii militari erau uşor de descoperit în activitatea lor, trebuia să li se ataşeze câte un secretar care să facă în prealabil o şcoală de spionaj. Cursantul trebuia să înveţe limba ţării unde urma să fie trimis, tehnicile de fotografiere, camuflaj, scrieri invizibile, conducerea automobilelor etc. şi noţiuni de spionaj militar. Moruzov a trimis din fondul său la Secţia a II‑a a M.St.M. suma de 100 000 lei pentru înfiinţarea acestei şcoli”[29]. După cum ştim, precipitarea evenimentelor din primăvara şi vara anului 1940 nu a mai permis înfiinţarea unei astfel de şcoli, de pe urma căreia putea avea de câştigat eficienţa activităţii informative. Ideea a fost însă preluată şi pusă în aplicare, aproape un an mai târziu, de Eugen Cristescu.
Toţi cei ce ne‑au lăsat mărturii despre Moruzov sunt de acord asupra unui punct: „Secretul puterii lui Moruzov a rezidat în compartimente cât mai mărunte şi exclusive pentru fiecare“. Vintilă Ionescu, alt colaborator al său, îl întărea pe Ştefan Enescu: „Moruzov era un om foarte conspirativ. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales în privinţa oamenilor de care se servea... Educaţia tuturor era făcută să nu se intereseze unul de ce face celălalt, fiindcă imediat ce ar fi căutat să afle sau să întrebe ceva, era îndepărtat”[30]. Colonelul Octav Vorobchievici menţiona în legătură cu discreţia lui Moruzov că n‑a „putut pătrunde secretele pe care ştia să le păstreze cu severitate” [31]. Nici anchetatorii lui Moruzov nu au putut afla prea multe în toamna anului 1940. Fostul şef al Serviciului Secret a refuzat să comunice date în problema agenturii altcuiva decât lui Ion Antonescu, şeful guvernului. Cum acesta nu a vrut să îl vadă, Moruzov a luat în mormânt şi acest secret. De altfel, dusese principiul compartimentării până acolo încât stânjenea buna funcţionare chiar a aparatului. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, doar cu greu a putut fi convins ca şefii secţiilor să comunice între ei în problemele de serviciu.
Moruzov stăpânea un alt secret, absolut necesar oricărui şef de serviciu secret de informaţii, şi anume necesitatea de a dispune de propria‑i agentură, prin care să obţină informaţiile cele mai sensibile şi cu care să poată controla în orice moment ceea ce îi furnizează serviciul, între informatorii lui Moruzov s‑au numărat: Horia Sima („pe care îl plătea cu suma de 200.000 lei lunar” - ne spune Gheorghe Cristescu), prinţesa Caragea (care lucra pentru mai multe servicii), maiorul Cristea Nicolae (rudă cu Brătienii, a ajuns în 1944‑1945 prefectul Poliţiei Capitalei, conducea o adevărată reţea de informatori pentru Moruzov), Eugen Titeanu (îl informa despre ce se întâmpla la Universul şi despre Stelian Popescu, cu care nu era în relaţii prea bune), Mitiţă Constantinescu şi Victor Iamandi (îi ofereau date despre Dinu Brătianu şi bătrânii liberali). De mare ajutor i‑a fost secretarul său general, Ghiţă Marincu, care avea legături în toate partidele politice.
Moruzov frecventa şi pe Alexandru Vaida‑Voievod, Nicolae Iorga (a elaborat unele studii cu caracter istoric la cererea S.S.I.) şi pe amiralul Ion Coandă. De asemenea, avea rezervate sume de bani pentru personajele cheie din conducerea Ministerului Apărării Naţionale şi din Marele Stat Major. O altă metodă era să închirieze de la ei spaţii pentru serviciu, plătindu‑le o chirie cu mult mai mare decât se cuvenea.
