Galați, 18 octombrie 1938

În iulie 1932, fără a-și coordona pașii cu România, așa cum s-ar fi cuvenit între două state aliate din martie 1921, Polonia a semnat Pactul de neagresiune cu U.R.S.S, fără a informa Bucureștiul. Peste câțiva ani, Nicolae Titulescu constata că la Varșovia „vântul a cotit-o cu 180 de grade“ în al patrulea deceniu al secolului trecut. Și, imediat după instalarea lui Hitler la putere, Polonia a semnat cu Germania, la 15 februarie 1934, Tratatul de nefolosire a forței, trecând de partea forțelor revizioniste, respectiv a Ungariei horthyste.

În anii respectivi, din conștiința unor lideri polonezi, mai ales a ministrului afacerilor externe, colonelul Józef Beck, a început să dispară ideea lansată de făuritorul Poloniei Renăscute, Józef Piłsudski, la Sinaia, în septembrie 1922, că România și Polonia înseamnă: „un singur popor cu două drapele“. Cu amărăciune, Nicolae Titulescu avea să constate și un al doilea fapt, de neînțeles pentru el: la Adunarea Societății Națiunilor din septembrie 1934, șeful diplomației poloneze, Józef Beck fără a-i comunica aliatului, așa cum s-ar fi cuvenit, omologului său,  a repudiat, în mod unilateral, Tratatul minorităților[1]. Aceasta în contextul în care Polonia, la fel ca Ungaria, nu ratificase nici până atunci Tratatul de Pace de la Versailles. Și pentru a dovedi că în politica externă nimic nu este întâmplător, ministrul polonez la București, a afirmat, într-o conferință de presă: „cine nu urmează linia de acțiune a lui Beck nu este un bun român”.

A urmat perioada în care a fost retras de la Varșovia reprezentantul misiunii diplomatice și trimis la post, nu fără anumite „obstrucții”, în calitate de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar, Constantin Vișoianu, unul dintre cei mai de seamă diplomați români. În mai 1936 el a redactat un raport despre politica externă poloneză, făcând o radiografie a acesteia, în care scria: „Polonia urmăreşte să deprime situaţiunea internaţională, să favorizeze orice element de disociere şi să agraveze inegalitatea poziţiunilor statelor componente ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice în faţa problemelor internaţionale [...] Polonia actuală încearcă să pună piedici materiale celor două înţelegeri şi dorește să zdruncine echilibrul stabilit prin acordarea mutuală a intereselor respective, întrebuinţând trei căi:
- răspândeşte în lume veşti despre «dificultăţi lăuntrice» ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice;
- creează greutăţi speciale unora dintre statele membre ale acestor grupări, pentru ca să le micşoreze forţele proprii şi pentru ca să stânjenească solidaritatea în jurul lor prin repulsiunea pe care ar simţi-o celelalte state membre de a lua în comun riscurile unor conflicte particulare.
- caută cu orice prilej şi pe orice cale să întărească şi să ridice statele adversare ale acestor grupări şi încurajează revendicările lor faţă de acestea. Citez politica Poloniei favorabilă Ungariei şi Bulgariei”.

Nu la mult timp, în contextul amintit, va avea loc întâlnirea de la Galați, la 18 octombrie 1938, a regelui Carol al II-lea cu ministrul de Externe polonez, Józef Beck, la solicitarea celui din urmă. Ea survenea după numeroase încercări ale Varșoviei de a atrage România în procesul de dezmembrare a Cehoslovaciei întreprinsă de Reich, Polonia și Ungaria. Astfel, în noaptea de 17 octombrie 1938,  ambasadorul Regatului României în Polonia, Richard Franasovici a informat centrala Ministerului Afacerilor Străine că Józef Beck dorește să efectueze o vizită la București pentru a detensiona neînțelegerile și cere să fie primit de rege[2].

