Stăpânirea austro-ungară își dădea prea bine seama că nu mai putea stăvili năzuințele și simțămintele popoarelor subjugate de veacuri. Carul greu al monarhiei trosnea din toate încheieturile amenințând ființa sa, iar ceea ce îl putea salva, gândea moștenitorul tronului Franz Ferdinand, era reformarea Constituției însăși. Cauza principală a răului „regimului dualist, o construcție absurdă, fiindcă da ungurilor o putere disproporționată cu numărul lor. Planul său de federalizare a naționalităților pe bază de egalitate a întâmpinat o înverșunată opoziție[4], în special din parte magnaților maghiari. Aceasta era și bănuiala pentru care ungurii erau socotiți ca provocatori și promotori și principali responsabili ai declanșării războiului. Lupta împotriva naționalităților trebuia desăvârșită în concepția ungurească a dualismului. În alte studii am afirmat că disputele politice de o jumătate de veac dintre unguri și români era tratată ca o simplă neînțelegere de către Prim ministru Tisza Ștefan[5].

Pentru a crea națiunea maghiară curată, și singură recunoscută de către unguri ar fi trebuit maghiarizați mai mulți nemaghiari decât erau ei statistic. Dar pentru atingerea acestui obiectiv s-a elaborat faimoasa carte privitoare la maghiarizarea numelor și a procedeelor pentru ca „minden ember, ember legyen, csiak magyar legyan”, după dorința stăpânirii. Jandarmii unguri erau cei care în miez de noapte băteu în poarta caselor pentru cumințirea celor suspecți prin: bătăi, injurii, sechestrări de bunuri, legare în lanțuri și porniți la drumul mare, jeliți în lacrimi de cei dragi, iar preoții, învățătorii să nu poată ajuta cu nimic. Prigoana continua împotriva celor arestați, distrugerea avutului celor deținuți. La închisoarea din Cluj, unde erau îngrămădiți condamnații din tribunalele civile și militare, cu celebrul „Fellegvar”, închisoarea poliției de graniță. Ținuți în condiții inumane, cu păduchi, dormit fără așternut, totul cu scopul distrugerii lente a sănătății. În timp de doi ani la Cluj au fost întemnițați peste 26.000 de români, din care 132 preoți smulși de la altare, din care 11 nu s-au mai întors printre credincioși[6]. În închisorile din: Brașov, Sibiu, Făgăraș, Aiud, Tg. Mureș, Debrecin, Seghedin, Timișoara, Arad, Cernăuți, Rădăuți rația de mâncare era de o bucată de pâine, zeamă de ,orcovi, napi, fasole sau cir de mămăligă. Ața erau tratați românii de la car se dorea aflarea adevărului. Nici prin alte temnițe și lagăre viața n-a fost mai blândă, unii călăi fiind supra-porecliți: „tatăl spânzurătorilor”, colonel Eduard Fischer[7].

Reconstituirea lor astăzi este aproape imposibilă deoarece dosarele au fost duse de către administrația penitenciarelor, care s-a retras, arse sau distruse pentru ca să nimicească urma celor arestați, nevinovați. Încercările românilor s-au lovit de birocrația maghiară. Așa de exemplu Dr. Octașian Deac din Șeica Mare, medic locotenent pe frontul din Italia a intervenit pentru eliberarea din temnița de la Șopron a tatălui său, pr. Dumitru Deac, dar cererea s-a plimbat pe la autorități ca în final să ajungă la comandantul închisorii, ca late dosare, dar respectivul preot și-a găsit acolo sfârșitul. Lagărele de prizonieri de la Șopron erau pline de români. Acolo se întindea domeniul grofului ungur Eszterhazi. Alte două lagăre cu prizonieri români erau la Ostffyasszonyfa și Topiosuly[9]. Din solda de prizonier de 30 de coroane pe lună, aceștia plăteau 10 coroane chirie, restul pentru masă care costa cam 20-30 coroane, pâine era un produs cam rar.