Moruzov a strâns în jurul său o echipă de oameni care l‑au sprijinit şi care i‑au fost credincioşi (atât cât se poate vorbi despre un asemenea sentiment într‑un serviciu de informaţii). Principalul colaborator i‑a fost Niky Ştefănescu. Şi în acest caz, am avut surpriza să întâlnim diferenţe de păreri la cei ce ne‑au lăsat mărturii despre Moruzov. Potrivit relatării lui Constantin Maimuca, Niky Ştefănescu fusese îndepărtat din Siguranţă de el, pe când era la Chişinău. Maimuca îi intentase chiar şi o acţiune la Parchet. Moruzov l‑a luat însă la el, la Centrul de informaţii Chişinău, apoi l‑a adus la Bucureşti, în fruntea Secţiei Contrainformaţii. Niky Ştefănescu era un om fără scrupule, dispus oricând să lichideze chiar şi un colaborator devenit incomod. Mai târziu, potrivit aceluiaşi Maimuca, cât şi lui Gheorghe Cristescu, l‑a propulsat în fruntea Corpului Detectivilor din cadrul Siguranţei, plasându‑şi astfel omul său în instituţia rivală.
Ştefan Enescu, secretarul personal al lui Moruzov, ne oferă o altă versiune asupra raporturilor dintre cei doi: „Ştefănescu şi Moruzov păreau prieteni - impresie care nu a dăinuit mai târziu. Nu se produsese încă între ei acea diferenţă colosală de rang, ceea ce i‑a adus lui Ştefănescu dispreţ din partea lui Moruzov, iar acestuia, din partea lui Ştefănescu, invidia”[35].
Alte detalii interesante despre ideile lui Moruzov privind activitatea de informaţii le întâlnim în mărturisirile lui Ştefan Enescu: „În toamna anului 1939, lui Mihail Moruzov i‑a venit ideea înfiinţării unei « şcoli de secretari de ataşaţi militari ». Raţiunea înfiinţării ei, era că Serviciul Secret, fiind o structură a armatei, iar ataşaţii militari erau uşor de descoperit în activitatea lor, trebuia să li se ataşeze câte un secretar care să facă în prealabil o şcoală de spionaj. Cursantul trebuia să înveţe limba ţării unde urma să fie trimis, tehnicile de fotografiere, camuflaj, scrieri invizibile, conducerea automobilelor etc. şi noţiuni de spionaj militar. Moruzov a trimis din fondul său la Secţia a II‑a a M.St.M. suma de 100 000 lei pentru înfiinţarea acestei şcoli”[iv].
Pentru Ştefan Enescu, numirea lui Niky Ştefănescu în fruntea Corpului Detectivilor nu a fost decât prilejul de mult aşteptat de Moruzov de a scăpa de un om incomod, de care s‑a ferit tot timpul. Acelaşi Ştefan Enescu însă ne spune că Moruzov se ferea foarte mult şi de maiorul Ionescu Micandru, iar acesta îl ura. Dacă ultima afirmaţie poate fi valabilă, prima ridică serioase semne de întrebare, pentru că tocmai lui Micandru i‑a încredinţat Moruzov delicata sarcină de a iniţia, în februarie 1937, contacte cu serviciul german de informaţii (doc. nr. 3). În cazul lui Niky Ştefănescu, opinia fostului secretar personal pare a fi contrazisă de o scrisoare din 31 august 1940, semnată de Moruzov şi trimisă unui ministru (doc. nr. 38).
Nu putem preciza cine era destinatarul şi nici condiţiile concrete în care a fost redactată. În scrisoare, Moruzov asigura că era în posesia tuturor datelor din care rezultă că acuzaţiile aduse lui Niky Ştefănescu nu erau întemeiate. Moruzov ruga ca „domnul N. Ştefănescu, care a dat dovadă cu viaţa sa în atâtea rânduri de credinţă şi devotament, să fie repus la postul său, mai ales că încă nu s‑a dat o decizie formală”. Dar, pentru că lumea oamenilor din serviciile de informaţii este una aparte, să încheiem acest paragraf cu o precizare a lui Constantin Maimuca: „îl vizam pe Nicky Ştefănescu ca un element de mare folos anchetei [declanşată după arestarea lui şi a lui Moruzov (în septembrie 1940 - n.n.), mai ales că se desolidarizase de Moruzov şi era dispus ca să vorbească pentru ca să‑şi creeze o situaţie mai bună”[36].