Suveranul României, care supraveghea desfăşurarea unor manevre ale trupelor române la Galaţi, hotărăşte să îl primească imediat, nu în Capitală, ci în orașul de pe Dunăre. Se va dovedi că scopul ascuns al vizitei a fost de a face părtaş şi Bucureştii, alături de Budapesta şi Varşovia, la o revizuire a frontierelor din nord-vestul țării. Prin șefii misiunilor poloneze din Ungaria și Italia se făcuseră în acest sens tatonări pe lângă omologii români Bossy și Zamfirescu. În arhiva Ministerului Afacerilor Externe Român se păstrează nota de convorbiri a întâlnirilor avute, destul de riguros redactată, probabil de Victor Cădere, cu desfășurarea și intervențiile participanților la întâlnire din care rezultă climatul încordat. Relatarea consemnează până şi starea psihică a interlocutorului polonez, remarcând faptul că Beck era „vizibil emoţionat, părând puţin stăpân pe sine, cu vocea tremurândă şi cu ticuri febrile ale degetelor ce bat sacadat în masă”. Rezultă, așadar, că șeful diplomaţiei poloneze i-a prezentat lui Carol al II-lea „primejdia” - fără ca ea în realitate să existe - pe care ar constitui-o pentru Polonia crearea unui stat independent în Rusia Subcarpatică, la graniţele sale. A afirmat acesta că ar fi vorba de un teritoriu al nimănui şi oricine ar dori să şi-l apropie, poate să o facă cu cea mai mare înlesnire. Ce nu știa Beck era că diplomația românească cunoștea dimensiunea istorică a dosarului.

Ministrul român la Helsinki, Caius Brediceanu, persoana care în 1919 negociase trasarea graniţei cu Cehoslovacia la sfârșitul Primului Război Mondial, a trimis, la cererea ministrului Afacerilor Străine Nicolae Petrescu-Comnen, un raport amănunțit cu privire la stabilirea fruntariilor în zonă. El a informat centrala ministerului asupra modului în care s-au desfășurat negocierile şi discuţiile în urmă cu două decenii. Atunci, pentru menţinerea unor bune relaţii cu Cehoslovacia, România acceptase un traseu al frontierei care lăsa în cadrul statului cehoslovac zonele locuite de români. Dar, pentru a nu crea nici cea mai mică impresie că interlocutorul s-ar situa de partea revizioniștilor, raportul lui Caius Brediceanu nu a fost în nici un fel menţionat în cadrul convorbirilor cu Beck.

La Galați, ministrul de Externe polonez, Józef Beck, a subliniat că ţara sa nu doreşte să anexeze teritoriile din Rusia Transcarpatină, „care i-ar spori numărul ucrainenilor, suficient de ridicat, din propriile sale hotare”, şi că n-ar fi în interesul ei „să introducă în cetatea sa alte noi minorităţi”. Dacă România ar dori să ia teritoriul, Varşovia nu ar avea obiecţiuni.

Constatând că nici polonezi şi nici români nu vor Transcarpatia, singura „salvare” în opinia colonelului rămânea Ungaria. „Ungaria, satisfăcută - credea Józef Beck - prin realizarea aspiraţiilor sale în acest sector, cu siguranţă va fi dispusă să pună, pentru multă vreme, surdină revendicărilor sale pe celelalte frontiere”. Şi, a continuat : „Această operaţiune ar crea o serioasă destindere în bazinul Dunării şi ar permite o colaborare între popoarele conlocuitoare, lucru ce ar constitui o chezăşie dintre cele mai fericite pentru pacea Europei”.

Carol al II-lea a replicat că experienţele României de până atunci în reglementarea disputelor cu Ungaria, din nefericire, „nu au dat rezultatele aşteptate”. Apoi, regele l-a invitat pe ministrul Afacerilor Străine, Nicolae Petrescu-Comnen, să expună poziţia guvernului. Acesta a reamintit, şi nu întâmplător, conţinutul prevederilor art. 4 din Tratatul de Alianţă în vigoare între cele două țări, care stipula obligaţia unor consultări prealabile între părţi în probleme de politică internaţională, mulţumindu-i, totodată, colonelului pentru efortul făcut de a se deplasa personal în România „pentru a se concerta cu aliata sa”.

Şeful diplomaţiei româneşti a mai subliniat că acele câteva zeci de mii de români „de cea mai curată rasă” din Rusia Subcarpatică şi celelalte câteva zeci de mii, mai mult sau mai puţin rutenizaţi, sunt „deplin satisfăcuţi de existenţa lor sub guvernarea cehoslovacă“ şi că aceştia, sub nicio formă, „nu pot admite reîntoarcerea lor sub stăpânire ungurească, despre care au păstrat o amintire detestabilă“. Mai mult, schimbarea statutului lor ar putea provoca „o mare nemulţumire în rândul ardelenilor„.