În dimineața zilei de 15 august, de la ora 9.00, ne anunțau organizatorii, pornește o echipă de bicicliști din curtea Cetății Oradea înspre Budapesta. Cu ce mesaj?. Nu ni se spune/. Vor duce ei oare steagul României să-l pună la Parlament, lângă cel al Ungariei, ca pentru două țări, vecine membre UE și NATO?, miram-aș. Situația românilor din Ardeal de la 1526, (după ce unguri au fost trăitori în pașalâcul turcesc!) când habsburgii ajung a stăpâni Ungaria, și de la 1692 ajung a fi și despresura pașalâcurile turcești din Ardeal, neamul de iobagi români era fără de drepturi, considerat venetic, care poate sta în țară dor prin bunătatea principelui. Propaganda calvină, a lui Ioan Zapolya, o continua pe cea catolică, de până atunci, pentru înlocuire a legii răsăritene a ortodoxiei. Înalta rațiune semnala primejdia unirii fraților vorbitori de aceeași limbă și de aceia Carpații trebuiau fortificați și săpată o prăpastie între frații de o parte și alta, dacă ar fi fost cu putință. Ba mai mult, principele Gabriel Bethlen al Ardealului s-a gândit la o Dacie calvină, cerând, fără rezultat, sprijinul Constantinopolului.

Prin diploma leopoldină, de la 1691, habsburgii ajung stăpânii din Ardeal. Sesizând de la început puterea românilor uniți habsburgii nici măcar nu fac mențiunea existenței lor. Concomitent la răsărit Petru cel Mare își extindea influența, inclusiv prin ortodoxie, spre gurile Dunării astfel că, dorința habsburgilor de extindere a stăpânirii lor care viza ieșirea la Marea Neagră, a fost paralizată. Spargerea unității românilor a reprezentat un obiectiv al habsburgilor, cu efect benefic pentru ei. Dovadă o reprezenta și cazul sârbo-croat. Catolicismul croat și ortodoxismul sârb au frânt în două un popor, între care s-a înstăpânit ura. Asemenea metodă doreau să aplice și românilor. Așa a început, la îndemnul Împăratului Leopold propaganda unirii cu Roma. După lungi tratative, spre a ieși din starea materială jalnică, la 1700 s-a făcut unirea cu Roma, primindu-se cele 4 puncte de deosebire dogmatică și de la Împărat: aceleași drepturi pentru slujbași ca și catolicii; casă parohială în fiecare sat cu biserică; ajutoare și școli; țăranii uniți să fie tolerați, considerați indigeni; românii uniți să poată fi slujbași ai statului iar copii primiți la școală. Se obținuseră astfel drepturi cetățenești, în statul celor trei națiuni recunoscute. Împăratul primi cererile românilor dar interzicea episcopului unit „orice relaționare cu cei din Valahia în afaceri naționale și religioase”[9]. Rezultă cu claritate că obiectivul habsburgilor îl reprezenta ruperea legăturilor dintre conducătorii români, nu neapărat chestiunea religioasă, care a rămas cu ritul păstrat.

Din analiza succintă a celei perioade se desprinde idea aspirațiilor naționale, care iau forme concrete, căci făgăduințele Împăraților au rămas pe hârtie, iar starea materială a poporului semăna izbitor cu cea dinainte de Unirea cu Roma. Ca să împiedice revenirea la ortodoxie episcopii primeau două moșioare, dar cârtirile din popor continuau. Întâiul martir Inochentie Micu Klein, nu a rezistat în fața principiului austriac „divide et impera” căci a înțeles că înainte de toate ca român nu poate sta numai menirea religioasă. Pleacă la Viena pentru a susține cele 24 de petiții trimise cancelariei Imperiale. Zadarnic trimitea Împăratului Carol VI, reclamații căci erau redirecționate Dietei din Cluj. Răspunsurile acestora erau cu indignare formulate: clerul cere lucruri de nimeni cerute menite să răstoarne drepturile și ordinea, și de acea ceea ce cer nu li se cuvine. Nici Împărăteasa Maria Tereza nu s-a ostenit a ține contractul împărătesc deoarece avea nevoie de sprijinul nobilimii maghiare din Ardeal, fapt pentru care preferă înlăturarea petiționarului. La 1743 strădaniile inimosului Micu Klein de a vedea recunoscută națiune se împlinesc, Maria Tereza votează recunoașterea. Doar atât. Astfel se inovase prim mostră de lege votată ca să nu se aplice! Și totuși se schimbase ceva: participarea la viața publică. Dar cei interesa pe habsburgi de români și drepturile lor.

