Eșecul mișcării de rezistență din România

Mişcarea de rezistenţă antisovietică şi anticomunistă din România a fost sortită din start eşecului datorită a două principale cauze. Prima constă în ataşamentul majorităţii poporului român faţă de monarhia românească, chiar dacă ea se aliase cu comuniştii ruşi şi cu cei din România, împotriva lui Antonescu şi a germanilor. De altfel, în majoritatea cazurilor de capturare a paraşutiştilor, ca şi a altora dintre partizani, populaţia a jucat un rol important, sprijinind autorităţile. A doua cauză constă în faptul că o mare parte a populaţiei nu accepta să lupte din nou alături de Germania, întrucât aceasta presupunea să lupte alături de Ungaria. Victoria germanilor însemna şi pierderea marilor speranţe ale românilor de a recupera partea din Ardeal pierdută la Viena, în 30 august 1940. Lupta alături de sovietici, împotriva Ungariei, a redeschis această perspectivă națională românească de recuperare a întregului Ardeal. În al doilea rând, puterea militaro-informativă a sovieticilor şi a regimului politic pe care l-au impus la Bucureşti era disproporţionat de mare, ceea ce reducea în întregime şansele de reuşită ale mişcării de rezistenţă. Alte cauze importante ale slăbiciunii mişcării naţionale de rezistenţă sunt evidenţiate chiar de analiza-raport din aprilie 1953, menţionată deja de noi în rândurile de mai sus. În acest sens, se arată că populaţia a fost derutată de colaborarea unor forţe politice din ţară cu comuniştii şi cu regele cu ocazia evenimentului de la 23 august 1944 şi în primele luni de după aceea. Unele grupe de rezistenţă au pierdut legăturile cu exteriorul ţării şi între ele, rămânând izolate şi în imposibilitate de a se orienta politic. În timp, s-a răspândit şi convingerea multor români că puterile occidentale nu vor interveni în România, ceea ce a fost demobilizator. De asemenea, mişcarea de rezistenţă a găsit greu tactica adecvată în lupta cu un adversar mereu mai puternic şi mai bine organizat. Din această cauză, majoritatea acţiunilor rezistenţei au avut doar efecte locale şi urmări limitate. Apoi, s-a făcut simţită şi lipsa de experienţă, mai ales în domeniul tactic, acţiunile fiind iniţiate în mare măsură din „spirit romantic”. Autorii arătau că mai exista încă, la nivelul anului 1953, încredere în sprijinul statelor din vest, ceea ce era foarte important. Noi constatăm din nou că întreaga mişcare de rezistenţă şi speranţele românilor care continuau să nu sprijine noul regim politic se bazau pe o intervenţie decisivă a statelor din vest, în primul rând a S.U.A., ceea ce era o himeră, în condiţiile existenţei înţelegerilor foarte ferme ale învingătorilor în războiul mondial[1].

Cercetătorul Cristian Troncotă a identificat şi alte cauze care au condus la eşecul mişcării de rezistenţă: greşelile în activitatea de conspirare, naivitatea care a însoţit multe din acţiunile iniţiate şi profesionalismul agenţilor infiltraţi în rândurile grupurilor de luptători. Entuziasmul luptătorilor români anticomunişti nu a fost suficient pentru a le asigura succesul. „Trădarea Occidentului” a fost doar un clişeu existent la nivelul opiniei publice, întrucât coordonatele reale ale geopoliticii nu prevedeau imixtiunile reciproce ale marilor puteri în interiorul sferelor de influenţă ale celuilalt. Dorinţa multor români ca între învingătorii din al doilea război mondial să izbucnească un conflict armat în urma căruia sovieticii să fie înfrânţi, ceea ce nu reuşiseră germanii, românii şi italienii, era doar un vis izvorât din ignoranţa datorată secretizării înţelegerilor interaliate. Întreaga „strategie” a mişcării de rezistenţă din România s-a bazat pe această himeră, astfel că nu s-au născut planuri alternative şi soluţii de salvare a luptătorilor şi familiilor lor[2]. Suferinţele îndurate de luptători şi de aparţinătorii lor au fost foarte mari. Mişcarea de rezistenţă din România nu a exercitat influenţă asupra societăţii româneşti, nereuşind să influenţeze viaţa social-politică din România. După dezastrul pierderii războiului împotriva Uniunii Sovietice, urmat de obligaţia achitării marilor datorii de război, a distrugerii economiei, a secetei cumplite din anii 1946-1947, societatea românească a intrat pe un trend ascendent. Nivelul de trai a crescut încet, dar constant. Sănătatea şi învăţământul au devenit integral gratuite. Ţara s-a umplut de şcoli şi spitale, apoi de fabrici şi locuri de muncă. Poporul român s-a întors cu faţa către viitorul pe care îl oferea noul regim politic. Pe acest fond, mişcarea de rezistenţă a rămas doar o pată de culoare în viaţa social-politică a ţării. În majoritate, românii au înţeles că nu „vin americanii” şi că viaţa lor este una singură şi se derulează în condiţiile istorice date. În aceste condiţii, cu trecerea timpului, partizanii au rămas izolaţi de majoritatea populaţiei, preocupată de integrarea în realităţile regimului existent.

