Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizaţiei umane, prin prisma conflictologiei, constatăm că studierea istoriei „artei războiului”, precum şi a „războiului” ca instituţie dezvoltată permite a elucida atât schimbările de ordin tehnic, social şi economic, cât şi a mutaţiilor de frontieră în cadrul cercetării istoriei universale. Iar influenţa celor mai numeroase şi de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Ţărilor Române - cele ruso-austro-turce, în care Rusia a jucat, tradiţional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă din punctul de vedere al impactului acestora asupra unităţii teritoriale a românilor[30]. Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicaţii de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităţilor etc., în istoria politică şi a relaţiilor internaţionale din sud-estul continentului Europei de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (ţar) al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Începând din 1711, când trupele ruseşti şi-au făcut pentru prima data apariţia pe pământ românesc şi până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori[31]. Iar dacă vom lua în calcul şi războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofiţerii şi armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acţiuni militare împotriva noastră, această cifră se estimează la 13 invazii. Deseori, cercetarea fenomenului „războiului” a fost didactică şi normativă. Fapt pe deplin explicabil, deoarece, după cum a scris Michael Howard în lucrarea sa Războiul în istoria Europei: „Atâta vreme cât folosirea organizată a forţei sau a ameninţării cu forţa rămâne un instrument al stabilirii relaţiilor internaţionale, încă va mai fi nevoie de asemenea studii analitice...”[32]. Iar puţinele studii despre războiul de la Nistru s-au limitat, de cele mai dese ori, la o descriere cronologică a evenimentelor. Abordarea acestor subiecte ne permite să pătrundem în „mecanismul” mutaţiilor de frontieră din sud-estul Europei pe parcursul a mai bine de două secole, când Marile Puteri ale epocii au concurat pentru stabilirea propriei dominaţii, inclusiv asupra spaţiului geopolitic românesc. Aceasta a dus la un şir de schimbări pe harta politică europeană (însoţite de anexiuni teritoriale, expansiuni imperiale etc.), ca până la urmă să le resimţim impactul şi în prezent.

Aşadar, pentru români impactul „războaielor” încheiate, pe parcursul secolelor, prin numeroase „armistiţii”, „congrese” şi „păci” a fost unul din principalii factori externi ce au influenţat statutul politico-juridic al Principatelor Moldova şi Ţara Românească, ulterior fiind chiar una din cauzele determinante ale desăvârşirii unităţii statului modern România, ca apoi să continue cu pierderea Basarabiei... Aceasta din urmă a fost de trei ori anexată de către ruşi - la 1812 (generându-se o nouă problemă internaţională - Problema Basarabeană)[33], la 1940 şi în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Fenomenul impactului masiv al „războiului” asupra destinelor popoarelor devine întru totul explicabil, dacă e să ţinem minte că „originile Europei au fost forjate pe nicovala războiului”[34].

Constatând că războaiele au determinat adesea tipul societăţii, vom remarca faptul că această întrebare, deloc retorică, „Ce ne-au costat războaiele purtate pe pământul strămoşesc?” a fost pusă de istorici nu o singură dată35. Iar revenind la războiul din urmă - de pe Nistru -, un răspuns exhaustiv încă nu-l avem. Cea mai grea pierdere a unui război rămâne vieţile oamenilor căzuţi pentru apărarea Patriei, precum şi teritoriile ocupate de inamic. Primul sânge vărsat a fost încă în timpul atacului armat asupra Moldovei de către separatişti la 13 decembrie 1991, la podul de la Dubăsari, soldat cu pierderea vieţilor a patru poliţişti moldoveni şi moartea a 20 de gardişti, cazaci şi mercenari... În interviul acordat săptămânalului „Accente” domnul Andrei Calcea, ziarist, fost ofiţer al Statului Major pe Platoul de Foc de la Cocieri, distins cu medaliile „Meritul Militar” şi „Vulturul de Aur”, a susţinut următoarele: „...războiul nu s-a încheiat cu îngenuncherea Moldovei... Din partea r.m.n. au căzut în lupte 284 militari (cu cei morţi în urma rănilor - 364), 624 au fost răniţi. Şi-au pierdut viaţa peste 600 de persoane civile. Nimic însă nu se spune despre cazacii de pe Don, mercenarii şi foştii puşcăriaşi. Din partea Republicii Moldova au căzut cu moarte de erou 324 de combatanţi, răniţi - 1.180, inclusiv colaboratori ai MAI - 90 morţi, 579 răniţi; din partea Armatei Naţionale - 109 morţi şi 560 răniţi. Au decedat 125 de persoane civile şi altele 41 au fost rănite”[36].

