Cauzele anticomunismului mișcării de rezistență din România
Un document german din Arhiva politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, datând din aprilie 1953, intitulat „Mişcarea de rezistenţă din România”, precizează cauzele pentru care mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă s-a răspândit cu uşurinţă pe întregul cuprins al teritoriului României, după semnarea armistiţiului între România şi U.R.S.S., în septembrie 1944. Se apreciază că, în primul rând, opinia publică din România a fost întotdeauna anticomunistă. În al doilea rând este apreciată preponderenţa elementului ţărănesc, ca şi faptul că muncitorii şi intelectualii proveneau tot de la ţară, la prima sau la a doua generaţie. Or, elementul ţărănesc este caracterizat prin conservatorism. Armata Română, formată preponderent din ţărani, s-a confruntat deja anterior cu elementele comuniste, în 1917, în Moldova, cu prilejul revoluţiei bolşevice, a doua oară în Ungaria, în 1919, apoi în iunie-iulie 1940, când a fost răpită Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa şi, desigur în războiul contra Uniunii Sovietice, din anii 1941-1944. Cu ocazia acestor confruntări, românii au îmbrăţişat, în cea mai mare parte, sentimente antisovietice. Documentul relevă faptul că în România nu exista familie care să nu fi suferit pierderi în faţa bolşevicilor. Autorii sintezei arată că în România „comunismul a fost asociat cu barbaria, durerea, sânge şi lacrimi”. Se arată că Partidul Comunist din România era cel mai slab partid comunist din Europa şi avea cea mai redusă influenţă. Documentul arată că primele acţiuni ale rezistenţei au corespuns posibilităţilor şi necesităţilor de atunci, conducând la organizarea unor reţele ale grupurilor de rezistenţă, la păstrarea unui spirit de luptă în rândul populaţiei şi la recrutarea de noi adepţi, mai ales din rândurile tinerilor. În paralel însă, a început şi infiltrarea mişcării de rezistenţă cu agenţi provocatori, recrutaţi atât prin promisiuni, cât şi prin ameninţări. La nivelul anului 1953, după părerea autorilor analizei, cele mai puternice celule de rezistenţă din România erau „Organizaţia T”, „Vlad Ţepeş”, „Valurile Dunării” şi „Dihorul”. Se arăta că promovarea procesului de colectivizare a agriculturii a împins către mişcarea de rezistenţă numeroşi ţărani, care, pe lângă implicarea lor, sprijineau cu mijloace de subzistenţă grupurile de partizani. Se mai scria că principalele acţiuni ale grupurilor de partizani au constat în declanşarea de răzmeriţe, atacuri împotriva patrulelor de miliţieni, atacuri împotriva unor activişti locali de partid şi împotriva denunţătorilor. Se arăta că populaţia urbană nu acţionează deschis, mulţumindu-se cu o rezistenţă pasivă. Documentul face şi aprecieri pe care nu le împărtăşim, cum ar fi aceea că, într-un fel sau altul, întreaga populaţie a ţării ar fi fost legată de mişcarea de rezistenţă. Finalul documentului formulează următoarea imagine a rezistenţei anticomuniste şi antisovietice din România: „Lumea rezistenţei a devenit o lume în sine, cu organele, instituţiile, legile şi posibilităţile sale... Este o viaţă nesigură, plină de pericol, dar încă posibilă până la aşteptata ultimă luptă care va hotărî eliberarea finală”. Este de observat că şi analiştii germani, ofiţeri care nu aveau acces la informaţii esenţiale, operau cu imaginea falsă a „eliberării finale”, a unei lupte care nu va veni niciodată, în care forţele pe care le reprezentau, respectiv cele anticomuniste, vor obţine victoria. Unii dintre cei care s-au refugiat în munţi au crezut în izbucnirea unui război popular pentru răsturnarea regimului.
Una dintre cele mai importante acţiuni de rezistenţă de după 23 august 1944 a fost cea purtând numele de cod „Deşteptarea primăverii” („Frühlingserwachen”). Ea a fost iniţiată la începutul anului 1945 şi a constat dintr-un complot antisovietic al unor conducători ai armatei române şi al unor politicieni de la Bucureşti, desigur, cu sprijin masiv din partea Germaniei. În martie 1945, conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, capturat de sovietici şi anchetat, i-a menţionat ca membri ai complotului pe generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a române, pe generalul Dumitru Coroamă, fost mareşal al Palatului, pe generalul Enache Borcescu, şef de birou în Marele Stat Major şi secretar general al Ministerului de Război, generalul Vasile Mitrea, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Corneliu Dragalina, fost comandant al Corpului VI al Armatei Române pe Frontul de Est şi guvernator al Bucovinei, generalul Constantin Sănătescu, prim-ministru al României în primele luni după lovitura de stat de la 23 august 1944, generalul Şerbu Lambru, comandantul şcolilor de artilerie din România, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a pe Frontul de Est şi generalul Radu Korne, comandantul Diviziei Blindate române. Legionarii sperau să atragă în complot şi pe prim-ministrul României, generalul Nicolae Rădescu şi pe subşeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Bardan.