De-a lungul anilor, au avut loc numeroase lupte între partizanii din mişcarea de rezistenţă şi Trupele de Securitate, înregistrându-se numeroase pierderi de vieţi omeneşti, de ambele părţi[3]. Cu tot efortul lăudabil depus, după 1989, nu s-au publicat documente care să ateste cifrele exacte ale victimelor din anii represiunii comuniste împotriva rezistenţei. S-au făcut aprecieri, dar lipseşte o evaluare globală, de mare exactitate[4]. Până la începutul anilor ‘60, a funcţionat sistemul „pedepselor administrative”, pe baza căruia orice cetăţean presupus că se făcea vinovat de fapte contra ordinii sociale, putea fi trimis pentru un număr de luni sau de ani în colonii de muncă. Hotărârile erau luate de Comisia Administrativă care funcţiona pe lângă Ministerul de Interne şi era condusă de Alexandru Drăghici. Cel acuzat nu avea dreptul la apărare. În penitenciarele comuniste au fost păstraţi şi deţinuţi moşteniţi de la regimurile anterioare. Astfel, în anul 1958, în Aiud, mai erau deţinute persoane condamnate în anii 1937 şi în 1941. Regimul în temniţele comuniste era foarte aspru. Deţinuţii erau izolaţi, majoritatea nu depuneau nici un fel de activitate, nu aveau cearceafuri pe paturi, saltelele erau aproape fără paie, celulele supraaglomerate şi erau pedepsiţi pentru cele mai mici abateri. Pe lângă aceste necazuri, se mai şi băteau între ei, de cele mai multe ori pentru apartenenţă la diferite grupări politice sau pentru suspiciuni de colaborare cu ofiţerii penitenciarului, lucru care oricum era cerut tuturor. În general, cei mai intransigenţi erau legionarii. Mulţi dintre ei petrecuseră perioada anilor 1941-1944 în lagăre din Germania. Aceştia erau cei mai căliţi. La Aiud, legionarii şi-au instituit şi un tribunal legionar, care a judecat faptele multora dintre ei. S-au dat sentinţe severe cum ar fi: izolarea, canoane, lipsa de alimentaţie, rugăciuni, post negru şi bătăi corporale[5]. Dacă pentru primii ani de după război, când şi în libertate în România s-a murit de foame şi de mizerie, pentru deceniul 1955-1964, acest regim foarte sever s-a datorat doar urii comuniştilor de „producţie moscovită”, mai ales a celor care au suferit în temniţele româneşti interbelice (şi ele foarte severe), care nu au putut să se înalţe deasupra dorinţei de răzbunare. Intoleranţa comuniştilor, de până în 1964, faţă de adversarii lor ideologici a contribuit la acumularea de tensiuni, ură şi dorinţe revanşarde în societatea românească, care s-au manifestat şi după 1989, mai ales după 1996, când foşti locatari ai penitenciarelor comuniste au ajuns la conducerea României. Istoriografia problemei rezistenței anti-comuniste din România este una complexă, pertinentă şi aduce clarificările necesare tragerii unor concluzii certe. Totuşi, Mişcarea Naţională de Rezistenţă din România mai oferă multe subiecte care trebuie cercetate. În prezentele rânduri, noi am dorit să ne referim doar la problematica organizării acestei mişcări, făcând şi unele precizări privitoare la evoluţii ulterioare şi la eradicarea acestei mişcări. Implicarea a numeroase forţe străine şi din România, ca şi interesele diferite ale regimurilor politice care s-au perindat, începând de la 23 august 1944 şi până astăzi, fac ca imaginea Mişcării Naţionale de Rezistenţă să fie proiectată în moduri diferite, de la aberaţia generalului de securitate Nicolae Pleşiţă, care afirma că nu a existat nici o luptă de rezistenţă, la aberaţia diversionistă a lui Dennis Deletant: „Practic, în Occident nu s-a ştiut nimic despre lupta curajoasă din Munţii Carpaţi...”[6], până la exagerările unor participanţi la această mişcare şi la alţi adversari ai regimului socialist de stat, care au supraevaluat dimensiunea Mişcării Naţionale de Rezistenţă, ca şi datorită adversităţii unei mari părţi a populaţiei României faţă de regimul politic din perioada în care a funcţionat rezistenţa anti-comunistă.