„Cei ce hotărăsc să piardă sunt şi cei mai puternici”. [Bundesnachrichtendienst (B.N.D.)]

Dacă secolul al XIX- lea, în a doua sa jumătate, a însemnat instituţionalizarea serviciilor secrete, secolul următor a dus la o dezvoltare pe toate planurile: structural, organizatoric, legislativ, al metodelor, mijloacelor şi practicilor folosite în acţiunile operative, al dotării cu cele mai moderne tehnologii, şi nu în ultimul rând, al disponibilizării unor uriaşe fonduri publice. Practic, nu există eveniment important în istoria secolului al XX-lea fără ca serviciile secrete să nu fi fost implicate într-o măsură mai mare sau mai mică. Cu succesele şi insuccesele repurtate în timpul celor două războaie mondiale, astfel de instituţii au ieşit mai consolidate, iar cu experienţa acumulată au convins oamenii politici că războaiele calde nu mai pot constitui o soluţie pentru aranjamente la nivel global. Mai mult, confruntarea pe frontul secret al informaţiilor, incluzând aici şi operaţiunile speciale, s-au dovedit mai puţin costisitoare dar şi mai eficiente. Există desigur şi mari riscuri în folosirea armei informaţiilor, în sensul că eşecurile pot fi uneori ireparabile. Oricum, istoria secolului al XX-lea a dovedit, mai ales pentru ţările mici şi mijlocii sau cu interese limitate, că merită riscul angajării cu toată responsabilitatea în confruntarea pe frontul secret. Şi aceasta pentru că în mai toate cazurile nu prea există alternativă în a supravieţui ca stat şi naţiune dacă nu te laşi prins în joc. În esenţă, este vorba despre o permanentă cursă a inteligenţelor puse să lucreze în slujba intereselor naţionale, regionale ori globale ce ţin de stabilitatea unui sistem. Este o dispută în care toţi, dar absolut toţi, cei implicaţi au o şansă. Ţările mici şi mijlocii care au dispus de servicii secrete puternice - în sensul că au fost bine dotate, judicios organizate şi cu un personal de înaltă calificare - au căpătat de regulă o şansă în plus spre promovarea politicilor de apărare în faţa sau la masa tratativelor, alături de cei mari şi bogaţi, mai precis acolo unde s-au făcut jocurile politice, s-au desenat hărţi, ori s-au stabilit zonele de influenţă şi interfaţă.

Sfârşitul războiului rece - care în esenţă a însemnat o confruntare aspră între două blocuri militare, N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia, cu interese şi ideologii ce se excludeau reciproc - a marcat şi începutul unei noi ere în istoria serviciilor secrete. „Focusul”, adică ţintele şi regulile jocului par să se fi modificat, dar nu şi mentalităţile. Reciclarea lor, sau după o expresie mai nuanţată, „adaptarea la noile condiţii geopolitice şi geostrategice”, reclamă o perioadă de tranziţie. Aceasta nu înseamnă însă şi o pauză operativă, întrucât aşa ceva nu există, şi nu a existat niciodată pe frontul secret. „Cârtiţele” sovietice, precum Aldrich Ames, Harold Nicholson, Robert Lipka ori Robert Hansen au spionat în favoarea Kremlinului atât înainte cât şi după prăbuşirea U.R.S.S.. Acest din urmă aspect îi face pe mulţi analişti „independenţi”, deci neînregimentaţi politic sau ideologic să vadă cu luciditate că reciclarea sau schimbarea mentalităţii ofiţerilor de informaţii din perioada războiului rece n-ar reprezenta altceva decât simple slogane pur propagandistice din partea celor care militează pentru globalizare, fie ea şi multipolară. Desigur că riscul practicării unei astfel de „propagande” este imens. Dacă la început au putut fi convinşi (sau fraieriţi) doar inocenţii, cu timpul societatea civilă pe ansamblu, dincolo de eterogenitatea ei, va ajunge să înţeleagă faptul că restructurarea serviciilor secrete nu reprezintă decât o banală expresie pur teoretică şi fără nici o legătură directă cu ceea ce se întâmplă de fapt în lumea serviciilor secrete.

