Victorie importantă, dar lipsită de strălucire!

Importanţa bătăliei a fost determinată de poziţia strategică a oraşului, portului şi zonei Odessa în ansamblul dispozitivului de luptă de la flancul sudic al frontului germano-sovietic (bază terestră, aeriană și navală de operații), în imediata apropiere a spaţiului de securitate al României, unde inamicul dispunea de peste 100 000 de militari, 1.000 de avioane şi de majoritatea flotei de război şi comercială din Marea Neagră.

- Aceste considerabile forţe militare sovietice ameninţau şi flancul sud-estic, şi spatele armatelor 11 germană şi 3 română, care înaintau spre Bug şi Nipru.

În jurul orașului, sovieticii amenajaseră trei aliniamente de apărare (cel înaintat la 2-25 km, iar cel principal la 1-14 km), care însumau peste 250 km de șanțuri antitanc, tranșee, diverse poziții de luptă, 45 km de rețele de sârmă ghimpată, în care fuseseră instalate peste 40.000 de mine antiinfanterie și antitanc.

Concomitent, în interiorul orașului fuseseră construite peste 250 de baricade și numeroase alte puncte întărite, inclusiv un aerodrom.

O importantă contribuție la susținerea frontului a fost adusă de întreprinderile și stabilimentele industriale din zonă (circa 350), care au fabricat continuu armament, muniție și alte materiale de luptă. La rându-i, flota maritimă a transportat în zonă forțe de întărire, materii prime și a evacuat populația civilă și materialele considerat excedentare.

Odessa reprezenta și o importantă bază de aprovizionare, în zonă aflându-se numeroase depozite de materiale, de toate categoriile.

Cu toate că Ion Antonescu solicitase ca misiunea de cucerire a Odessei să fie îndeplinită doar cu forțe române, în luptă aveau să mai fie angajate 7 baterii de artilerie grea germane (4 de coastă), 2 batalioane de asalt, o escadrilă de bombardament în picaj etc.

Ofensiva a început la 8 august 1941, Corpul 5 armată închizând (până la 11 august), cu Divizia blindată, spaţiul dintre limanurile Kujalnik şi Adjalik și interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. În zona centrală a frontului, Corpul 3 armată a întâmpinat puternice rezistenţe, ajungând (14 august), în faţa poziţiei exterioare de apărare a Odessei, jalonată de localităţile Brilevka, Mihailovskoe, Manheim, Kagarlâk, Beleaevka.

Reluată la 18 august, cu efortul în lungul căii ferate Razdelnaia-Odessa, de la nord-vest spre sud-est (și printr-o manevră de întoarcere pe la sud, pe direcția conac Kagarlîk-Dvor Kastral), ofensiva Armatei 4 a avut ca rezultat ajungerea, după patru zile de lupte grele, în faţa celei de-a doua poziţii de rezistenţă: Maiaky, Freudental, Vakarjani, nord-est Gnileakovo, sud Kubanka, sud Sverdlova, nord Siskova.

Deşi marile unităţi române au atacat din nou (22 august), nu au reuşit să realizeze decât mici progrese în zona Corpului 5 armată, la flancul stâng. Rezistența opusă de militarii sovietici a fost impulsionată și de ordinul dat de mareșalul Budionîi (21 august) de a apăra „cu orice preț” Odessa. „Odessa trebuie menținută cu orice preț. Cine se retrage fără ordin va fi împușcat” - ordona și generalaul Petrov, comandantul Diviziei 25 infanterie.

Pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 a fost considerată, la Berlin, ca fiind destul de redusă. Constatând deja „o anumită nervozitate” în Capitala Reich-ului, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român, s-a deplasat, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria”) informând despre „nemulţumirea” cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre desfăşurarea operaţiilor”. Interesele germane, dar şi cele române, au făcut ca nemulţumirile să nu fie amplificate. Cu toate acestea, comandamentele germane deveneau din ce în ce mai iritate.

