„Moldova mea de peste Nistru/  Avut-ai un destin sinistru./ Călcată de oaste haină/ Azi eşti aproape, dar străină...// Cântându-ţi doina în surdină,/ Rămâi o umbră de pomină/ A unei Ţări cu harta ruptă,/ Din care duşmanii se-nfruptă”.

La finele anului 1791, în ziua de 29 decembrie (9 ianuarie 1792 - stil nou) la Iaşi a avut loc ultima, cea de-a 13-a, conferinţă a negocierilor pentru semnarea tratatului de pace dintre delegaţia Rusiei şi a Porţii Otomane. Plenipotenţiarul principal al negocierilor de pace era consilierul secret, contele A. Bezborodko, care imediat după ce a fost iscălit tratatul l-a însărcinat pe maiorul Markov din regimentul Izmailov să expedieze documentul semnat la Curtea din St. Petersburg. La 6 ianuarie 1792 tratatul fusese înmânat împărătesei Ecaterina II, care primise „cu adâncă satisfacţie” încheierea păcii şi în curând, la 12 ianuarie 1792, tratatul de pace a şi fost ratificat la Petersburg, iar peste o lună Curtea rosiană a primit şi ratificarea sultanului[1].

Astfel, în cadrul Problemei Orientale s-a încheiat încă un lung şi sângeros război dintre Imperiul țarist şi Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăşi în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti (unde s-au derulat principalele acţiuni militare, în afară de frontul nord-caucazian). Poarta n-a putut să se opună şi să reziste contra forței militare a Rusiei ţariste, care era în plină ascensiune şi tindea să cucerească mult râvnitul bazin al Mării Negre. Pentru Imperiul ţarist rezultatele războiului erau destul de favorabile: Pacea de la Iaşi confirma tratatele precedente şi garanta libertatea comerţului rus în apele Imperiului otoman. Încă în procesul negocierilor de pace diplomaţia rusă înaintase drept condiţie obligatorie pentru semnarea noului tratat includerea fără nicio schimbare a articolului III al preliminariilor păcii ce prevedea încorporarea de către Rusia a pământurilor dintre râurile Bug şi Nistru.

În aşa mod, prin art. III şi IV se delimitau frontierele dintre cele două imperii şi totodată se reafirma respectarea stipulaţiilor în favoarea Principatelor cuprinse în tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), convenţia de la Ainali-Cavac (1779) şi actul din 1783. Poarta se angaja să nu reclame de la Principate nicio contribuţie pentru perioada desfășurării ostilităţilor, acordând degrevarea de impozite pentru un timp de doi ani (de fapt, această măsură a fost preconizată de Poartă pentru ambele Principate încă înaintea semnării păcii de la Şiştov din vara anului 1791) şi libertatea pentru locuitori de a emigra oriunde doreau în timp de 14 luni. Pentru Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti cel mai important a fost totuşi faptul că, deşi rămâneau economic zdruncinate, atât pacea de la Şiştov, cât şi cea de la Iaşi nu au provocat noi rapturi teritoriale. Retrocedarea Principatelor către Poarta Otomană şi faptul că Austria şi Rusia n-au efectuat anexiuni din contul lor a determinat calificarea tratatelor de pace de la Şiştov şi Iaşi drept „păci albe” (expresia lui Nicolae Iorga).

În Principatele Române se aștepta cu nerăbdare stabilirea păcii mult dorite. Astfel, în octombrie 1792 martorul ocular al evenimentelor, Dionisie Eclesiarhul, consemnase cu bucurie că „cumplitul şi înfricoşătorul război între Poarta Otomanicească, Împărăţia Rosii şi Împărăţia Chesaro-Crăiască, din nemărginita milă dumnezeească, au încetat”[2].

Principala consecinţă a păcii de la Iaşi a constat, desigur, în cuceririle teritoriale ale Rusiei - a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea întregul ţărm nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Importanţa şi urmările acestei noi expansiuni teritoriale a Imperiului Romanovilor au fost în deplină măsură şi la timp sesizate de către Curţile europene. Astfel, la Madrid deja în ianuarie 1792 se relata că acele „câştiguri pe care Rusia contează să le aibă în urma noului tratat de pace cu Turcia (pacea de la Iaşi - n.n.) se reduc la următoarele:

1) De a ocupa o poziţie dominantă în comerţul şi navigaţia de pe Marea Neagră, creând între Bug şi Nistru noi aşezări, pe calea ademenirii încoace cu promisiunea noilor privilegii şi libertăţi a locuitorilor din posesiunile turceşti - Ţara Românească, Moldova ş.a., care suferă nemulţumirea jugului otoman;

2) De a crea în diferite porturi ale Mării Negre, care-s mai convenabile faţă de cele baltice, o flota maritimă puternică...”[3].