Potrivit preşedintelui Asociaţiei de drept umanitar, colonelul în rezervă Andrei Covrig, conform unor date pe care le deţine, în războiul din 1992 şi-au pierdut viaţa 720 de persoane, dintre care 400 ale ministerelor de forţă ale Republicii Moldova. La o masă rotundă, cu genericul „În noul secol fără războaie şi terorism”, organizată la sfârşitul lunii februarie 2002 în incinta Uniunii Scriitorilor, el a menţionat: „Nu putem spune că această cifră este exactă, mai sunt de făcut multe dezvăluiri în ceea ce priveşte tragicele evenimente din 1992. Este regretabil faptul că Guvernul nici nu cunoaşte cifra totală a celor căzuţi în război”, propunându-se să fie creată o comisie guvernamentală pentru a se afla numele tuturor persoanelor decedate în conflictul respectiv şi publicarea unei cărţi în care să se descrie modul în care au decurs evenimentele.

Oficialităţile de la Tiraspol, comemorând cu pompă tragicul „jubileu” de 10 ani de la declanşarea conflictului, au susţinut că au pierdut mai mult de 600 de oameni (conform site-ului Olvia-Press, cifra este de circa 800 de oameni şi peste 3 000 de răniţi), continuând să insiste ca Republica Moldova să le acorde compensaţii şi scuze pentru prejudiciul cauzat.

Sub aspect teritorial - Republica Moldova a fost deposedată de 10% din teritoriul său, adică 4.163 km pătraţi (iar acest teritoriu continuă să se extindă şi în dreapta Nistrului), cu o populaţie de 750 000 de oameni (17% din toată populaţia republicii; conform recensământului din 1989). De remarcat că 90% din sectorul energetic al economiei Republicii Moldova se afla în partea stângă a Nistrului.

Războiul, declanşat la 2 martie şi încheiat la 21 iulie 1992, când preşedinţii Mircea Snegur şi Boris Elţin au semnat „Convenţia privind reglementarea paşnică a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, a demonstrat implicarea armată a Federaţiei Ruse şi susţinerea pe toate căile a regimului separatist al Tiraspolului. Moldovenii n-au avut altă ieşire decât aceea de a-şi apăra integritatea teritorial-naţională cu arma în mâini - puşi faţă-n faţă cu un colos militar. Dovadă poate servi, cel puţin, dispoziţia ministrului rus al apărării, Pavel Gracev, din 19 mai 1992, adresată comandamentului Armatei a 14-a: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apăram cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta, vă ordon: Să fie completate din rezervele pentru mobilizare unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; Să se aducă în stare de pregătire totală de luptă toate unităţile militare; Să fie deblocate toate unităţile militare, pentru a face posibilă deplasarea tehnicii de luptă”.

Ostaşii noştri au distrus mai multe tancuri, ale căror echipaje erau completate din ofiţeri ai armatei Ruse. Or, pentru apărarea cărei „patrii” au fost decoraţi, de către preşedintele Elţin, cei 200 de ofiţeri ai Armatei a 14-a, distinşi cu medalia „Zaşcitnik otecestva” („Aparătorul Patriei”). Pe bună dreptate a menţionat senatorul american Larry Pressler, la 22 iulie 1992: „Actualele lupte din Moldova, declanşate de mişcarea comunistă din Transnistria, ar fi putut fi evitate, dacă armata sovietică, astăzi rusească, nu ar fi trecut de partea separatiştilor sub pretextul apărării minorităţii ruse”.