Au existat şi vor mai exista probabil paradoxuri. Istoricii care se ocupă de trecutul serviciilor secrete au reuşit să documenteze, prin probe indubitabile, existenţa unei continuităţi absolut necesare pentru activitatea de informaţii. Referirea vizează interesul naţional care a funcţionat sub cele mai subtile forme dincolo de orice ideologie, chiar şi în perioada războiului rece. De exemplu China, ţară comunistă şi S.U.A., pentru mulţi un adevărat simbol al democraţiei, au avut momente de bună conlucrare a instituţiilor lor specializate pe frontul secret. Concret, în octombrie 1983, ministrul afacerilor externe chinez, Wu Xiequan, aflat în vizită în S.U.A., a discutat cu directorul C.I.A., Bill Casey, despre necesitatea unor operaţiuni comune (joint ventures, cum le denumesc americanii), ceea ce a însemnat: susţinerea paramilitară a kmerilor roşii (tutelaţi dintotdeauna de chinezi) şi a mudjahedinilor afgani, aprovizionaţi în parte cu arme de provenienţă americană prin China. O săptămână mai târziu, generalul Eugen Tighe, şef al Defence Intelligence Agency (D.I.A.) serviciul militar de informaţii al S.U.A., s-a aflat la Beijing pentru a pune la punct împreună cu generalul chinez Huang Zhengji modalităţile de realizare a acestor operaţiuni comune sino-americane. [1]

În atari condiţii, ne explicăm acum mai bine ca oricând unele evenimente ale istoriei foarte recente. Având la bază deja tradiţia unei asemenea cooperări, guvernul de la Beijind s-a grăbit, după tragicele evenimente de la Washington şi New York din 11 septembrie 2001, să se declare de partea S.U.A. în războiul lor proclamat contra terorismului internaţional. Război care, după unii eminenţi politicieni, nu ar avea menirea „de a descuraja terorismul, ci chiar de a-l amplifica”. Iată doar un exemplu ce demonstrează că raţiunile de stat determinate de interesele naţionale, bine ancorate istoric pe frontul secret, pot spulbera orice îngrădiri ideologice. Iar „analiştii” (sau propagandiştii) de ocazie nu mai au aurgumente pentru a-i împărţi pe combatanţii frontului secret în buni şi răi. Temerile, justificate de altfel din partea societăţii civile, sunt de cu totul altă natură. Pentru a nu se mai repeta gravele încălcări ale drepturilor omului din perioada războiului rece - şi aceasta pentru că activitatea serviciilor secrete s-a desfăşurat „la limita interpretării legilor”, ca să nu spunem a ignorării lor, dar fiind motivată de aşa numite „raţiuni de stat” - s-a pus problema unui control strict, complex şi instituţionalizat, inclusiv din partea societăţii civile. Au apărut comisiile de control ministeriale, parlamentare sau prezidenţiale care ţin sub o strictă supraveghere, şi în cadrul legii, activitatea serviciilor secrete. Fiind percepute - şi poate că nu în totdeauna eronat - ca „organizaţii suprastatale” ori „guverne din umbră”, serviciile secrete ar trebui să dea dovadă de transparenţă. Este şi motivul pentru care societatea civilă a reclamat mai tot timpul cunoaşterea acestor instituţii. Pentru sporul de credibilitate, cunoaşterea trebuie să se bazeze pe o solidă investigaţie documentar-istorică şi să se realizeze cu metode şi mijloace ştiintifice. Poate că nu întâmplător la cel de al XIX-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Oslo, din 6-13 august 2000, s-a organizat pentru prima oară o secţiune care a abordat ca tematică istoria serviciilor secrete. Mai mult, în Alexandria, statul Virginia (S.U.A.) funcţionează de câţiva ani cu bune rezultate un Centru de studii pentru Contraspionaj şi Securitate[2], iar în capitala Germaniei, la Berlin, a luat fiinţă la începutul lunii iulie 2003 „Cercul de discuţii al serviciilor de informaţii”, asociaţie deschisă oamenilor de ştiinţă, foştilor agenţi din conducerea serviciilor secrete germane, politicienilor, jurnaliştilor, reprezentanţilor justiţiei şi economiei, precum şi angajaţilor instituţiilor guvernamentale care se ocupă de serviciile de informaţii germane.[3]