Totul se rezuma la distrugerea unității. Și le-a reușit. Deodată erau două tabere religioase românești în Ardeal, dezbinate. La acest proces a participat din plin grănicerismul. Cea mai sângeroasă mișcare socială, ce a lovit vreodată imperiul habsburgic, de la 1784 cuprinsese Munții Apuseni, a speria boierimea, primită cu generozitate de către Împărat. Dar pentru că această mișcare căpătase accente naționale, interesul dinastiei era s-o înăbușe, s-o pedepsească spre descurajare. Trași pe roată, în piața publică, Horia și Cloșca vor deveni simboluri de demnitate națională. La Viena spaima s-a instaurat odată cu declanșarea revoluției franceze. Românii noștri, episcopi din Ardeal, unitul Ioan Bob și ortodoxul Gherasim Adamovici înaintase Împăratului Leopold al II-lea cererea românilor: Supplex Libellus Valachorum, document ce apus temelia programului de luptă națională. Cererile românilor admirabil înșirate și sintetizate în 5 puncte: ”să nu mai fim batjocoriți ca tolerați sau admis, să fim cetățeni; să fim națiune ragnicolară; clerul să fie sprijinit; slujbași proporționali cu numărul; denumirile geografice să fie în limba populației”[10]. Deși bine primită de împărat cererea românilor a fost respinsă de Dieta ardeleană, care era de părere ca valahilor nu li se pot admite drepturi și libertăți mai multe și mai mari de cum au acum fără a se zgudui Constituția și fără a viola legile țării. Căci „Constituția Patriei recunoaște numai trei națiuni: pe cea maghiară din comitate, pe cea secuiască din districtele secuiești și pe cea săsească din districtele săsești”[11]. Deși fără răspuns pozitiv mișcările politice din Ardeal vor fi conduse, până la moartea lui Andrei Șaguna, de cele două biserici, ceea ce dovedește că mișcarea națională a avut o mai mare cuprindere decât cea religioasă.

Războaiele napoleoniene, și mișcările naționale au zdruncinat pe habsburgi amenințați cu spargerea imperiului. În politica lor amorală au descifrat faptul că ungurii reprezintă poporul cel mai numeros și compact din alcătuirea alogenă a imperiului. Încep a crede că ungurii ar fi putut reprezenta stâlpul de sprijin al monarhiei. Încep concesiile din 1832 prin introducerea instrucției din școli în limba maghiară, și să se înființeze grădinițe cu scop de maghiarizare. Spiritul șovinist ia amploare și se manifestă la Cluj, cu accente revoluționare la 1848 surprinzând prin îndrăzneala hotărârii Dietei de la Cluj de declarare a unirii Ardealului cu Ungaria. Ardelenii nedumeriți la început, privise cu speranță spre București, și mai nedumerit, căci Ardealul autonom era o garanție pentru o viitoare libertate. Unirea cu Ungaria ar fi îngropat acea nădejde. Discursul lui Bărnuțiu oglindea îngrijorările fruntașilor ardeleni de atunci. Programul de acțiune exprimat pe Câmpia Libertății de la Blaj 3/15 mai 1848, cuprindea toate principiile programelor anterioare, și evidenția nevoia inclusiv a unei armate române pentru autonomia Ardealului.  Legiunile formate după modelul roman s-au bătut cu vitejie tot pentru apărarea tronului imperial. A trecut revoluția ungurească și amânați, sau duși cu vorba promisiunilor, de tânărul împărat Franz Iosif, fără urmă de recunoștință. Fruntașii războinici fuse decorați, dar Avram Iancu, or refuzase, pentru că nici măcar nu fusese primit de Împărat, ba a fost bătut de jandarmi. Trist că nu și-a văzut nația dezrobită și-a luat fluierul și plecat a fost în munți cu sufletul rătăcitorului prizonier.

La 1867 ungurilor le-a dat împăratul tot, iar românilor le-a luat tot.

Așa a ajuns Ardealul unit cu Ungaria iar românii supraviețuitori printre cetățenii singurei națiuni: cea maghiară. Centru politic se îndepărtase de Viena și întărea Budapesta, moment de început pentru mișcarea politică a românilor ardeleni, și nu numai. În toată perioada, până la intrarea României în războiul pentru întregire am dus o luptă inegală: defensivă împotriva maghiarizării cu toate că iredentismul se accentua. A doua zi după ce s-au văzut stăpâni peste Ardeal și Țara Ungurească au îndepărtat funcționarii români din slujbe. Toate oficiile de stat s-au maghiarizat. În școli s-a introdus spiritul unguresc, cu liba de predare ungurească. Contele Appony, la 1907 nu mai admite altă limbă în școală decât cea maghiară, în care românii se prosteau. Ideea lui Gustav Beksics de maghiarizare întâi a orașelor, cu mare influență asupra satelor din jur, apoi colonizările ungurești în ținuturile românești. Ungurii fiind funcționarii statului însemna că un sfert din trăitorii Ardealului erau trăitori din buget. Alții mai primeau ceva facilități, ceea ce a dus la escaladarea șovinismului în Ardeal. Așa se putea sparge unitate românilor.