Comemorând amintirea celor căzuţi pe câmpul de luptă, suntem în drept să ne întrebăm de ce, precum susţine şi Andrei Calcea, „fiecare dintre combatanţii moldoveni (numărul cărora se ridică la 25.000 de oameni) se simte aidoma lupului rănit şi încolţit?... Fiind huiduiţi de oricine, cui nu-i lene. Li s-au retras toate facilităţile, mulţi combatanţi (în jurul de 10.000 de ofițeri, subofițeri şi voluntari) au rămas fără serviciu, muncesc la negru peste mări şi ţări. Din Forţele Armate ale Republici Moldova au fost concediaţi circa 40 de cavaleri ai Ordinului „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Să-şi ignore şi să nu-şi preţuiască patrioţii militanţi poate doar o putere mioapă, chiar dacă am vrea să credem că acum două decenii a fost „ultimul război”.

Actualmente, nu putem aspira să intrăm în Uniunea Europeană fără soluţionarea definitivă a problemei transnistrene, care este, de fapt, o nouă consecinţă a vechii probleme basarabene, deoarece ambele sunt nişte chestiuni etnopolitice nerezolvate, generate de expansionismul rus. Pentru aceasta sunt necesare implementarea, cel puţin, a politicii celor „3 D” - Demilitarizarea, Decriminalizarea şi Democratizarea acestui teritoriu moldovenesc, aflat temporar sub ocupaţie străină. Condiţii de care depinde securitatea şi chiar existenţa statului independent Republica Moldova şi care pot fi realizate doar cu ajutorul forţelor internaţionale de menţinere a păcii din cadrul Comunităţii Europene (N.A.T.O). Deoarece focarul unui nou conflict nu a fost lichidat. Un potenţial enorm de muniţii şi tehnică militară este stocat în stânga Nistrului şi în oraşul Tighina (Bender). Regimul separatist dispune de forţe armate (tancuri, blindate, helicoptere şi o armată de cca 5 mii de oameni, numărul cărora poate creşte în caz de mobilizare până la 25 .000 de ostaşi, conform datelor din 2002), susţinute de trupele ruseşti dislocate în zonă şi de un lobby influent în toate structurile puterii de la Moscova.

Încă un deceniu în urmă, separatiştii din Transnistria au avertizat că sosirea unor noi trupe în regiune ar însemna declanşarea unui nou război. Ministrul adjunct al securităţii din autoproclamata r.m.n. din acea perioadă, Oleg Gudîmo, declara: „În cazul în care vor fi luate astfel de măsuri, se va ajunge la o nouă izbucnire a conflictului, chiar a unuia armat”, apreciind desfăşurarea „unor alte forţe sub auspiciile N.A.T.O., O.S.C.E. sau Consiliului Europei ca fiind o intervenţie străină directă”[37]. Aşa că malul stâng şi cel drept ale Nistrului sunt „pacificate”, dar nu şi împăcate... Iar patrioţii ţării, ca de obicei, sunt fie că uitaţi, fie neglijaţi.

Prima decoraţie de stat instituită special pentru apărătorii Patriei moldave în războiul de la Nistru a fost elaborată abia în anul 2012 - Medalia „Crucea comemorativă. Participant la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991-1992)”[38]. Crucea comemorativă a fost elaborată de către subsemnatul, în colaborare cu designerul Larisa Donca-Mischevca, fiind discutată şi aprobată de către Comisia de heraldică a Ministerului Apărării şi de Comisia naţională de heraldică a Republicii Moldova (C.N.H.) la 30 noiembrie 2011. Proiectul legii privind instituirea crucii comemorative a fost elaborat în contextul indicaţiilor Guvernului Republicii Moldova nr. 1215-376 din 22 august 2011, prin care în sarcina Ministerului Apărării a fost pusă elaborarea şi promovarea proiectului de act normativ de instituire a unei distincţii comemorative de marcare a 20 de ani de la începutul conflictului armat pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova. Iniţiativa legislativă în acest sens a fost aprobată şi transmisă de Guvern în Parlament[39], iar deputaţii au susţinut instituirea noii distincţii în şedinţa din 15 ianuarie 2012[40].