Există desigur şi o serie de probleme cu care se confruntă istoricii în acest domeniu. Să amintim mai întâi o legendă, descurajatoare prin morala ei, ce circulă în rândul tinerilor istorici şi care pleacă se pare de la un fapt real. Se spune că un diplomat chinez a fost întrebat la un moment dat - începutul anilor ’90 - de către un ziarist occidental, ce părere are despre rolul şi consecinţele revoluţiei franceze de la 1789-1794 în istoria universală. Răspunsul a venit prompt: „Este o istorie prea recentă ca să-i putem descifra sensurile”. Trecând peste această lecţie de filozofie a istoriei de tip asiatic, va trebui să recunoaştem că cei ce se încumetă la studiul „istoriei recente” - după alţi autori chiar „prea recentă” - se expun unor riscuri ce ţin de domeniul credibilităţii. Şi aceasta pentru că nu au la dispoziţie decât date şi informaţii furnizate de surse (izvoare istorice) deschise şi oficiale. Prin urmare, principalul impediment îl constituie accesul la fondurile arhivistice - este vorba despre arhivele serviciilor secrete - care din aceleaşi „raţiuni de stat” se lasă foarte greu desferecate. Este un aspect pe care a încercat să-l explice şi cercetătoarea americană Amy Knight. În a sa interesantă lucrare despre ce s-a întâmplat cu KGB-ul după căderea Blocului Comunist din Europa, Domnia Sa a ţinut să atragă atenţia că istoricii serioşi nu pot scrie o istorie obiectivă pe baza unor documente care le sunt oferite din arhive „bucăţică cu bucăţică” sau, şi mai rău, „doar prin intermediul unor fragmente din documente”. Aceeaşi prudenţă ar trebui manifestată şi faţă de izvoarele memorialistice, oferite chiar cu multă generozitate, după căderea Cortinei de fier, de foşti ofiţeri ai serviciilor secrete sovietice. Dezvăluirile unor lucrări memorialistice, precum cele semnate de Pavel Sudoplatov, Oleg Kalughin sau Iuri Şveţ ar trebui preluate de către istorici - în opinia aceleiaşi autoare - cu multă rezervă, supuse unei analize critice foarte amănunţite şi apoi comparate şi coroborate cu documentele de arhivă accesibile, iar interpretarea lor să ţină cont de contextul strict istoric. Prudenţa s-ar datora faptului că memorialiştii din acestă categorie, ar avea ceva de ascuns : fie „manipularea istoriei”, fie obţinerea „de bani sau alte avantaje materiale” în schimbul unor „confesiuni neautorizate”, ceea ce îi pune de multe ori în contradicţie cu interesele actualelor instituţii cu responsabilităţi în domeniul apărării siguranţei naţionale. Fără a exclude valoarea istorică a izvoarelor memorialistice, Amy Knight susţine că dezvăluirile unor foşti ofiţeri ai serviciilor secrete sovietice nu reprezintă altceva decât „un mozaic de fapte autentice, jumătăţi de adevăr şi scorneli evidente”.[4]

„Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia dictatorilor pentru asigurarea protecţiei lor personale şi întărirea dictaturii”. (General-colonel Iulian Vlad)

În ultimii ani s-au publicat şi în România documente şi lucrări ale unor memorialişti care au făcut parte din foste structuri de securitate şi informaţii - din Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale -, printre care: Ion Mihai Pacepa[5], Ion Stănescu, Cosma Neagu[6], Nicolae Pleşiţă[7], Marin Pancea[8], Grigore Răduică[9], Gheorghe Raţiu[10], Iulian Vlad[11], Victor Negulescu[12], Ionel Gal[13], Niculae Mavru[14], Gheorghe Cotoman[15], Gheorghe Dragomir[16], Stelian Octavian Andronic,[17] Ion Pavel.[18] Ţinând cont de necesitatea transparenţei, de regulile nescrise încă ale jocului, dar şi de avertismentele cercetătoarei Amy Knight, în ceea ce priveşte prudenţa în interpretarea surselor memorialistice, am încercat în rândurile ce urmează să pun la dispoziţia celor interesaţi o sinteză despre momentele mai importante din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România în perioada 1965-1989.

Notă: Textul prezentat este introducerea volumului „Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965-1989)”, Bucureşti, Editura Elion, 2003, 243 p.