Mişcarea de rezistenţă a antrenat un număr de 61 de personalităţi militare, generali, amirali, comandori, colonei, dar şi ofiţeri cu grade mai mici. În toamna anului 1944, germanii au iniţiat operaţiunea cu numele de cod „Gemsbrok”, pentru a contacta comandanţii armatei române. În acest scop au fost paraşutaţi o serie de agenţi. După încheierea războiului, în noiembrie 1945, unii dintre cei paraşutaţi au fost arestaţi de către Jandarmerie, ca urmare a semnalărilor informative făcute de S.S.I. Paraşutiştii au fost capturaţi la Deva, la Băneasa şi la Alba Iulia. Pentru lupta împotriva rezistenţei pe care germanii şi legionarii din exil o organizau în România, în octombrie 1944, sovieticii au constituit la Arad Centrul mixt informativ româno-sovietic.
În Germania s-au aflat şi mulţi alţi militari români, unii prizonieri căzuţi după 23 august 1944, alţii aflaţi acolo cu diverse misiuni anterioare momentului întoarcerii armelor. Majoritatea dintre ei au fost recrutaţi pentru a fi retrimişi în România pentru acţiuni de diversiune, propagandă şi furnizare de informaţii. Mulţi dintre ei erau loiali României, respectând linia politică aleasă de rege şi de clasa politică aflată la putere după 23 august 1944. După paraşutare, mulţi dintre aceşti români, inclusiv legionari, care au sprijinit în trecut relaţia României cu Germania, s-au predat autorităţilor române, respectiv Jandarmeriei, Poliţiei sau S.S.I.-ului şi au relatat cum au fost recrutaţi şi instruiţi în Germania şi în Austria şi ce misiuni aveau de îndeplinit.
În cursul lunii martie 1945, forţele Siguranţei au înregistrat succese remarcabile în efortul de capturare a grupurilor de rezistenţă din Bucureşti şi din judeţul Prahova. Astfel, a fost capturat grupul condus de Lungu Dumitru, care acţiona pe muntele Ciucaş. A fost capturat grupul din Bucureşti condus de Teofănescu Constantin, compus din 19 persoane; a fost capturat grupul din Bucureşti condus de prinţul Nicki Sturza şi de Nelly Ivonne Ostroveanu, compus din 90 de persoane. Din datele Siguranţei reiese că în martie 1945 au fost capturaţi 63 de „legionari terorişti”, 3 „legionari paraşutaţi, instruiţi în Germania” şi 39 de „germani din care 15 au făcut parte din armata regulată germană, iar restul erau membri ai organizaţiilor paramilitare hitleriste din România”. Tot în martie 1945, a fost arestat fostul ofiţer legionar Pandrea Sabin, paraşutat de germani la începutul anului 1945, care acţiona în zona comunei Valea Largă (Turda). De asemenea, a fost arestat la Timişoara grupul de 20 de legionari condus de Ursu Nicolae şi grupul de la Reşiţa condus de studentul legionar Popa Constantin. În aprilie 1945, agenţii Siguranţei i-au descoperit şi i-au arestat pe luptătorii legionari Pătruţ Teodor şi Bozdoc Ilie, ambii paraşutaţi la Prejba (Sibiu) şi Mârza Pavel, tot din Sibiu, care coordona un grup de rezistenţă format din şapte membri. În luna mai 1945, a fost arestat la Vatra Dornei luptătorul legionar Piticaru Alexandru, paraşutat în Munţii Apuseni, împreună cu şapte persoane, în decembrie 1944, iar la Timişoara au fost arestaţi 15 germani din România care se constituiseră în grup de rezistenţă sub coordonarea unui ofiţer din Germania, paraşutat în acest sens. În iunie 1945, au fost capturaţi de Siguranţă grupul condus de studentul Dumitrescu Alexandru, compus din 16 persoane arestate la Craiova, Borza Petru şi Dobrin Cornel, arestaţi la Geoagiu-Hunedoara, Vâlcu Gheorghe, arestat la Reşiţa, Blazius Olaru Eugen, cel care a reînfiinţat Corpul Muncitoresc Legionar, format din 40 de persoane, cu toţii arestaţi la Bucureşti şi Organizaţia „Abwehrstelle II”, condusă de ofiţerul german Spiess. În iulie 1945 a fost arestat la Braşov un grup de rezistenţă compus din 31 de saşi. În aceeaşi lună, a fost arestat în nordul Bucovinei un grup de rezistenţă compus din etnici ucrainieni. De asemenea, au fost arestate grupurile Mircea Ştefanovici, conducătorul Organizaţiei „Tinerimea Liberă” şi avocatul Remus Ţeţu, conducătorul grupului „T” (teroare). În august 1945, în Bucovina au fost arestaţi Ovidiu Găină şi Vladimir Macoviciuc, împreună cu 23 de persoane care făceau parte din grupul de rezistenţă din zona Câmpulung-Moldovenesc-Rădăuţi. De asemenea, au fost arestaţi conducătorii grupurilor de rezistenţă din Cluj, Bistriţa şi Sibiu, respectiv Gheorghe Tocoianu, Matei Muţiu şi Traian Leahu. În octombrie 1945, a fost capturat un grup de rezistenţă din Constanţa, compus din 34 de membri, având în frunte pe Ion Neaţă, Petre Băgăceanu şi Gheorghe Lazu. În total, în anul 1945, au fost descoperite 34 de organizaţii şi centre puternice ale mişcării de rezistenţă, formate din legionari şi din militari germani. Cu ocazia capturării, unii luptători şi-au pierdut viaţa, iar un număr de 546 de luptători au fost deferiţi justiţiei. S-au confiscat mari cantităţi de armament, muniţii şi exploziv.
- Va urma -