Distincţia dată se încadrează după formă şi mărime standardelor medalisticii comemorative ale Republicii Moldova şi este compusă din două părţi, cu o structură reliefată[41]. Medalia în formă de Cruce continuă seria de pionierat a faleristicii naţionale în ceea ce priveşte tipologia distincţiilor Republicii Moldova, care nu cunoscuse anterior decât forme de ordin de piept fără baretă sau cu colan şi de medalie rotundă suspendată de baretă, urmând după medalia jubiliară „Crucea Comemorativă. Războiul al Doilea Mondial”, care a fost promulgată de Preşedintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu la 16 martie 2010[42].

Distincţia ce marchează contribuţia cetăţenilor noştri la apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova se conferă:
a) militarilor aflaţi în serviciul activ, rezerviştilor chemaţi la concentrare, voluntarilor şi colaboratorilor organelor afacerilor interne, ai organelor securităţii statului şi ai sistemului penitenciar, incluşi în efectivul unităţilor militare şi structurilor speciale aflate pe poziţii de luptă;
b) militarilor, colaboratorilor organelor afacerilor interne, ai organelor securităţii statului şi ai sistemului penitenciar şi persoanelor civile delegate în aceste unităţi în vederea îndeplinirii unor misiuni speciale în scopul eficienţei acţiunilor de luptă.

Modul de conferire a distincţiei respective, procedura de înmânare şi modul de purtare a acesteia sunt prevăzute în Regulamentul aprobat prin decret al Preşedintelui Republicii Moldova.