La scurt timp după pacea de la Şiştov (1791), agenţii Franţei relatau despre faptul că curţile de la Viena şi St. Petersburg au început „a simţi” importanţa acestor bogate Principate – Moldova şi Ţara Românească, care au devenit „obiectul ambiţiilor spoliatoare şi cauza problemelor continue pentru Poartă”, deoarece nu aşteptau „decât momentul favorabil pentru a le acapara”[4]. Deşi în istoriografie s-a afirmat că pacea de la Iaşi a „provocat eşecul final al planului dacic al ţarinei”[5], suntem totuşi înclinaţi să credem că, ţinând cont de cele „realizate”, Rusia, chiar dacă n-a dobândit integral cele preconizate, şi-a creat la 1792, cel puţin un teren pentru următorul „salt oriental”. Salt pe care urma să-l înfăptuiască deja de una singură, fără asistenţa Habsburgilor. Astfel, dacă nu reuşise în acest război (cel de-al 4-lea dus împotriva otomanilor în secolul al XVIII-lea) să-şi realizeze integral Planul dacic, în următorul război ruso-turc (1806-1812) avea să izbutească anexarea mutilatoare a unei jumătăţi din Moldova.

Tratatul de pace de la Iaşi e semnificativ, deci, prin faptul că el a încheiat o întreagă etapă în relaţiile ruso-turce, vizând în modul cel mai direct situaţia geopolitică a Principatului Moldovei. Imperiul Rusiei devenise ţară limitrofă a Principatului cu frontiera pe râul Nistru, care, conform păcii semnate, trebuia să „slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”. Însă acest hotar natural, formând „linia de demarcaţie între Sublima Poarta şi Imperiul Rusiei”, n-a „rezistat” mult timp în faţa expansiunii ţariste, căci numai peste două decenii, la 1812, a fost strămutat din nou cu forţa, conform altei păci, celei de la București, pe un alt râu, pe Prut. În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm încă o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi şi care a fost promovat cu abilitate de către diplomaţia rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului - stabilirea graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni au devenit râurile: Nipru-Bug-Nistru-Prut şi Dunărea.

Din cele mai vechi timpuri, şi mai ales pe parcursul Evului Mediu, pământurile dintre Nistru şi Bug (anexate la 1792) erau populate în mare parte de moldoveni[6]. Iar odată cu actul de împărţire a Poloniei din 1793 Imperiul Rusiei şi-a asigurat stăpânirea şi asupra Podoliei - hotarul căreia se cobora în jos până la apa Iagorlâcului, care se vărsa în Nistru, şi până la Codâma, care se uneşte cu Bugul la Olviopol -, astfel, din acea vreme toţi băştinaşii transnistreni ajunseră sub oblăduire rusească.

Despre raporturile moldovenilor cu căzăcimea - forţa militară vecină şi permanent războinică din această parte de răsărit a ţării, adică cu cei pe care Ştefan Batory i-a numit „strânsură din moscoviţi”[7] - ne relatează şi Grigore Ureche. Cronicarul consemnează că la 1583 „au mai lovit cazacii din sus de Tighinea, pre decindea de Nistru, nişte sate ce să discălicase pre hotarul leşescu... şi mare moarte au făcut într’înşii şi pradă robii şi cu dobândă s-au întorsu pe la casele lor” [8]. Fapt care confirmă, totodată, că acest proces de „coagulare” a diasporei românilor de la est de Nistru a fost de lungă durată, căci aceşti „moldoveni foarte mulţi” se statorniciseră de-a lungul secolelor Evului Mediu (atât din motive interne, cum au fost cei „carii ieşiseră din ţară de răul nevoilor...”, cât şi din cauza politicii externe promovată de unele state, fie limitrofe sau apropiate).