Pentru că am vorbit de concepţia modernă a lui Mihail Moruzov, să mai amintim, folosindu‑l pe Gheorghe Cristescu, şi dotările pe care le aveau biroul şi maşina şefului Serviciului Secret de informaţii. „Cabinetul lui Moruzov, din str. Saita, era prevăzut - conform dorinţei lui - cu instalaţii tehnice speciale şi anume: aparate de înregistrare fonică pe discuri şi fir electromagnetic; microfoane; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poţi observa o persoană, fără ca dânsa să te vadă; periscoape pentru o observare indirectă; celule fotoelectrice detectoare şi altele. Unele se manipulau direct de la biroul său, altele de către un operator dintr‑o cameră alăturată... Un automobil Mercedes‑Benz, foarte puternic şi, de asemenea, o instalaţie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi”[37]. Maşina mai dispunea şi de un post radio de emisie‑recepţie, care îi permitea să ţină permanent legătura cu sediul. După 1936, Moruzov a înfiinţat scoli pentru pregătirea specialiştilor necesari serviciului (radio‑telegrafişti, filori, foto şi cinema, dactiloscopie etc.).
Calităţile lui Moruzov de şef al Serviciului Secret de Informaţii şi aportul instituţiei au fost şi ele diferit apreciate. Cele mai puternice critici i‑au venit din partea reprezentanţilor Secţiei a II‑a din Marele Stat Major şi au fost făcute - trebuie să subliniem - în cursul anchetei, după moartea lui Moruzov. I se reproşa faptul că informaţiile culese în exteriorul ţării nu au corespuns nevoilor Marelui Stat Major, că erau adesea eronate sau perimate, că priveau dotarea şi pregătirea armatei sovietice din Extremul Orient dar nu şi pe cele ale trupelor staţionate la graniţa României[38]. Destul de aspru îl critica şi un fost şef al Frontului de Sud din cadrul S.S.I. (compartiment care se ocupa cu culegerea datelor din zona balcanică). Iată ce nota căpitanul Mihail Stănescu: „Până la urmă m‑am convins că activitatea informativă a acestui serviciu se rezumă în a difuza informaţiile primite de la unii ataşaţi militari... şi de a da ca note informative anumite ştiri culese din ziare străine. Totul era numai ca zilnic să plece cât mai multe informaţii a căror calitate însă nu avea nici o valoare. Se punea, de asemenea, preţ pe orice articol străin care vorbea de regele Carol al II‑lea”[39].
Totuşi, nu i se pot nega lui Mihail Moruzov o serie de merite, cum ar fi crearea din vreme a reţelei de la Târgu‑Mureş, care a funcţionat nedetectată în toată perioada ocupaţiei horthyste şi care mai trimitea încă note şi la începutul anilor ’50, a celor de la Chişinău şi Cernăuţi, care au furnizat informaţii în timpul ocupaţiei sovietice în Basarabia în 1940‑1941. Merite îi recunoştea şi Ştefan Enescu, care spune că Moruzov afla cele „discutate cu uşile închise în Sovietul Comisarilor Poporului din U.R.S.S. faţă de noi”[40]. Şi îi recunoştea merite şi un ofiţer american de informaţii, venit în 1944 în România, maiorul Robert Bishop, care spunea că dosarele S.S.I. „conţineau cea mai grozavă culegere de date despre sovietici din toată Europa, cu excepţia dosarelor găsite în Germania. Prezentau o colecţie continuă de date, începând cu primul război mondial”[41]. Şi‑a iubit ţara
O altă întrebare, care a stârnit multe controverse, s‑a pus în legătură cu loialitatea lui Mihail Moruzov faţă de statul român. Suspiciuni au planat asupra lui încă din perioada primului război mondial. Aflăm dintr‑o adresă, trimisă la 26 aprilie 1918 de Marele Cartier General către Ministerul de Interne, că se hotărâse o anchetă - la care urmau să participe un delegat al armatei şi altul din partea Internelor - pentru a verifica o serie de acuzaţii la adresa lui Moruzov[42]. La 29 mai 1918, acesta solicita aprobarea de a‑şi face copii după unele lucrări, pentru a se putea justifica[43]. În 1920 a fost şi arestat, dar nu s‑a putut dovedi nimic. Constantin Maimuca declara mai târziu: „Comandamentul francez a primit pe acea vreme o serie de informaţii care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Consulatului ţarist rus de la Galaţi şi că, de asemenea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari legături între el şi consulul rus de la Galaţi reieşea şi din unele rapoarte ale Brigăzii de siguranţă din acel oraş către Direcţia Generală a Poliţiei, pe care le‑am găsit mai târziu în arhive şi le‑am copiat”[44]. Ulterior, pe când activa în cadrul Siguranţei din Chişinău, Maimuca l‑a suspectat şi el că lucra pentru ruşi.