---------------------------------------------
[30] Vladimir Mischevca, Influenţa războaielor ruso-turce asupra unităţii teritoriale a românilor, în: Unitatea Naţională a românilor între ideal şi realitate. Materialele Dezbaterilor Naţionale, Chişinău, 2001, p. 39-45.
[31] Vezi: Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România / Prefaţă de A. Stan, Bucureşti, 1996.
[32] Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura SEDONA, Timişoara, 1997, p. 7.
[33] Vladimir Mischevca, 1812: geneza Problemei Basarabene, în: Cugetul, 1994, nr. 2-3, p. 26-32; Idem, Considération sur le sujet de la genèse de la „Question Bessarabiene” (1812), în: Revue Roumaine d’Histoire (Bucarest). Tome XXXIV, 1995, nr. 3-4, p. 337-350.
[34] Vezi: R. A. Brown, The Origins of Modern Europe, London, 1972, p. 93.
[35] Cf.: Vladimir Mischevca, Impactul geopolitic al războaielor ruso-turce asupra Principatelor Române, în: Studii şi materiale de istorie modernă, vol. XIII, Bucureşti, 1999, p. 165-187.
[36] „Accente”, 14 martie 2002.
[37] „Flux. Ediţia de vineri”, nr. 7 (435), 27 februarie 2004, p. 1.
[38] „Crucea comemorativă. Participant la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991-1992)” se confecţionează din tombac patinat de culoare cenuşie (oţel patinat). Ea reprezintă o cruce cu braţele egale rectilinii emailate Alb (conturate pe perimetru), înscrisă într-un cerc imaginar cu diametrul de 35 mm. Crucea are în centru un medalion rotund emailat Alb, înconjurat de o cunună de       stejar, cuprinzând compoziţia aurită a Stemei de Stat a Republicii Moldova, păstrând cromatica originală a stemei doar în scutul central (tăiat, roşu şi albastru, cu un cap de bour broșând, însoţit între coarne de o stea cu opt raze, jos la dextra de o roză heraldică, iar jos la senestra de o semilună conturnată, totul de culoare aurie). Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale purtând în cioc o cruce (acvila cruciată) şi ținând în gheara dreaptă o ramură de măslin, iar în cea stângă un sceptru). Pe reversul medaliei monocrome, în centru, într-un cerc conturat perlat cu 20 de mărgele în relief, sunt incizate în două rânduri milesimele „1991 / 1992”. Crucea se fixează cu un inel de o baretă, acoperită de o panglică de moar cu lăţimea de 30 mm. Înălţimea totală a distincţiei nu depăşeşte 90 mm. Panglica distincţiei comemorative moldoveneşti (o pânză de moar cu lăţimea de 30 mm, dungată vertical: Roşu-Galben-Roşu-Alb-Albastru-Alb-Albastru-Alb-Roşu-Galben-Roşu) se înscrie conceptual în tradiţia primilor decoraţii româneşti, precum a fost Medalia comemorativă a „Apărătorilor Independenţei” instituită prin Înaltul Decret nr. 1422/1878 (distincţie care s-a conferit tuturor militarilor, indiferent de grad, atât celor care au participat direct la operaţiunile militare din 1877-1878, cât şi cei care au asigurat serviciile de pază în interiorul ţării, funcţionarilor civili care au asigurat diferite servicii pentru armată, medicilor civili care au îngrijit răniţii şi bolnavii din campanie, precum şi altor persoane care au adus servicii în domeniile enunţate). Un element nou, definitoriu pentru conflictul armat din anii 1991-1992, este fluviul Nistru - prezent în panglica distincţiei prin cromatica Albă (simbolul apelor) din centrul baretei. În heraldica europeană Albul (argintul) semnifică - devotament, corectitudine, candoare, inocenţă, puritate şi înţelepciune. Albul păcii şi albul tragicului, de asemenea, sunt două sensuri emblematice ale acestei culori în distincţie. Deoarece conform tradiţiei etnologice a poporului nostru avem două culori ale doliului: negrul contemporan preluat din Occident şi albul cutumei tradiţionale (V. Buzilă, Simboluri ale doliului în Moldova, în: Revista de etnologie, Chişinău, I, 2005, p. 94-117). Panglica distincţiei este flancată de două combinări cromatice: Roşu-Galben-Roşu, îmbinând, din punct de vedere simbolic, pe de o parte, cea mai înaltă culoare heraldică Aurul (galben), ce simbolizează motivaţia supremă a jertfirii de sine a patrioţilor ţării care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, iar pe de altă parte, culoarea Roşie, ce semnifică sângele vărsat de aceştia pe malurile străbunului Nistru (simbolizat prin dunga lată de culoare Albă). Albastrul – culoarea păcii, este culoarea simbolică a infinitului, cerului, perfecţiunii, absolutului, lumii spirituale, idealului, dragostei platonice. Este şi culoarea fericirii, şi aspiraţiilor romantice în literatura multor popoare (I. Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994). Numărul celor două dungi înguste Albe semnifică comemorarea celei de-a 20-a aniversări a războiului de pe Nistru pentru integritatea şi independenţa Republicii Moldova (marcată în 2012). Totodată, cromatica albă din baretă concordă cu emailul alb din medalionul crucii, care repetă smalţul alb din cele două mai înalte ordine ale ţării noastre – „Ordinul Republicii” şi „Ştefan cel Mare”. Forma Crucii acestei distincţii, având extremităţile labate în unghi (romboidale), este una nouă, originală pentru faleristica naţională, care este mai puţin uzitată în faleristică, accentuându-se caracterul său sobru, laconic. Albul emailului din laturile din faţă ale crucii şi Negrul (cenuşiu) din perimetrul acestora, semnifică culoarea doliului, deoarece simbolizează comemorarea tragicului eveniment şi memoria celor căzuţi acum 20 de ani în urmă. Iar cununa de stejar este un element de bază al medalisticii militare europene. Totodată, Stejarul fiind unul din candidaţii de emblemă naţională complementară la categoria Copac naţional. Simbioza acestor elemente accentuează caracterul comemorativ al medaliei, ancorând-o în tradiţia autohtonă.
[39] http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=341859&lang=1 Publicat: 13.01.2012 în Monitorul Oficial, nr. 7-12, art. nr.: 39.
[41] Vezi: S. Andrieş-Tabac, Crucea Comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial, în: Akademos, nr. 1 (16), 2010, p. 61-62.
[42] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr. 37-38, 19 martie, p. 7-8, art. 87 şi 88.