De rând cu pământurile „pustii” situate mai jos de Iagorlâc, mulţi moldoveni şi munteni au trecut frecvent în Podolia poloneză la est de Nistrul superior. După pacea de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci din Serbia) din 1699, şleahta poloneză a încurajat emigrarea în masă pe aceste teritorii, creând „slobozii” speciale, fapt care a periclitat chiar situaţia demografică din ţinuturile megieşe ale Principatului Moldovei[9]. Regiunea Transnistriei, semnificând în general, dacă nu de jure, statul medieval moldovenesc, apoi cu certitudine de facto pământ strămoşesc, într-o zonă de interferenţă şi instabilitate politico-demografică, care n-a putut fi inclus permanent şi stabil în limesul hotarului Ţării Moldovei (stabilit la est pe linia geografică a arterei Nistrului). Dar aceasta semnifică, de fapt, Moldova de peste Nistru, înglobând în fond până la râul Bug populaţie română (alături de moldoveni şi munteni, originari şi din alte zone ale spaţiului românesc), care prinse în acest teritoriu puţin populat rădăcini adânci, fapt confirmat şi de numeroasele dovezi de ordin etnocultural, etnodemografic, toponimic, hidronimic etc.

Ponderea şi rolul populaţiei din Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deţinând în sec. al XVIII-lea primul loc dintre toţi cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului aşa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 - 3.840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniştilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă - partea de nord a viitoarei gubernii Herson)[10]. Coraportul naţional demonstrează că moldovenii se aflau în topul acestei emigrări[11]. Iar deja peste 10 ani, conform recensământului din 1764 efectuat pe teritoriul Noii Serbii (cu excepţia teritoriilor Bugo-Nistrene), locuiau 37 621 de bărbați (circa 75 000 de persoane de ambele sexe), dintre care 5 402 au fost înregistrați ca moldoveni (14,3%); ucraineni - 25 555 (67,93%); ruşi - 4 213 (11,36); sârbi - 1 134 (3,02%)[12]. Popularea pământurilor la est de Nistru şi Bug de către băştinaşii Principatelor Române se producea deseori în proporţii considerabile - formând numeroase aşezări compacte, ca de exemplu la 1771-1772, când din cei 16.670 de moldoveni de ambele sexe veniţi cu traiul în provincia Elisavetgrad - 14.351 de suflete - s-au stabilit în polcul moldovenesc de husari[13].

Pe pământurile la est de Nistru românii nu aveau doar un rost demografic sau economic, ei mai aveau - precum menţiona E. Diaconescu - un rol cu mult mai însemnat, fiind elementul civilizator al acestor ţinuturi[14]. Îndeletnicirile lor „agro-pastorale-artizanale” le-au permis să creeze în această zonă primele focare de civilizaţie sedentară[15] din Evul Mediu.

Nistrul, fiind doar un hotar politic şi geografic natural al Principatului Moldovei, n-a fost niciodată în epoca medievală o barieră ce ar fi despărţit un neam. Moldovenii au atins încă la sfârşitul sec. XIV albia Nistrului pe care, conform unei declaraţii poloneze din 1703, însuşi bunul Dumnezeu ar fi săpat-o ca graniţă a Moldovei[16].

Semnificativ este faptul că pe la mijlocul sec. XVII românii de dincolo de Nistru apar sub numele de „Daci Transnistrieni” (Veteranae Dacorum Transnistrianorum cohortes - Valahorum)[17]. Caracterizarea organizaţiilor lor militare este definitorie, cu privire atât la originea, cât şi la forţa lor combativă[18].

În acest context vom aminti şi argumentul care a fost expus încă la 19 iunie (st. vechi) 1918 în Răspunsul guvernului român la Nota „Republicii Democratice Ucrainene” din 5 mai 1918 (în care se enunţau pretenţii teritoriale faţă de Basarabia): „...în 1682, în urma supunerii cazacilor, Sublima Poartă a conferit demnitatea de Prinţ domnitor al Ucrainei întregi de la Nistru până la Bug principelui Moldovei Gheorghe Duca, precum mai târziu succesorului său Dumitru Cantacuzino, care au domnit în mod efectiv în Podolia unde au fost construite palate princiare pentru ei la Tsikanova (Ţekinovka) pe Nistru şi la Nemirova pe Bug şi unde judecăţile se făceau în limba română în numele principelui Moldovei”[19]. Acest episod, deşi de scurtă durată, confirmă şi în plan politico-diplomatic că „de-a lungul a numeroase secole şi fără întrerupere Podolia a fost câmpul unde se revărsa preaplinul populaţiei moldoveneşti şi care permitea valorificarea şi fructificarea muncii coloniştilor români”[20].