Între timp, comandantul Armatei 4, generalul Nicolae Ciupercă, a hotărât (25 august) să străpungă zona fortificată cu Corpul 11 armată pe direcţia Freudental – Tatarca şi cu Corpul 4 armată pe direcţia Gniliakovo-Dalnik, dispunând între cele două mari unităţi Corpul 1 armată. Trecând la ofensivă (28 august), trupele române au reuşit - în urma introducerii în luptă (1 septembrie 1941) şi a Corpului 3 armată (între Gnileakovo şi Dalnik) - să respingă, până la 6 septembrie 1941, forţele sovietice pe poziţia principală de apărare a inamicului (Gnileakovo, Dalnik, Tatarka, Suhoi Liman).

Prin lupte grele, batalionanele 2 și 3 din Regimentul 7 vânători (Divizia 8 infanterie) au cucerit (8 septembrie) înălțimea cu cota 66,8 din fața localității Tatarka, creând condiții favorabile manevrării flancului vestic al dispozitivului inamic de la Odessa. Percepând pericolul, trupele sovietice au contraatacat puternic la 9 septembrie, respingând forțele române peste 10 km și încercuind cele două batalioane, care au rezistat eroic două zile până au realizat din nou legătura cu celelalte subunități ale diviziei.

Rezultatele nu au mulţumit nici de această dată detaşamentele de legătură germane, care raportau, corect, că „nu s-a ajuns la un atac unitar”. Nemulţumite au fost şi comandamentele române, Ion Antonescu solicitând, în final, cu insistenţă, intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a dislocat în zonă noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia generalului L`Homme de Courbière, subordonat, la rându-i, direct mareşalului Ion Antonescu.

La 12 septembrie 1941, noul comandant al Armatei 4 române, generalul Iosif Iacobici (de la 9 septembrie 1941) a elaborat Instrucţiunea operativă nr. 5, conform căreia ofensiva finală asupra Odessei trebuia să înceapă iniţial printr-un atac al Corpului 5 armată, la flancul stâng, la est de limanul Hadjibey, şi să continue cu înaintarea generală a forţelor principale ale armatei pentru a străpunge principala linie de rezistenţă inamică dintre dintre Dalnik şi Tatarka. În cazul unei retrageri inamice, trupele române trebuiau să treacă imediat la urmărire, indiferent care ar fi fost stadiul pregătirilor. În aceeași zi, sprijiniți de artileria germană, militarii români au reluat atacul, determinând retragerea trupelor inamice aflate la sud de linia Franzfeld, Josefsthal, înălţimea cu cota 66,8.

Ofensiva a continuat la 17 septembrie pe direcţia Dalnik – Tatarca, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române, participând şi trupe germane (batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din Batalionul 71 pionieri, statul major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri).

Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. În timpul luptelor au avut loc numeroase consultări între comandanţii români şi colonelul L`Homme de Courbièr. Încercând să elimine pericolul reprezentat de artileria grea română şi germană de la nord-est de Odessa, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea (în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941) unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană în zona Cebanka, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km spre Kubanka, între limanurile Kujalnik şi Adjalik.

Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei spre nemulţumirea colonelului L`Homme de Courbièr, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul de sud al frontului, la vest de Odessa. Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie 1941, mareşalul român a cerut angajarea în luptă a infanteriei germane şi sporirea sprijinului de artilerie şi aviaţie. În intervenţia sa, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a, a încercat „să insufle din nou încrederea românilor” şi şi-a exprimat regretul că „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”. Ion Antonescu a rămas însă de neclintit declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi ,,puternice ajutoare germane” .

Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele germane superioare, generalul Arthur Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Hans Halder, la Cartierul General german din Prusia Răsăriteană, unde în mod cavaleresc a luat apărarea comandamentului român şi pe a lui Ion Antonescu, în mod special.

Reîntors pe frontul de la Odessa, şeful Misiunii Militare Germane a avut o nouă discuţie cu Conducătorul Statului român (1 octombrie 1941) căruia i-a propus, din partea Comandamentului Armatei de Uscat germane, ca înainte de executarea atacului principal în partea de vest a frontului, să se atace dinspre nord-est până pe litoralul Mării Negre în vederea bombardării portului Odessa.