S‑a speculat mult pe seama locuinţei lui de la şosea, care era gard în gard cu Legaţia sovietică. Dar nimeni - nici măcar ancheta declanşată după arestarea lui Moruzov - nu a putut produce vreo dovadă în acest sens. Locotenent‑colonelul Ion Dumitrescu, un vechi lucrător al S.S.I., a ţinut să facă, în ziua de 8 martie 1941, următoarea declaraţie în faţa judecătorului de instrucţie; - Alexandru M. Ionescu - care instrumenta „cazul” Moruzov: „Convingerea mea este că Mihail Moruzov era un bun patriot. Născut, ca şi părintele său, preotul Moruzov, pe pământul ţării, la Tulcea, iubea Dobrogea cu o dragoste sinceră şi fierbinte. Iubea ţara cu aceeaşi căldură. Iubea acest neam în mijlocul căruia se pomenise şi pentru care de atâtea ori în trecutul său zbuciumat de informator şi chiar agent trimis în alte ţări străine, a fost în pericol de a fi omorât. Nu cred şi nici indicii nu am avut, cât timp l‑am cunoscut şi am colaborat cu alte servicii de informaţii străine. Este just, că a colaborat cu alte servicii de informaţii străine, dar întotdeauna, o afirm pe baza faptului că această colaborare s‑a făcut cu ştiinţa şi concursul oamenilor din acest serviciu, ofiţeri şi civili, români necontestaţi. Nici un material nu se putea confecţiona personal de Moruzov, fără ştiinţa vreunei persoane din cele mai sus amintite, calificate în materia în care se colabora. Din contră, Moruzov a avut previziuni precise asupra pericolelor care constituie o ameninţare permanentă a neamului nostru (pericolul slavo‑comunist) şi a avut soluţii pe care, mult mai târziu, le‑a adoptat însăşi Conducerea statului (apropierea de Germania)” [45].
Condiţiile în care a murit Mihail Moruzov sunt cunoscute. Şi Horia Sima şi Ion Antonescu (care îl ura de moarte, pentru că îi strânsese un dosar compromiţător) aveau interesul să se debaraseze de Moruzov. S‑a vorbit mult şi despre intervenţia personală a lui Canaris pentru a‑i salva viaţa. Ne punem întrebarea în ce măsură dorea sincer acest lucru şeful Abwehr‑ului, în condiţiile în care germanii putuseră căpăta proba jocului dublu făcut de Moruzov în relaţiile cu ei după capturarea, în mai 1940, a arhivei Serviciului de informaţii francez. Iată deci că personajul Mihail Moruzov rămâne în continuare o figură foarte enigmatică, pe care noi cercetări, mai ales în arhivele engleze, franceze, germane şi ruse, ar putea să ne ajute s‑o înţelegem şi s‑o descifrăm mai bine.