Un argument în plus că malurile acestui râu străbun nu i-au scindat, ci i-au unit pe moldoveni ne poate servi şi faptul că Nistrul a fost glorificat în creaţia orală a poporului – spre deosebire de alte râuri de frontieră, cum ar fi Prutul sau Milcovul, care au devenit blestemate în secolul. XIX („Prutul ista ne desparte,/ Prutul ista n-are moarte...; Prutule, râu blestemat,/ Face-te-ai adânc şi lat...”)[21]. Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Iar guvernatorului ei - V. V. Kahovski - i s-a prescris să inspecteze personal aceste pământuri şi să prezinte împărătesei şi senatului: „atât în ceea ce priveşte împărţirea ţării susnumite în judeţe, cât şi în desemnarea pentru aceasta a oraşelor ce corespund”. Începând cu 1792, pe acest teritoriu au fost create primele 4 judeţe, ce nu-şi aveau încă denumirile concrete, dar în care oraşele de reşedinţă judeţeană erau: Golta, Dubăsarii Noi, Hagibei şi Oceakov. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).

Ulterior, către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut, numit impropriu „Novorossia”, a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist. Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2.906 până la 10.037 oameni (cu 345,4%)[22]. În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an - la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă păstrându-se şi în continuare[23].

Totodată, după 1792, mulţi boieri moldoveni au primit pământuri în regiunea Oceakov – primind conform unor documente ruseşti doar în această regiune 138 000 ha (cei 3 969 de români au fondat 20 sate, urmând ca acest proces să continue)[24]. Politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea a fost promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX[25]. Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. al XVIII-lea, începutul sec. al XX-lea scade foarte simţitor[26]. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la - 106.200, 154.700, 189.800 de oameni) [27].

În general, realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de Moldova-Nouă. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei - Alexandru Mavrocordat - în scaunul noului principat[28]. Ideea diplomaţiei ruse de a crea o Moldovă-Nouă dincolo de Nistru a fost realizată doar de către guvernul sovietic la 1924...

Importanţa geostrategică a Moldovei de peste Nistru a fost probată nu o singură dată pe parcursul secolelor. Iar ultimul război pe care l-am purtat pentru Transnistria a fost cel din 1992. Război sângeros de scurtă durată, dar cu impact politic de bătaie lungă. Aducem în discuţie şi denumirea acestei conflagraţii, ce trebuie numită „Războiul pentru Apărarea Patriei”, precum şi unele reflecţii expuse în legătură cu aniversarea a XX-a acestui ultim război, comemorat la nivel de stat la o dată aniversară - 20 de ani, în 2012[29].

Reamintim că, la sfârșitul secolului trecut, în Republica Moldova a fost război adevărat, fie şi de proporţii locale, dar cu implicare internaţională. În primăvara anului 1992 Nistrul era în flăcări şi românii de pretutindeni, întreaga comunitate internaţională au urmărit acea sângeroasă încleştare a moldovenilor cu separatismul transnistrean, susţinut direct de cercurile proimperiale ruseşti. Forţele erau mult prea inegale, deoarece Republica Moldova, susţinută, mai mult moral, de fraţii de peste Prut şi de un şir de state şi organisme internaţionale, a trebuit să lupte de una singură cu trupele mult mai numeroase şi bine înarmate ale secesioniştilor de la Tiraspol, ajutaţi de cazaci, mercenari şi mai ales de forţele armate ale Federaţiei Ruse.

Marcând două decenii de la desfăşurarea acestor tragice evenimente, este cazul să ne punem un şir de întrebări ce ţin atât de istoria, cât şi de viitorul nostru. Cine au fost instigatorii acestui fratricid conflict? Se cunosc oare astăzi adevăraţii „păpuşari” şi cei care au stat în culisele războiului? Sau cum pot fi explicate unele ordine ale comandanţilor moldoveni, care deseori prevedeau retragerea noastră de pe poziţiile cucerite cu sânge? De ce operaţia strălucită a serviciilor secrete moldovene de arestare şi escortare la Chişinău a lui Igor Smirnov a fost urmată de eliberarea acestui criminal impostor? Cine şi când va spune tot adevărul despre evenimentele anului 1992? De ce separatiştii de la Tiraspol îşi venerează „eroii” lor, iar combatanţii noştri sunt ignoraţi şi uitaţi? Cum se explică că autorităţile de la Chişinău abia la 3 septembrie 2001 au utilizat oficial noţiunea de „război” (în alocuţiunea Preşedintelui Moldovei V. Voronin)? Iată de ce suntem convinşi că, pentru elucidarea adevărului,este absolut necesar să se abordeze de pe poziţii ştiinţifice şi să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic şi plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul al XX-lea.