Concomitent, Arthur Hauffe a promis angajarea de noi forţe germane. Ion Antonescu a cerut însă doar sporirea sprijinului de artilerie şi de aviaţie în vederea combaterii flotei sovietice, din acest punct de vedere dovedindu-se a fi realist, deoarece la 5 octombrie Hitler i-a comunicat că nu putea pune la dispoziţie decât cel mult o divizie de infanterie, atunci când aceasta va deveni disponibilă. Cu acelaşi prilej, Führer-ul a propus ca forţele germane întrebuinţate în luptă în sectoarele de front de la nord-vest de oraş să fie regrupate în fâşia Corpului 5 armată, la nord-est, de unde să continue atacul după sosirea întăririlor germane de artilerie.

În timp ce se derulau aceste convorbiri, pe frontul de la Odessa luptele continuau cu intensitate, la 2 octombrie 1941, inamicul contraatacând cu infanterie şi tancuri Divizia de grăniceri română, pe direcţia Dalnik – Freudental, și reuşind să înainteze circa 7 km.

Reacționând, trupele române au contraatacat, la rându-le, începând cu noaptea de 3 spre 4 octombrie, în flancurile pungii creată de inamic, obligându-l să se retragă (în noaptea de 4 spre 5 octombrie) și respingându-l (8 octombrie) peste șanțul anticar situat la sud-vest de Tatarka și cucerind (până la 11 octombrie) localitatea Gnileakovo. Concomitent, cu toate că trupele sovietice continuau să opună o rezistență dârză, comandamentul sovietic a început să evacueze (cu vapoarele, în principal) importante obiective industriale din oraş.

Sesizând intenţiile sovieticilor, comandamentul Armatei 4 a cerut (15 octombrie 1941) corpurilor de armată să execute în dimineaţa zilei următoare atacuri locale pentru a verifica tăria inamicului. Constatându-se că pretutindeni forţele sovietice opuneau doar slabe rezistenţe, s-a ordonat continuarea înaintării şi ocuparea imediată a oraşului. Acţionând într-un teren cu numeroase obstacole (curse, mine etc.), trupele române au pătruns în după-amiaza zilei de 16 octombrie 1941 în Odessa, lichidând ultimele rezistenţe inamice.

Eliminarea prezenţei militare sovietice din zona Odessa, după lupte grele, duse într-un teren fortificat, chiar dacă nu s-a obţinut prin capitularea inamicului numeros, bine înzestrat şi hotărât să reziste, „cu orice preţ”, a consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi a eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării Azov şi în partea de nord a Crimeii.

Bătălia ofensivă de la Odessa, cea mai amplă pe care a desfăşurat-o Armata 4 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost finalizată printr-o victorie importantă, dar lipsită de strălucire. La lupte au participat 340.000 de militari români, victoria fiind obținută cu mari pierderi umane: 90.020 militari morţi, răniţi şi dispăruţi (17.891 morți, 63.280 răniți și 8.849 dispăruți). Raportate la efectivele angajate în luptă, pierderile în ofițeri s-au cifrat la 28,50%, la subofițeri la 14,06% și 26,76% la trupă. În timpul luptelor, au fost capturați 6.363 de militari sovieticii.

După victorie, în Bucureşti şi în numeroase oraşe din ţară au avut loc defilări, comandanţii şi-au decorat subordonaţii şi i-au înaintat în grad. Regele Mihai I a transmis salutul său cordial şi a făcut cunoscut că ia parte „cu tot sufletul la bucuria victoriei”. Mareşalul Ion Antonescu a primit felicitări de la Adolf Hitler şi de la Benito Mussolini pentru victorie.

La 8 noiembrie 1941, în cea de-a 139-a zi de război, la Bucureşti au avut loc ample solemnităţi militare, regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu trecând în revistă trupele care au defilat apoi pe sub Arcul de Triumf.

Pentru moment, românii au avut senzaţia că sfârşitul războiului era aproape, însă nu a fost deloc aşa!