Interesul vital al României ar fi - în viziunea sa şi a guvernului român - să conserve „o graniţă comună cu Cehoslovacia”, deoarece, „lipsind-o de căile de comunicaţie pentru exportul ei, în şi prin România, o împinge, în mod fatal, pentru a fi absorbită de Germania”. Mai mult, „propunerea făcută de Polonia ca Ungaria să alipească Rusia Subcarpatică va duce la dispariţia grânarului cehoslovac” și, „neavând o frontieră comună cu România, este evident că ea [Cehoslovacia] va fi nevoită să-şi procure cerealele necesare din Ungaria, astfel încât schimburile normale ce ar trebui, în urma ultimelor evenimente, să fie sporite între România şi Cehoslovacia riscă să fie complet anihilate”. A fost menționat și faptul că graniţa comună româno-cehoslovacă, prin căile de comunicaţie existente, a devenit benefică şi ţărilor nordice, dar mai ales Germaniei, care este partenerul cel mai important al României.

S-a menționat totodată ca anexarea teritoriului rutean de către Ungaria sporea - potrivit estimărilor Bucureştilor - cu cca 200 de km frontiera de 400 de km existentă cu Ungaria, pe care statul român a creat deja un sistem de fortificaţii împotriva unei agresiuni din partea Ungariei. Ministrul Afacerilor Străine român a împărtăşit punctul de vedere al regelui, în sensul că experienţa României dovedeşte că o înţelegere cu Ungaria „nu se poate realiza cu uşurinţă, orice sacrificii s-ar consimţi“. Comnen i-a mai reamintit lui Beck că România consimţise, la reuniunea Micii Înțelegeri de la Bled, cu doar două luni în urmă (21-23 august), împreună cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, la reînarmarea limitată a Ungariei, iar aceasta a şi reînceput campania de reconstituire integrală a Regatului Sfântului Ştefan. Józef Beck a avansat propunerea să acționeze ca mediator pentru o destindere româno-ungară. La care suveranul român, Carol al II-lea, şi-a exprimat pe loc acordul.

Regele a ţinut să sublinieze însă că dispariţia frontierei comune româno-cehoslovace ar duce la dispariţia Cehoslovaciei ca ţară independentă, ajungându-se la ruperea echilibrului în Europa Centrală. La rezerva exprimată de ministrul român al Afacerilor Străine că Germania ar putea fi nefavorabilă unei Rusii Subcarpatice autonome, în cadrul Federațiunii Cehoslovace, iar atitudinea manifestată de Ungaria şi Polonia ar putea aduce în confruntare directă cele două ţări cu Reichul, Beck a declarat că „are asigurări din partea Marilor Puteri şi în special din partea Reichului că nu îl interesează Rusia Subcarpatică”. După prezentarea asigurărilor de mai sus, date de colonelul Beck, Carol al II-lea i-a răspuns sec: „sunt cu totul altele informaţiile pe care autorităţile româneşti le deţin”.

Ulterior, într-un cadru ceva mai degajat, după dineul oferit în cinstea oaspetelui, de la care regele a lipsit, Józef Beck și Nicolae Petrescu-Comnen au continuat convorbirile (în vagonul salon polonez staţionat în staţia Galaţi), cu participarea ambasadorului român la Varşovia, R. Franasovici, cât şi a celui polonez la Bucureşti, R. Raczyński, respectiv a rezidentului regal, fostul ministru la Varşovia (1931-1935), Victor Cădere. De data aceasta, Petrescu-Comnen i-a adresat omologului un călduros apel ca „alianţa polono-română să nu sufere de pe urma controverselor iscate, care dealtminteri ar fi putut fi evitate, dacă ar fi existat un contact mai strâns între Varşovia şi Bucureşti”. Pentru prima dată, Beck a recunoscut: „că este poate vinovat de a nu fi ţinut acest contact cu Bucureştiul”, motivându-şi atitudinea prin dorinţa de a menaja sentimentele României (sic!), „aliată atât a Poloniei, cât şi a Cehoslovaciei”.

Interlocutorii știau bine că prin Acordul de la München, din 30 septembrie 1938, încheiat între Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie, Hitler viza anexarea regiunii  sudete din Cehoslovacia, în care locuiau etnici germani. La 2 noiembrie, avea loc primul arbitraj de la Viena, ca o consecinţă a Acordului de la München, prin care Cehoslovacia mai pierdea sudul Slovaciei, în favoarea Ungariei, şi se consfinţea ocuparea provinciei Teschen de către Polonia. Peste mai puţin de un an, la 1 septembrie 1939, Germania ataca şi desfiinţa statul polon, în colaborare cu U.R.S.S, săvârșită fiind a patra dezmembrare a Poloniei.

-------------------------------------------
[1]  Magazin istoric, nr. 3/2003
[2]  Magazin istoric, nr. 7/2014