Cu protocolul secret din 1893 am semnat abdicarea de la drepturile de libertate, independența câștigată în război o închinam neamurilor de habsburg și intereselor lor[12]. În prejma intrării în marele război aveam două opțiuni: de-a fi înghițiți de ruși sau a fi înghițiți de unguri. Dacă am fi fost înghițiți de colosul rusesc, ar fi fost o nenorocire pe care doar Europa o putea rezolva. A fi fost înghițiți de 8 milioane de ungurii, un popor de două ori cât ei ar fi fost o rușine, la care nimeni nu gândea, deci grija trebuia orientată spre apus. Peste 600.000 de flăcăi ardeleni și bucovineni au fost trimiși pe front, în timp ce familiile lor erau urmărite de jandarmi și împușcate pe motiv de bănuială. România a rămas spectator neutru și asta pentru că un habsburg încoronat nu-și trăda neamul, interesele românilor nu contau. Harta Europei în prefacere, precum interesele românilor ardeleni, cereau intervenție rapidă. Prin mijloace de propagandă se acreditase ideea lansată prin presa austro-maghiară că „unirea n-ar fi dorită peste Carpați, și ca dovadă era neutralitatea”[13], teorie pusă în mișcare la Congres cu scopul de a mai aplana înverșunarea poporului din Ardeal și Bucovina. Congresul românilor din afara țării, din 15 martie 1915, era un semnal de alarmă dat autorităților române pentru a se gândi la faptul că România se întinde până acolo unde locuiesc românii, și nu până se întindeau granițele atunci. Apostolii neamului precum odinioară Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna au lăsat ca testament: mântuirea și unirea.

Dumitru Gâldău, originar din țara Moților, era unul dintre aceia care au pribegit prin America, alături de alți români, plecați din calea prigonirii ungurilor, care au alcătuit colonii românești peste ocean. Entuziasmul îl împingea și pe el să ceară mobilizarea românilor pentru a trece Carpații, fie și ca voluntari. Sosit din focul luptelor, de pe câmpul de luptă locotenentul inginer Bogdan, întărea afirmațiile antevorbitorilor privitoare la oropsirea ardelenilor, cunoscute, dar și aspecte de pe font, între care pomenea de expediția austro-ungară de pedepsire în 8 zile a sârbilor, sens în care s-a pregătit propagandistic bătaia de joc la adresa acestora. În Ardeal ungurii și sașii întruniți purtau un manechin spânzurat pe care-l insultau în tot felul, probabil ca o manifestare a culturii și civilizației lor înaintate.

- Va urma -

----------------------------------------
[4] A. Oțetea, Istoria contemporană, București, 1938, p. 301
[5] Apud Constantin Moșincat, 1918 - Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia, Editura Tipo MC, Oradea, 2018
[6] Preotul Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului. Temnițe și lagăre, vol. II, Tipografia „Vremea”, București, 1940,p. 5. Vezi și Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. III, Ediția a doua, București, 1925, p. 362 și urm.
[7] Ibidem. Pentru detalii vezi: T. Bălan, Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina, Cernăuți 1923, Petru E. Papp, Din trecutul Beiușului, 1928, Teodor Albini, Leul de la Sisești, Oradea, 1936, Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926.
[8] Pentru detalii vezi: Constantin Moșincat, Marșul spre marea unire…op. cit., p. 230 și urm.
[9] Vasile Stoica, Congresul românilor de peste hotare aflători în țară, București, 15 martie 1915, p. 29
[10] Ibidem, p. 32
[11] Ibidem, p. 33
[12] Constantin Moșincat, Generalul Henri Matias Berthelot - prima vizită în Ardeal după Marea Unire, Editura Tipo MC, Oradea, 2019
[13] Congresul românilor de peste hotare aflători în țară, București, 15 martie 1915, p. 47